luni, 14 decembrie 2020

Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, la slăvitul praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2020

„Cerul ți-a adus ție, Celui ce Te-ai culcat Prunc în iesle, pârga neamurilor, prin stea chemând pe magii pe care nici sceptrurile, nici tronurile nu i-au înspăimântat, ci, nemărginită sărăcie. Că ce poate fi mai prejos decât peștera? și ce poate fi mai smerit decât scutecele în care a strălucit bogăția Dumnezeirii Tale? Doamne, slavă Ție”

„Iar văzând peștera în care Se naște Stăpânul, să înțelegi viața întunecată și subpământeană a oamenilor, în care vine Cel care S-a arătat celor ce ședeau în latura și în umbra morții, iar cu scutece Se înfașă Acela care Se îmbracă în șirurile păcatelor noastre”

Cinstiți slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiți frați și surori împreună-rugători,

E vreme de sărbătoare. Crăciunul ni se dăruiește prin tot ceea ce are el mai minunat și mai frumos. Dumnezeu-Fiul Se întrupează și vine printre oameni. Însăși Iubirea Se face Om, ca pe om să-L îndrăgostească veșnic de Dumnezeu.

Colindăm și ne luminăm. Oricât de prinși am fi de cenușiul vieții, inima simte că este străbătută de o bucurie și o trăire lăuntrică aparte. Este harul sărbătorii, care pătrunde întâi în adâncul sufletului și apoi se revarsă, în chip firesc, în taina vieții de familie, în taina relațiilor dintre noi, transformând, atât cât dorim și noi acest lucru, casa noastră, inima noastră și relațiile noastre într-o iesle, unde Iisus, Cel născut, se bucură de curăția dăruirii noastre de sine, de căldura luminii și de dragostea bunătății noastre, pe care datori suntem să le împărtășim și semenilor noștri.

Iubiți credincioși,

Sfintele Evanghelii ne spun că Domnul Hristos S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă din Betleemul Iudeii (Matei 2, 6-7). Cu alte cuvinte, într-un loc neînsemnat, smerit, departe de forfota lumii și lipsit de confortul cerut pentru un asemenea eveniment.

Oare de ce a ales Domnul să se nască într-un loc atât de sărac și lipsit de slava lumii? Răspunsul ni-l dă Sfântul Ambrozie al Milanului: „El a fost înfășat în scutece, pentru ca tu să fii dezlegat de legăturile morții; El S-a născut într-un staul, pentru ca să te așeze pe tine pe altar; El e pe pământ, pentru ca tu să atingi stelele; El n-a aflat loc la han, pentru ca tu să ai în cer multe lăcașuri. «Din bogat ce era, El a sărăcit de dragul vostru, pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogățiți» ( II Corinteni 8, 9). Lipsa aceea era, deci, bogăția mea, iar slăbiciunea Domnului era tăria mea. A preferat pentru Sine lipsurile, pentru a dărui din abundență pentru toți harul Său. Plânsul copilăriei Sale și lacrimile Sale au fost pentru mine ca o baie; acele lacrimi au spălat păcatele mele (…) Ceea ce ți se pare slăbiciune, pentru Domnul înseamnă putere; ceea ce ți se pare mizerie, pentru Domnul înseamnă bogăție. Nu calcula ceea ce vezi, ci recunoaște faptul că ai fost răscumpărat. Tu Îl vezi pe Domnul înfășat în scutece, dar nu vezi că este în Cer înconjurat de îngeri”.

Lumina veștii că Dumnezeu-Fiul a venit printre oameni a fost împărtășită de către îngeri, în toiul nopții, unor păstori aflați pe câmp, care au primit drept semn de recunoaștere al marelui eveniment din istoria umanității faptul că vor găsi „un prunc înfășat și culcat în iesle” (Luca 2, 12).

Se știe că multe din peșterile care se găseau la marginea micului oraș Betleem erau transformate în staule pentru vitele localnicilor. Deci, Hristos S-a născut într-o peșteră care era folosită de păstori ca iesle de hrănire pentru dobitoace. De aceea, slujbele Bisericii, din această zi de praznic, vorbesc mai cu seamă despre peștera în care Hristos S-a născut și despre ieslea în care a fost culcat.

Astfel, Nașterea Domnului Hristos, conform relatărilor Sfintelor Evanghelii, a avut loc departe de lume, într-un adăpost smerit, într-o peșteră, care este simbolul întunericului, al singurătății și al izolării. Sau, așa cum ne spune Fericitul Ieronim, Fiul lui Dumnezeu Se naște din Preasfânta Fecioară ca Om nu „în Sfânta Sfintelor, care strălucea de aur, pietre prețioase, mătase și argint; nu Se naște în aur și bogății, ci în gunoi, adică în staul (căci oriunde e staul este și gunoi), unde erau păcatele noastre mai spurcate. De aceea Se naște El în gunoi, ca să-i ridice din gunoi pe cei care se află în el”.

Iubiții mei fii sufletești,

Domnul Hristos, prin nașterea Sa pe acest pământ, transformă orice peșteră a întunericului, a singurătății sau a gunoiului moral într-o iesle a luminii, a comuniunii și curățeniei spirituale. Depinde de noi cât de mult ne dorim ca acest lucru să se întâmple.

Degeaba ne căznim să umplem sărbătoarea Crăciunului cu sarmale, cozonaci, cârnați sau brăduți, dacă Îl ignorăm pe Cel care este inima acestui eveniment: Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat „pentru noi și a noastră mântuire”.

E nevoie să ne descotorosim de păcat, care, în mod negreșit, face ca peștera inimii și a sufletului nostru să fie locuită de întuneric, singurătate și mizerie morală.

Dragi creștini,

Din nefericire, atunci când S-a născut Hristos în Betleemul Iudeii unii L-au ignorat (locuitorii cetății), alții și-au pus în gând să-L omoare (regele Irod cel Mare) – ce cruzime să plănuiești uciderea unui prunc nevinovat! – , alții, puțini la număr (păstorii și magii), L-au căutat, I-au adus daruri și I s-au închinat ca unui Împărat, ca unui Mântuitor. Atât păstorii, cât și magii din Răsărit au avut grijă ca peștera inimii lor să nu fie lipsită de dragostea pentru Pruncul Iisus, care încălzește, în mod autentic, orice suflet înghețat de frigul răutății și al urii. Inimile lor au devenit adevărate iesle în care Se poate odihni, în chip duhovnicesc, Hristos, Cel care este unica și reala „odihnă a sufletelor” (Matei 11, 29) din oboseala cronică a păcatelor noastre.

Preaiubiții mei,

Suntem contemporani unei crize sanitare, unei pandemii care ne modifică stilul de viață sau ne determină să ne adaptăm unor obiceiuri noi de viața. Ne este frică că nu ne vom putea bucura din plin de sărbătorile de iarnă. Că sărbătorile nu vor mai avea același conținut sau parfum spiritual ca în alți ani. Că nu vom putea să ne colindăm rudele, prietenii sau că nu vom putea să-i colindăm pe cei singuri, sărmani și neajutorați.

Desigur că toate aceste temeri sunt legitime și justificate din perspectiva dimensiunii spirituale a omului. Am fi incompleți dacă ne-am amputa partea spirituală din noi. Fără nevoile spirituale am fi simple vite furajate, cum sugestiv spunea cineva.

Însă pentru mine temerea cea mai mare este ca nu cumva, prin neglijența noastră duhovnicească, prin păcatele noastre, să-L alungăm pe Hristos din ieslea inimii noastre.

În zadar colindăm sau ne desfătăm de bucatele pregătite pentru Crăciun sau de atmosfera de bucurie, specifică acestor sărbători, dacă Îl pierdem pe Hristos din peștera sufletului nostru, Care a intrat odată cu primirea Tainei Sfântului Botez și rămâne viu în noi prin cuminecarea cu Trupul și Sângele Lui.

Pentru a ilustra cât mai bine acest pericol, rogu-vă, să-mi îngăduiți să vă spun o poveste, intitulată sugestiv: „Moș Crăciun a fost răpit”.

Se povestește că pe Moș Crăciun nu l-a dușmănit nimeni niciodată. El este bun și darnic. La rându-i, prin bunătatea și dărnicia lui, îi face buni și darnici pe toți copiii și părinții care își văd odraslele fericite. El trăiește în Valea Râsetelor, pentru că acolo toată lumea este fericită și zâmbește.

Dintr-o dată cinci demoni, care trăiau în peșterile din apropierea castelului, unde se construiau jucăriile pentru copii, au început să-l urască pe Moș Crăciun, pentru „simplul motiv că bătrânul îi bucura pe copii”.

Fiecare demon reprezintă unul din păcatele omului: egoismul, invidia, ura, răutatea și părerea de rău. Aceștia locuiesc în peșteri, care sunt apropiate una de alta, iar peșterile poartă numele păcatului de care este responsabil fiecare demon. Așa avem Peștera Egoismului, Peștera Invidiei, Peștera Urii, Peștera Răutății și Peștera Părerii de Rău.

Cine se lasă cotropit de demonul egoismului, va trece negreșit pe la peștera unde locuiește demonul invidiei, de aici se ajunge în peștera demonului urii, apoi în peștera răutății, ca după aceea să nimerești în peștera demonului părerii de rău, care se spune că este de treabă și te scoate „la soare și aer curat”.

Ce s-au gândit acești demoni să pună la cale? Să-l convingă, fiecare în parte, pe Moș Crăciun că nu merită să fie bun cu copiii, ca în felul acesta cei din urmă să devină egoiști, invidioși, plini de ură și răutăcioși, umplând, prin patimile lor, peșterile demonilor.

Demonul egoismului îi spune lui Moș Crăciun că este mai bine să țină jucăriile pentru el, de vreme ce toți copiii le strică și nu au grijă de ele. Este o muncă inutilă să le construiască, ca mai apoi să fie distruse de „băieții gălăgioși” și de „fetițele neastâmpărate”. Moșul respinge această ispită a egoismului, spunând că cei mici „nu mai sunt atât de gălăgioși sau neastâmpărați” și se bucură să-i facă fericiți „fie numai și pentru o zi din an”. Nereușind să-l înduplece pe darnicul Moș, demonul egoismului s-a întors în peștera sa dezamăgit și cătrănit.

A doua zi, se duce la castelul lui Moș Crăciun demonul invidiei, spunându-i: de ce te ostenești să faci atâtea jucării, când sunt atâtea magazine care dispun de tehnologie avansată, făurind jucării frumoase și rezistente, care aduc și un câștig pe măsură? Moșul se opune ispitei invidiei, fără să cadă în mreaja ei, replicându-i: mă bucur că sunt magazine de jucării pentru copii, pentru că eu sunt unul singur și nu pot face atâtea jucării pentru tot anul. Eu trec o dată în an pe la ei, în Ajunul Crăciunului, le dăruiesc jucării, fără să aștept să fiu răsplătit cu ceva, pentru că „muncesc din dragoste și bunătate și ar fi păcat să primesc bani în schimbul micilor cadouri”. și uite așa a plecat supărat și demonul invidiei, pentru că nu a izbutit să-l ademenească și să-l corupă pe bunul Moș Crăciun.

În a treia zi, se înfățișează la castelul Moșului demonul urii, care vine și el cu partea lui de ispitire. Demonul urii spune că sunt atâția oameni în lume care nu cred că există Moș Crăciun, că unii îl fac „moșneag prost și aiurit”. Drept urmare, toți aceștia merită să fie urâți. Moșul, liniștit și împăcat, răstoarnă și această ispită, spunând: eu nu urăsc pe nimeni; cei care urăsc, de fapt, sunt nefericiți și fac pe alții nefericiți, inclusiv pe copiii lor. „Sărmanii! Oricând aș prefera să-i ajut, nu să-i rănesc”.

Văzând demonii că nu este niciun chip de înduplecare a Moșului, s-au gândit să-l răpească chiar în seara de Ajun, când împărțea copiilor, cu bucurie și veselie, darurile lucrate, cu migală și dragoste, în atelierul său. Pe când se afla în sania lui mare, care zbura pe omătul proaspăt așternut, sub clar de lună și seninul cerului, gândindu-se la toți copiii care se vor bucura de darurile primite, demonii aruncă o sfoară, îl împresoară pe Moș, îl răstoarnă din sanie, care era trasă cu viteza gândului de către renii cei vioi, și îl duc în peșterile lor urâte și morocănoase.

Însoțitorii Moșului și-au dat seama mult prea târziu că fusese răpit. Erau triști că nu știau cum să împartă darurile, pe unde să se ducă, cui să le dăruiască după dorința și preferința fiecăruia. Se aflau într-un impas mare. Trebuiau să împartă cadourile ca și cum „Moșul era de față”. Din păcate, au făcut „greșeli de tot râsul”. Au încurcat unele jucării, încât băieții au primit jucării de fete, iar fetele jucării de băieți. Nici că se putea mai nimerit ca demonii să salte în sus de bucurie, atingându-și scopul de a-i învrăjbi pe copii între ei și apoi pe părinții lor, care vor trece negreșit pe la peștera Egoismului, Invidiei, Urii și Răutății.

Într-un final, reușesc să împartă darurile și să facă cât mai puține greșeli. Din fericire, fiecare copil a primit darul pe care îl aștepta, chiar dacă Moșul era încă prizonierul demonilor celor răi.

Noaptea de Ajun a fost cea mai grea pentru Moș Crăciun. S-a tot frământat cu gândul că poate unii copii vor rămâne dezamăgiți și nemulțumiți, neprimind darurile mult așteptate. Nu a durat mult această grijă, pentru că a fost risipită de încrederea mare, pe care o avea „în micii săi prieteni” și de convingerea că toți copiii se vor trezi dimineața de Crăciun cu darurile potrivite în șosetuțe sau în pantofiori.

Demonii cei răi săreau în sus de fericire socotind că în urma unui posibil eșec, din cauza lipsei Moșului de la împărțirea darurilor, peșterile lor se vor umple de oameni nemulțumiți. „Demonul Răutății, care avea limba cea mai ascuțită”, îi vorbea Moșului plin de satisfacție malefică așa: „Se trezesc copiii, Moșule! Se trezesc și o să-și găsească șosetele goale! Ho,ho! Cum o să se mai certe, cum o să se mai vaite, cum o să mai lovească din piciorușe de mânie. Astăzi peșterile noastre o să fie pline, bătrâne. Nu încape îndoiala că o să se umple”. N-a fost să fie. Toți copiii au primit darurile dorite.

În cele din urmă, Moș Crăciun reușește să evadeze din peșterile demonilor datorită demonului părerii de rău. Acesta din urmă îi cere iertare Moșului, pentru că a participat la răpirea lui, dându-i drumul pe o ușă secretă, care ducea direct sub razele soarelui și spre albul omătului. Bătrânul Moș se întorsese din nou la castelul său, de unde se gândea la făurirea altor jucării pentru anul ce urma.

Și în felul acesta, „în acea zi de Crăciun, nimeni nu părea să fie egoist, invidios ori plin de ură. și dându-și seama că, atâta vreme cât protectorul copiilor avea așa de mulți prieteni puternici de partea lui, era o nebunie să i se pună împotrivă, demonii nu mai încercară niciodată să se amestece în călătoria lui din seara de Ajun”.

Tâlcul poveștii este mai mult decât clar: ori de câte ori suntem egoiști, invidioși, plini de ură și răutăcioși, căutăm să-l răpim pe Moș Crăciun, care poate fi personificarea lui Hristos, exilându-L, astfel, din peștera inimii noastre și alegând să ne petrecem timpul în peștera egoismului, a invidiei, a urii și a răutății.

Această decizie de a ne lăsa vrăjiți de demonii amintiți este mai dăunătoare decât orice fel de virus, care ne tulbură sănătatea biologică.

O lume fără de Hristos, fără de Pruncul născut în ieslea sărăcăcioasă a Betleemului, va fi o lume a egoismului, a invidiei, a urii și a răutății, așa cum o găsim cu prisosință în ideologiile progresiste ale omului „recent”, în polarizările generate de disputele stupide din viața politică și în societatea în care consumismul excesiv și frenetic a devenit unica „valoare” a sărmanei făpturi omenești.

Vaccinul eficient 100% pentru aceste patimi ale sufletului este Doctorul doctorilor Hristos Mântuitorul, Care, așa cum L-a numit Sfântul Ignatie Teoforul, este „medicamentul nemuririi”.

Hristos rămâne în noi dacă ne hrănim din comuniunea împărtășirii cu Trupul și Sângele Lui, temeiul dragostei și al jertfei dintre oameni; rămâne în noi dacă ne bucurăm permanent de binele și reușita semenului nostru; rămâne în noi dacă îi iubim chiar și pe cei care ne calomniază gratuit și ne disprețuiesc doar din pasiune prostească; rămâne în noi dacă împrăștiem lumina bunătății în jurul nostru, care este semnul real al faptului că Dumnezeu este cu noi.

Fie-vă sărbătorile Crăciunului, Anului Nou și ale Bobotezei cu cerurile deschise, cu inimile pline de veselie, cu mintea plină de înțelepciune și cu sufletul plin de curaj și de iubire pentru cei dragi și pentru toți cei aflați în suferință, sărăcie, boală și singurătate.

Sărbători tihnite. La mulți ani, plini de Domnul.

Al vostru frate întru Hristos și părinte de tot binele voitor și fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Hușilor
Articol original

👍 Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, la slăvitul praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2020

Next
« Next
Previous
Previous »