EDUCATIE: Transferuri la liber – reformă prin înghesuială: soluția românească pentru educație. Decizia de a mări numărul de elevi în clase a generat o avalanșă de transferuri / Op Ed Directoarea Silvia Marinescu

Transferuri la liber – reformă prin înghesuială: soluția românească pentru educație. Decizia de a mări numărul de elevi în clase a generat o avalanșă de transferuri / Op Ed Directoarea Silvia Marinescu

Transferurile de elevi nu sunt, în sine, un rău absolut. Există situații în care ele sunt firești și necesare: schimbarea domiciliului, modificarea unui traseu educațional din motive întemeiate, uneori medicale sau alte cazuri excepționale. Problema apare atunci când transferul devine aproape impunere, obligatoriu de acceptat și nu excepție.

Decizia de a mări numărul de elevi în clase (ca să facem „economie”!) a generat o avalanșă de transferuri care spulberă echilibrul școlilor și generează o migrație haotică a elevilor care redesenează clasele peste noapte, generează confuzie și frustrare, spulberă un echilibru și așa precar construit cu greu în fiecare colectiv de elevi.  Ne confruntăm cu un exod controlat doar pe hârtie, dar devastator în sălile de clasă, o reformă prin haos organizat în care nu mai contează calitatea, important e să încapă toți elevii care ”au dreptul să se transfere în aceste condiții noi” într-un tabel Excel bine aranjat.

Fenomenul transferului de elevi între licee pare că a scăpat de sub control. Nu mai vorbim despre excepții, ci despre o practică generalizată care riscă să arunce în aer întregul sistem liceal. Elevii „migrează” în special de la licee tehnologice la licee teoretice, criteriul de admitere dispare în ceață. Nu mai contează la ce liceu ai intrat, contează unde vrei să te muți.

Nici transferurile între liceele teoretice (dacă nu au motive bine întemeiate) nu sunt tocmai în regulă, doar că aici praful se ascunde mai ușor sub covorul prestigiului. Elevi care au intrat cu note mai mici ajung brusc colegi cu cei care au muncit mai mult pentru un loc acolo, subminând sensul admiterii prin medie. Clasele se dezechilibrează, profesorii trebuie să jongleze cu niveluri diferite, iar elevii „vechi” își privesc noii colegi ca pe niște musafiri intrați pe ușa din spate. De fapt, nu vorbim de șanse egale, ci de o loterie administrativă unde criteriile oficiale cedează în fața presiunii și a imaginii. Și, evident, toată lumea se preface că e în regulă, pentru că dă bine în statistici și liniștește părinții.

Nu mai există „admitere”, există „circulație liberă a elevilor”. Mediile de la Evaluarea Națională? O formalitate birocratică, un moft pentru nostalgici și un lung șir de întrebări retorice: ”Ce sens a mai avut admiterea la clasa a IX-a şi repartiţia computerizată a absolvenţilor de clasa a VIII-a, dacă la intrarea în clasa a X-a nu mai are nicio valoare?  Ce pot să înţeleagă elevii care văd că rezultatul admiterii nu a prea contat, unii reuşind să-l ignore cu nonşalanţă?  Cu ce argumente mai pot profesorii să-şi motiveze elevii să obţină rezultate foarte bune la admitere dacă există varianta “mutărilor” spectaculoase, împotriva oricărei ierarhii stabilită la examen?”.

Colegiile și liceele teoretice își pierd ce aveau mai valoros: coerența și standardul înalt.

Clasele teoretice, odată emblema performanței, ajung vagoane aglomerate cu pasageri de toate felurile: de la olimpici, mediocri și elevi complet pierduți în aceeași bancă. Profesorii predau pentru „cine apucă să înțeleagă”, adică nivelul scade inevitabil. Predarea se adaptează „la cel mai slab”, iar excelența se topește într-o masă amorfă. Elevii buni se plictisesc, elevii slabi se sufocă.

Colegiul se transformă într-o fabrică de diplome cu etichetă premium și conținut low-cost, ce riscă să devină simple certificate de frecvență.

Dacă se elimină indirect criteriul de medie la admitere și se permite migrarea haotică între licee, coroborat cu faptul că românul se pricepe la ocolit reguli, să nu ne mire dacă în câțiva ani colegiile vor arăta ca niște mall-uri: pline, zgomotoase, dar cu valoare educațională redusă la nivelul etajului cu fast-food.

Liceele tehnologice – condamnate la depopulare

În paralel, liceele tehnologice se golesc. Ele devin o anticameră de unde toată lumea vrea să fugă. Nu mai contează că poate chiar s-au făcut eforturi pentru modernizarea acestor școli, pentru dotări, pentru parteneriate cu mediul economic sau că s-a încercat orientarea corectă a elevilor spre rute educaționale potrivite.

În schimb, se aplică rețeta simplă: mutăm copiii de colo-colo, ca și cum o nouă adresă ar însemna automat și o nouă șansă. Producem diplome „teoretice” pentru generații de tineri care nu vor avea nici cunoștințe solide, nici competențe practice. Practic, ne sabotăm singuri singura rută educațională care ar putea produce meseriași competenți. Dar ce mai contează? Avem nevoie de diplome, nu de electricieni calificați.

Cine are de câștigat?

Nu elevii – cei mai mulți ajung în locuri unde nu fac față, se pierd, se frustrează, se sufocă în clase suprapline și poate chiar ajung să abandoneze.

Nu profesorii – care obligați să predea la clase dezorganizate și eterogene, își irosesc energia între olimpici plictisiți și elevi complet pierduți. Sunt reduși la rolul de animatori într-o sală de conferințe plină cu oameni care nici măcar nu au venit la aceeași prezentare

Nu directorii – care semnează transferuri pe bandă rulantă și își asumă haosul. Sunt transformați în contabili ai unor cataloage fie supradimensionate, fie la limita desființării claselor.  

Să nu ne imaginăm că directorii de colegii/licee teoretice se bucură când primesc elevi de la liceele tehnologice. Nu e vorba că ar avea ceva cu acești copii – dimpotrivă, mulți vin cu speranța că vor găsi aici un drum mai bun. Problema e că sistemul îi aduce într-un mediu unde nu le va fi mai ușor, ci mai greu. Bucuria e doar pe hârtie, acolo unde cifrele arată că „toată lumea a încăput”.  În realitate, nu e loc pentru toată lumea – cel puțin nu în felul acesta.

Dar nu au alternativă. Legea a mărit numărul de elevi per clasă, iar părinții presează cu insistență: fiecare vrea „cel mai bun liceu” pentru copilul lui, chiar dacă acesta nu a făcut dovada că poate face față exigențelor profilurilor teoretice. Inspectoratele școlare aprobă suplimentările pe care le permite legea, mai precis la care ne obligă legea. Calitatea educației? Lux inutil!

Așa ajung directorii să fie prinși într-un joc absurd: dacă refuză transferurile, devin „dușmanii părinților”. Dacă le acceptă, clasele se aglomerează, nivelul scade. E un joc în care toți pierd. Eventual doar cifrele din statistici arată minunat, oferind iluzia că este foarte apreciată o unitate de învățământ în detrimentul alteia, fără să ne punem cu adevărat problema care ar fi cea mai potrivită pentru fiecare elev în parte. Singurul „câștig” poate părea unul administrativ și fals: clasele sunt pline, școala pare „atractivă”, iar cifrele de școlarizare arată bine pe hârtie. Dar realitatea e că nivelul de educație scade dramatic.

Directorii de licee tehnologice nu au nicio vină că rămân fără elevi. Nu ei au croit legi care fac transferurile să curgă fără opreliști.  Nu ei au transformat tehnologia în „opțiune de mâna a doua”, ci sistemul care preferă să vândă iluzia „prestigiului” decât să construiască trasee reale și coerente pentru copii. În loc să fie sprijiniți să își consolideze oferta și să facă din școlile lor un drum viabil, sunt transformați în țapi ispășitori ai unei politici educaționale incoerente. Adevărul e simplu: ei pierd elevii nu pentru că școala lor ar fi lipsită de valoare, ci pentru că sistemul le mai dă încă o lovitură și le golește programatic, ca pe niște sate abandonate. Iar cei care pierd cel mai mult nu sunt directorii, ci elevii înșiși, plimbați dintr-o parte în alta ca niște piese de inventar.

Egalitatea prost înțeleasă.

Ni se repetă obsesiv că „toți elevii au dreptul la educație de calitate”. Corect! Dar în România zilelor noastre, „egalitate” înseamnă, de fapt, nivelare în jos. Toți au dreptul să stea în aceeași clasă, indiferent dacă fac față sau nu. Transferurile nelimitate sunt doar un joc de etichete: dacă muți un copil dintr-un liceu tehnologic într-un colegiu național, nu îi crești nivelul peste noapte, ci doar îi schimbi decorul.  În loc să orientăm copiii spre traseul potrivit, să-i ajutăm să meargă pe drumul corect, le oferim iluzia că le poate fi mai bine în altă parte, satisfacem orgoliul unor părinți derutați, ca și cum eticheta ar schimba substanța. Nimeni nu se mai întreabă dacă un copil e potrivit pentru un anumit profil și pentru o anumită specializare. Important e să fie primit, să fie încă un scaun ocupat, încă un dosar rezolvat.

Descentralizare declarativă și centralism de facto – combinația ideală ca nimeni să nu răspundă pentru haos.

Ni se tot spune, de ani de zile, că avem „descentralizare” și „autonomie școlară”. Descentralizarea în educație există doar pe hârtie și e doar de decor: se arată în discursuri, dar dispare când trebuie luate decizii reale. În practică, școlile decid frunza de la logo, nu viitorul elevilor.

Colegiile nu au libertatea să spună „nu” când un transfer ar putea bulversa echilibrul profilurilor și specializărilor claselor cu care pleacă la drum. Nu pot să-și stabilească singure criterii ferme, pentru că orice regulă reală riscă să intre în coliziune cu prevederi legale generale și să fie etichetată drept discriminatorie. Singurele criterii permise sunt cele care nu deranjează pe nimeni și nu rezolvă nimic.

Așa se ajunge la paradoxul în care toată lumea invocă descentralizarea, dar nimeni nu are curajul sau interesul să lase școlile să decidă concret. Directorii rămân cu libertatea de a semna hârtii, dar nu și cu puterea de a proteja, nu doar calitatea și coerența educației, ci și interesul real al elevilor.

Ministerul decide regulile. Inspectoratul școlar se asigură că sunt puse în practică. Părinții dau ultimatumurile. Iar directorii rămân să explice profesorilor de ce au mai apărut încă … 5-6 elevi în clasă.

Autonomie în stil românesc: responsabilitatea rămâne jos, puterea rămâne sus. Pe scurt, școala e liberă să răspundă de ceea ce nu controlează.

În loc de concluzie…

Reforma nu înseamnă să mutăm elevii ca pe niște pioni. Reforma înseamnă să asigurăm condiții reale de învățare, să investim în fiecare tip de liceu, să respectăm profilul și specificul fiecărei școli și să facem orientare școlară serioasă. Până când nu vom înțelege asta, școala românească va continua să mimeze performanța, în timp ce realitatea din clase se degradează sub ochii noștri.

Pe hârtie, avem descentralizare, autonomie, egalitate și reformă. În realitate, avem colegii transformate în hale de colectare, directori presați din toate direcțiile, profesori epuizați și elevi obișnuiți cu idea că ”merge și așa”. Dacă asta e reformă, atunci singura performanță reală a decidentilor în educatie e capacitatea de a inventa probleme noi înainte de a le rezolva pe cele vechi.   

Și totuși … educația din România reușește să supraviețuiască propriilor reforme! Dar acesta e meritul oamenilor din sistem, cu bune și cu rele.

________________

Despre autoare: Silvia Marinescu este directoarea Colegiului Național „Zinca Golescu” din Pitești.

Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.

Cititi si alte stiri despre EDUCATIE: Transferuri la liber – reformă prin înghesuială: soluția românească pentru educație. Decizia de a mări numărul de elevi în clase a generat o avalanșă de transferuri / Op Ed Directoarea Silvia Marinescu