CULTURA: ,,M-am bazat pe creier. Nu știam cum să mă folosesc de frumusețe” – INTERVIU Marina Palii, actriță (I)

,,M-am bazat pe creier. Nu știam cum să mă folosesc de frumusețe” – INTERVIU Marina Palii, actriță (I)

Marina Palii s-a născut în Republica Moldova, în orașul Fălești. Acolo a copilărit, iar la o vârstă destul de fragedă, în adolescență, a venit în România. Era anul 2007. Țara noastră adera la Uniunea Europeană, Sibiul era capitală culturală europeană, iar Marina avea 16 ani.

A ajuns chiar în Sibiu, unde a terminat liceul, apoi a plecat la București să facă Facultatea de Limbi Străine, la specializarea polonă-franceză. Mai târziu a dat curs visului din adolescență și a absolvit în 2017 Facultatea de Teatru și Film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Tot acolo a făcut și un masterat, pe care nu l-a terminat, pentru că între timp a început colaborarea cu Cristi Puiu și a filmat în rolul Olga în Malmkrog, ceea ce a reprezentat debutul ei în cinematografie și un fapt care i-a schimbat cariera și viața.

Au continuat alte proiecte de film cu regizori precum Emmanuel Bourdieu, Mihai Mincan, Cecilia Ştefănescu, Andrei Epure, Tudor Giurgiu, Daniel Sandu. A facut teatru la Arad, unde fost angajată ca actriţă timp de patru ani și a lucrat cu Cristian Ban, Botond Nagy și Leta Popescu.

În vara aceasta a fost la Festivalul de Film de la Veneția, unde a avut premiera mondială filmul „Dinţi de lapte” în regia lui Mihai Mincan. Marina joacă un rol emoţionant, cel al unei mame a cărei fiică de 11 ani dispare.

Acum se află la Tallinn, la Black Nights Film Festival, unde prezintă debutul în lungmetraj al Ceciliei Ștefănescu, Un loc sigur, film în care deține rolul principal.

Ne-am întâlnit în curtea unei cafenele cochete din centrul Bucureștiului. Marina sosise deja, își comandase o cafea și mă aștepta. Cu o șapcă sport trasă trengărește pe ochi, Marina se integra perfect în peisajul din curtea cafenelei, unde gângureau vesel niște fete venite pentru o cafea și câțiva tineri cu laptopul în brațe. Și-a scos adidașii, s-a așezat turcește în fața mea pe banca de lemn și am început să vorbim, printre altele, despre adevărul din fața camerei, cum a ajuns Marina în România, valorile pe care le-a primit de acasă și feminismul moldovenesc.

Aș vrea să vorbim despre venirea ta în România. Mi se pare un gest foarte curajos pentru o adolescentă de 16 ani. Străinătatea te poate atrage în adolescență, dar încă mai depinzi de părinți, nu ai curaj să-ți faci bagajul să pleci în altă țară ca să trăiești acolo. Pentru tine cum a fost plecarea și de ce ai ales tocmai Sibiul?

Cred că alegerea asta poate fi privită ca una atipică, însă realitatea din Moldova ne-a forțat, cred, pe foarte mulți adolescenți să plecăm. Au plecat cu miile moldovenii și erau toți copii de 16 ani. Eu nu am fost singura, nu am fost o excepție. Eu, de fapt, am fost una din miile de elevi care au plecat în diverse orașe, pentru că statul român susținea elevii moldoveni și le oferea burse. Iar prin acest program de burse, la un moment dat, era un val masiv de moldoveni care plecau la studii, veneau în România în anii 1990- 2000.

Și ai venit singură la Sibiu?

M-a adus mama și a stat cu mine vreo două-trei zile, după care da, am stat singură patru ani, singură în sensul că fără familie.

Ai avut colegi din Basarabia?

Am avut în clasă o singură colegă din Basarabia, am intrat la colegiul Gheorghe Lazăr din Sibiu, unde nu erau foarte mulți moldoveni, dar în cămin, pentru că am stat la un internat de fete, erau mai multe fete din Moldova. Îmi amintesc și acum internatul ăla, doamne, sunt atâtea povești acolo!

A fost bine sau rău? Sau a fost cu de toate?

A fost cu de toate. De la păruieli, certuri, chefuri, foame, lipsă de bani, muncă, tot. Patru ani în care am învățat efectiv…

…Viața?

Da, viața. Viața în acei patru ani. Și am avut acolo, colege, eram opt fete din Republica Moldova, împărțite în două camere. Noi stăteam patru în cameră. Și așa am stat patru ani de zile, câte patru fete într-o cameră.

După liceu ai plecat la București, dar povestește-ne ce ai făcut în Sibiu în timpul ăla, fiindcă știu că acolo cumva a înmugurit dorința de a face actorie.

Da, eu la Sibiu am descoperit arta. Și nu mi-e rușine să spun asta, pentru că orizonturile culturale de acasă erau destul de limitate. Adică în mare parte aveam referințe sovietice, referințe culturale rusești.

Care nu erau neapărat rele?

Nu erau neapărat rele, dar ce făceau era că te țineau așa într-o bulă și te izolau de toată cultura vestică europeană, chiar și de cea românească. Bine, eu și provin dintr-o familie cu o mare admirație față de cultura și limba rusă. Și atunci, inclusiv în familie, erau încurajate aceste repere culturale rusești.

E o familie mixtă?

Nu, este o familie de moldoveni, dar trăim în zona de nord a țării, care este în continuare mult sub imperiul influenței rusești. Și atunci acolo se vorbește și rusă și română mai mult decât în zona de sud, care e mai aproape de România, de zona Galațiului.

Așadar, în România ai descoperit arta. Cum ai facut asta? Arta e așa un cuvânt mare.

Da, e un cuvânt mare. E un cuvânt mare, dar eu așa mă raportam la ea, adică eram ca un cățel din ăla care a fost ținut…bine, e mult spus, dar eram cumva ținută într-o lesă invizibilă, care poate fi tradusă în multe feluri, fie că vorbim de politică, fie că vorbim despre altceva. Deși eu nu prea înțelegeam la vârsta aceea, adică motivația mea nicidecum nu era una politică și nu avea nicidecum conotații ideologice. Era pur și simplu o motivație extrem de pragmatică să îmi fac un drum în viață, să fiu independentă, să nu mă mai cicălească nimeni, să fac ce vreau.

Simțeai că e mai bun drumul ăsta în România? Noi abia intram în Uniunea Europeană atunci.

Simțeam că e mai bun pentru că realitatea și mai ales trista realitate a copilăriei mele m-a făcut să vreau să plec către o lume mai bună. Și ajungând acolo la Sibiu, am început, știind rusa, evident, pentru că veneam dintr-o zonă în care se vorbea bilingv, am început să fac voluntariat, să traduc la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Însoțeam diverse companii de teatru care veneau cu spectacole și așa am ajuns să cunosc destul de mulți artiști, să văd ce-i cu lumea asta. Și, evident, să văd spectacole. Am fost la spectacole din toată lumea. Mă consideram privilegiată. De unde nu văzusem niciun spectacol de teatru în Moldova, am ajuns să văd spectacole din toată lumea.

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu e în top 3 în Europa.

Da, e în top 3, e al treilea după festivalul de la Avignon și cel din Edinburgh.

Și chiar de la începuturi a fost de foarte înaltă ținută și de calitate. Dar totuși, de ce ai ales Sibiul? De ce nu București?

O alegere de adolescentă. Văzusem niște poze foarte frumoase de acolo și era un pic mai departe de casă. Aveam opțiunea între Iași și Sibiu. Mama a insistat să fie Iași, să fie mai aproape de casă. Eu voiam un pic mai departe, iar când am văzut pozele cu Sibiul, mi s-au părut foarte frumoase. Plus că citisem că e capitală culturală europeană, iar eu, în capul meu, mă gândeam la cuvintele astea, capitală culturală europeană, sunau atât de aristocrat, încât mă gândeam, gata, mă duc acolo și o să cunosc lumea și toate lucrurile astea pe care eu nu le-am trăit acasă.

Și așa a fost? Sau doar parțial?

Parțial așa a fost. Într-adevăr, e o mentalitate diferită, doar că eu stând patru ani cu patru moldovence, cu opt moldovence în același internat, nu m-am rupt foarte tare de realitatea basarabeană. Pentru că era aproape o dedublare. Adică ieșeam din internat și mă integram, încercam să mă integrez în peisajul ardelenesc, am ajuns chiar să vorbesc cu accent local. Vorbeam o corcitură, un amestec de accent moldovenesc cu accent ardelenesc și oamenii nu înțelegeau de unde vin. Și eu vorbeam cu accent ardelenesc tocmai ca să-mi ascund originile, să nu mă întrebe lumea de unde vin. Și efectul era exact opusul, pentru că oamenii nu înțelegeau: fata asta vorbește bine ardelenește, dar mai scapă câte un șî, așa, din când în când. Și un oleacă. (râde) Și atrăgeam și mai multe întrebări. Iar la cămin, la internat, evident că vorbeam în dialectul de acasă, adică reperele culturale moldovenești și sovietice au continuat și acolo și așa s-a produs o disociere, o dedublare, pe care cred că și acum în actorie o folosesc destul de des.

Marina, tu nu ai ales actoria din prima, ci limbile străine. Ai avut două tentative de a urma Facultatea de Teatru și Film, mai întâi la Sibiu. Ai renunțat, însă, pentru a relua mai târziu studiul actoriei la București, la UNATC, de data asta mai hotărâtă și mai pregătită. Apoi ai facut și un masterat la UNATC.

Am făcut masteratul de actorie, dar din păcate nu mi-am dat lucrarea de disertație, pentru că atunci am început să filmez. Am avut două proiecte pe film, primul a avut loc chiar în anul întâi de masterat, iar în al doilea an am început filmările la al doilea lungmetraj.

Cred că mulți studenți pățesc asta. Și ăsta e un noroc, de fapt, cred.

Da, mulți pățesc asta. E un noroc pe care-l conștientizezi un pic mai târziu. Pot să înțeleg și punctul de vedere al facultății și al profesorilor, care nu agreează, evident, absențele de la ore. Plus că se creează la un moment dat o discrepanță între studenții care nu prind proiecte și cei care reușesc să facă asta. Atunci se încurajează, adică nu se încurajează – se întreține un soi de competiție din asta nesănătoasă. Dar pe termen lung, mie mi-a prins foarte bine colaborarea încă din facultate, pentru că mi-am dat seama și am observat după aia, în timp, că s-au pierdut mulți studenți de la noi. S-au pierdut în sensul că nu mai practică această profesie, sau poate nu sunt atât de vizibili cum și-ar fi dorit. Și mie mi s-a părut o decizie importantă să mă rup de facultate ca să pot să-mi găsesc un drum, fiind conștientă că, după ce termin facultatea, urmează o perioadă de șomaj. Iar lucrul ăsta era foarte clar specificat încă din facultate și eram încurajați… aici era paradoxul, pentru că, pe de o parte, eram încurajați să ne conectăm la lumea asta artistică și să avem tot felul de colaborări – care după aia să ne facă vizibili, dar, pe de altă parte, eram amendați pentru aceste colaborări, dacă ele cumva, la un moment dat, depășeau planul al doilea și urcau pe planul întâi. Așa s-a întâmplat la mine la masterat. Nu a fost o situație în care am plecat cu supărare, doar că nu mi-am dat lucrarea de disertație, pentru că între timp am lucrat practic în industrie. Era un spectacol de masterat, Pescărușul, intrasem la Tania Filip la clasă și primisem rolul Mașa, doar că nu prea am putut să vin la repetiții, pentru că filmam.

La Malmkrog?

Da, la Malmkrog prima dată, după aceea am plecat în Franța să fac un film francez de televiziune, care s-a bucurat de ceva succes pe canalul Arte. Am filmat la Malmkrog din februarie până în aprilie, în anul întâi de facultate și filmările la al doilea proiect au început în octombrie, în anul doi de masterat. Și atunci profesoara a decis că e cel mai bine să nu mă chinui prea mult să dau disertația în rolul Mașei. A fost o decizie la care eu am reacționat foarte calm și natural aproape, pentru că nu era nicio ambiție acolo. Adică eu înțeleg ambele puncte de vedere. Pentru mine a fost bine, au fost evident bune colaborările. Proiectul și rolul din Malmkrog a fost cel care mi-a deschis ușile în lumea filmului și nu îmi pare rău nici acum de această decizie.

Cred că niciun rol din școală nu s-ar fi comparat cu ce ai experimentat pe platoul de filmări și cu un regizor de primă mână.

Da, exact.

Tu ai făcut foarte multe lucruri, printre care aceste proiecte în cinematografie, dar ai lucrat și la teatru. La un moment dat, ai fost angajată la Teatrul Clasic din Arad, cu normă întreagă, nu ai mai fost freelancer. Și ai renunțat la job-ul ăsta stabil pentru alte proiecte – spre exemplu, aici în București ai colaborat cu Teatrul Nottara.

La Nottara am colaborat doar scurt, într-un singur spectacol care se joacă până azi, din 2016. E o comedie bulevardieră destul de comercială, Opt femei, dar care, surprinzător, se joacă de foarte mult timp. Are succes la public, iar eu interpretez de aproape zece ani rolul unei adolescente.

Ăsta e un compliment.

(râde) Da, da, sper că da.

Spuneam că ai avut și la Sibiu o tentativă să urmezi actoria. Așadar, ai descoperit lumea asta și te-a fascinat.

Păi evident, în momentul în care te duci să vezi un spectacol de teatru, primul gând care îți vine în minte e: vreau să mă fac actriță. Nu regizoare, nu scenografă, nu domnule…

Actorul cel mai vizibil din produsul respectiv.

Da, evident, latura mea puțin egocentrică a zis: vreau să mă fac actriță, ceea ce era un clișeu, evident, toate elevele care se duceau să vadă spectacole se visau, probabil, actrițe. Am început să mă pregătesc în sensul ăsta, am și intrat la Sibiu, doar că eu simțisem că mă pregătisem foarte prost. Și, pentru că cei din comisie mă cunoșteau, mă știau de cand eram voluntară, m-au și mustrat un pic că nu m-am pregătit chiar cum trebuie, dar totuși am intrat și mi-a rămas mustrarea asta.

Au văzut potențialul din tine.

Da, au văzut potențialul, doar că eu sunt o fire destul de încăpățânată…

Perfecționistă?

Da, exact, perfecționistă. Și în mine a rămas mustrarea aia și am decis că vreau să fac lucrurile bine. Voiam să știu dacă merit, dacă chiar ăsta e drumul meu, pentru că, după această mustrare, am început să-mi pun întrebări. Oare mă potrivesc pentru profesia asta sau nu? Sau vreau eu doar așa, ca un moft? Și în sensul ăsta nu am rămas acolo la Sibiu, ci am venit la București. Am mers pe varianta pe care mi-o sugerase mama, să fac ceva cu limbile străine, sau să-mi aleg un job care, cel puțin, mi-ar aduce o stabilitate financiară. Noi, chiar dacă nu eram o familie de oameni extrem de educați, știam riscurile actoriei, cum stau lucrurile cu actrițele și cu teatrul. Exista un adevăr universal și dincolo de granițele Uniunii Europene. Și am dat la limbi străine, doar că nu mi-am ales rusa. Foarte mulți basarabeni, de exemplu, când dau la facultățile de limbi străine aleg specializarea de limbi slave, rusă.

Calea ușoară.

Calea ușoară, exact, dintr-o comoditate. La Pitar Moș, unde e sediul Facultății de Limbi Străine și sediul departamentului de limbi slave, aveam colegi moldoveni care știau rusa mai bine decât profesorii. Poate nu aveau repere culturale literare atât de bogate ca profesorii, dar la nivel conversațional stăpâneau rusa mult mai bine.

Vorbeau nativ.

Da, vorbeau aproape nativ. Și eu am decis să aleg polona, o limbă mai puțin obișnuită.

N-o știai deloc?

Nu, n-o știam deloc. Mi s-a părut mie că sună cumva bine. Știam din FITS că există un festival de teatru în Gdańsk, Festivalul Shakespeare, la care nici până în ziua de azi n-am ajuns și tot îmi zic că într-o zi o să mă duc acolo. Pentru că ăsta a fost pentru mine declanșatorul, m-a intrigat foarte mult festivalul ăla, cred că am văzut un spectacol polonez și mi s-a părut că erau din altă lume actorii ăia. Deși n-am ajuns la Gdańsk, am terminat limbile străine, dar între timp am aflat că se făceau cursuri de teatru pentru amatori în Pod.

La Cătălin Naum.

La Cătălin Naum. Și l-am prins chiar în ultimul lui an de viață. Am frecventat cursurile de acolo, care nu știu cât bine mi-au făcut, dar cred că cursurile alea, sau orele alea petrecute acolo mi-au întărit și mai mult încăpățânarea de a urma actoria, deși domnul Naum întotdeauna încerca să mă îndepărteze de la gândul ăsta.

De ce?

Nu știu, dar cred că așa făcea cu mulți. Cred că încerca să vadă…

Era psihologia inversă?

Cred că era psihologia inversă și încerca să mă descurajeze ca să vadă cât de mare este motivația. Și motivația a fost destul de mare că după ce am terminat cu licența la limbi străine, am dat la actorie la București. M-am pregătit, am intrat. Nu știam pe nimeni la București, nu mă știa nimeni.

Era greu atunci? Câți candidați erau pe loc, mai știi?

Nu mai țin minte. Știu că am intrat pe locul 20.

Și câte locuri erau?

60, cam așa, fete și băieți. Dar am prins loc la taxă, pentru că prima facultate o făcusem la buget.

La ce clasă?

La clasa lui Florin Zamfirescu. Și apoi masterat la Tania Filip și Radu Gabriel, că amândoi au luat clasă de masterat.

Acum auzim tot felul de povești și știm deja detalii legate de niște realități din facultate despre care nu s-a vorbit foarte mulți ani, lucruri care nu s-au făcut publice. Unii spun că facultatea le-a folosit fiindcă au învățat mai degrabă ce nu trebuie să facă, sau de cine trebuie să se ferească. Nemaivorbind de traume, abuzuri de orice fel etc. La tine cum a fost experiența facultății?

Aș putea să zic că experiențele pozitive din facultate au fost exclusiv datorită calității caracterului profesorilor. Pentru că atitudinea instituției în sine și felul de a se raporta la studenți – fiind atât de mulți și atenția fiind atât de puțină pentru fiecare – este în general una descurajatoare. Dar, datorită unor profesori, nu mulți, dar cei câțiva care au fost, care s-au implicat foarte mult și datorită verticalității lor, nu pot să spun că experiența a fost total negativă. Pentru că, indiferent de stigmatele și de tonul general pe care îl propulsează în exterior, există în fiecare instituție oameni buni. Și dacă reușești să te ții de omul ăla bun, experiența este una mai bună. Eu am avut câțiva dintre acești profesori.

Poți să-mi dai niște nume?

Unul dintre ei a fost Marius Gâlea, de exemplu. Pentru mine a fost un profesor extrem de onest, corect, transparent, în același timp pragmatic, nu lipsea de la cursuri, venea și lucram atât cât aveam de lucru în timpul respectiv. Mirela Gorea a fost iarăși o profesoară de care m-am atașat foarte mult.

Și o actriță minunată.

Și o actriță minunată. Și avea o dăruire. Acum o să spun niște detalii personale- îmi amintesc la un moment dat cum ea a rămas peste program să repete cu noi, să lucreze cu noi până foarte târziu și abia la finalul repetițiilor am aflat că, de fapt, avea o urgență medicală în familie. Dar a rămas cu noi peste program. Lucrurile astea nu se uită.

Nivelul de dăruire a unora dintre acești oameni e dincolo de alte posibile experiențe negative, inclusiv aluzii sau abuzuri care se întâmplau. Au fost două profesoare de care m-am atașat mult și Mirela Gorea a fost una din ele.

O altă profesoară care acum nu știu dacă mai este la UNATC, dar este actriță la Teatrul Național din București, este Florentina Țilea. Cu ea iarăși am lucrat destul de bine. În general, pot să spun că am învățat mai multe după ce am absolvit facultatea. Adică în facultate mi s-a pus o bază – nu știu cât de solidă. Cu ce nu am rezonat eu și ce am înțeles după este că, în condițiile în care ai atât de mulți actori, studenți, chiar dacă aplici această metodă de deconstrucție a caracterului și reconstrucție a personalității în sensul profesiei, tu începi să faci această deconstrucție, dar nu ai timp să reconstruiești acel om la loc. Și omul ăla iese din facultate incomplet și traumatizat. Pentru că acest proces de lucru mi se pare util și mi se pare că dă randament doar la o grupă mica de actori.

Te referi la metoda de actorie.

Da, la metoda de actorie mă refer, inclusiv la anumite tehnici ale lui Stanislavski. De lucrul ăsta mi-am dat seama la masterat. Eu citisem și îmi puneam tot felul de întrebări, știam și rusă și atunci comparam cu originalul. Plus de asta, eu plăteam facultatea și nu de puține ori am avut frustrarea să văd că inclusiv profesorii nu vin la ore. Acum nu mi-e rușine să zic lucrul ăsta, pentru că eu am plătit facultatea și, când te duci pe banii tăi, altfel îți poți permite.

Ai alte pretenții.

Da, ai alte pretenții și altfel îți permiți sinceritatea. Nu vreau să insist foarte mult pe chestii negative, vreau doar să zic că înțeleg cumva și cercul vicios al acestui sistem. Înțeleg corelarea financiară cu numărul de studenți. Pot să înțeleg acest sistem. Ce mi-ar placea, însă, este ca studenților să nu li se dea speranțe false, să nu fie încurajată această concurență acerbă. Să nu fie încurajat acest comportament de foarte multe ori toxic, concurențial, pentru ca, în momentul în care tu pleci din facultate, să nu-ți privești colegul de joc ca pe un competitor, sau ca pe un inamic, ca pe o posibilă persoană care-ți ia rolul, ci să-l consideri un partener cu care poți colabora. Cred că, dacă lucrurile astea și tipul ăsta de gândire se schimbă, toată lumea are de câștigat.

Tu însăți, Marina, mi se pare că ai aplicat asta, ai mulți prieteni în lumea asta, a actorilor și mi s-a părut că sunteți cu adevărat o gașcă, o familie, o comunitate.

E foarte relativ, nu știu dacă am mulți prieteni. Eu, în general, am puțini prieteni. Pentru mine, prietenia se concretizează în timp. Poate pentru că am și crescut singură în țara asta și atunci, fiind așa un pic un lup sălbatic, am și o formă de suspiciune permanent. Nu sunt mândră de asta, dar sunt mereu într-o stare de alertă, circumspectă și asta cred că se datorează faptului că am venit aici de mică și tot timpul trebuia să fiu atentă la oamenii cu care mă înconjor. Deci, n-aș spune că am foarte mulți prieteni actori, am, însă, o prietenă foarte bună, care este actriță și avem o legătură încă din facultate. E singura mea prietenă actriță – Cosmina Olariu o cheamă și am terminat facultatea împreună.

Uite, aici o să zic o chestie care poate o să supere. Toți suntem extrem de joviali și părem așa o gașcă extrem de unită, da, când ne întâlnim toți. Dar faptul că nici până în ziua de astăzi nu există un sindicat al actorilor vorbește de la sine. Adică jovialitatea asta uneori este de fațadă, de aparență, pentru că în sine oricum e o tensiune care mocnește acolo. Noi ne intersectăm la castinguri, cineva ia un rol, cineva nu-l ia și atunci… Uneori aceste întâlniri au și un caracter de politețe bine întreținută, de diplomație, bună înțelegere, care oricum e necesară. Ce pot să zic eu despre mine este că mie îmi place să-i privesc pe oameni ca pe niște colegi. Eu mă duc la filme, văd colegi, nu am nicio reținere în a spune cuiva că îl admir, sau că mi-a plăcut foarte mult ce a făcut cutare sau cutare, pentru că mi se pare un gest de bună creștere, până la urmă, și firesc.

Dar critici dacă ceva ți se pare de calitate mai slabă, îți spui părerea, sau preferi să fii reținută?

Înainte eram un pic mai naivă și îmi permiteam să-mi zic părerea critică fără să fiu întrebată. Acum mi-am învățat lecția și în general pot să înțeleg și de ce. Dacă simt că omul respectiv nu vrea un feedback, sau nu are nevoie în momentul ăla de un feedback negativ, nu i-l dau, de obicei. Dacă cineva vrea un feedback real, atunci da, putem să discutăm. Dar, dacă un feedback este mai critic, fie mă abțin, fie prefer să-l spun într-un cadru mai intim, când nu sunt zece oameni în jur. Adică încerc să păstrez o formă de diplomație, care știu că și mie îmi prinde bine. Pentru că, după ce termini un proiect, chiar dacă conștientizezi că poate nu e tocmai cel mai reușit, în momentul ăla când ai muncit două luni, fie că vorbim de un film sau un spectacol, și poate că nici tu nu ești mândru neapărat, sau poate că n-a ieșit așa scum ți-ai dorit, să mai vină cineva să-ți pună sare pe rană e foarte dureros. Iar eu încerc să respect chestia asta. Nu pentru că sunt ipocrită, ci pur și simplu pentru că înțeleg munca pe care a depus-o omul ăla și nu vreau atunci să îi stric bucuria premierei, dacă se întâmplă să fie la premieră feedback-ul.

Tu practic te-ai construit ca adult aici, în România. Ai venit la o vârstă destul de fragedă, o vârstă la care te formezi pentru etapa de maturitate a vieții. Dar aveai deja un set de valori pe care le-ai primit acasă, în familia ta. Ce sfaturi ți s-au dat la plecare, cu ce valori ai venit de acolo, din Republica Moldova?

Valorile în mare parte veneau din partea familiei mamei, din partea mamei, care avea un caracter și o verticalitate de neclintit și niște valori foarte sănătoase. Bunicii – care aveau niște valori foarte sănătoase, chiar dacă erau țărani – nu erau oameni cu educație. Bunicul nici măcar nu știa să scrie, dar avea un caracter foarte bun și generos. Și lucrurile astea pământești, adică bunătatea asta și un soi de pragmatism mi-au fost inspirate din familie. Inclusiv buna creștere, deși la un moment dat se insista foarte mult pe ideea asta, “să nu ne faci de rușine”. Cred că ăsta a fost primul sfat: “nu cumva să ne faci de rușine, să nu te apuci de droguri sau băieți, ci să înveți”. Pentru că noi veneam dintr-o familie foarte modestă și mama ne-a învățat de mici, și pe mine și pe sora mea, că drumul spre bunăstare, sau spre ceea ce ne dorim noi, este școala. Poate pentru că ei nu au avut parte de facultăți, sau de o viață cu studii superioare și ceea ce ne-au insuflat a fost respectul pentru carte. Adică, cu toate că eram foarte modești, era încurajat foarte mult studiul. Cred că asta a fost una din principalele lecții și motivații, să mă țin de carte și culmea e că mie chiar îmi plăcea, eu eram din aia curioasă care citea tot ce prindea.

Și asta cu “să nu ne faci de rușine”. Deci această frică de acel cineva care te privește de acolo de sus și te judecă. Bine, adolescentă fiind, am intrat în tot felul de situații ciudate, dar legale.

Toți adolescenții au perioada asta.

Toți avem perioada asta în care ne căutăm. Dar a rămas cu mine chestia asta- să nu ne faci de rușine și să te ții de carte. Și mi-am dat și eu seama că drumul către ceea ce vreau eu nu se baza pe compromisuri și pe avantajul frumuseții. Niciodată nu am facut uz de asta și nici nu mi-a ieșit – nici nu știam cum să mă folosesc de frumusețe, că eram tot timpul stângace. M-am bazat pe creier, pe minte.

Și în România ce ai învățat? Ce simți tu că ți-a dat România în toți anii ăștia?

Păi aici a fost tot – educația mea, felul de a comunica cu oamenii, tot ce ține de cultura generală. Ca să fiu mai exactă, cred că latura umană, latura emoțională, sau bagajul, fondul acela uman l-am păstrat de acasă. Dar tot ceea ce ține de dezvoltarea intelectuală, rațională, toate astea le-am înțeles doar în România.

Cum îți creezi tu rolurile, personajele? Ai și roluri în care nu te regăsești, sau personaje care nu-ți plac pur și simplu? Cum te apropii de ele?

În film nu prea mi s-a întâmplat asta. Probabil pentru că am fost și norocoasă. Eu am făcut film în mare parte de autor, au fost proiecte de care eu m-am atașat foarte mult. Și e foarte bizar, pentru că noi actorii, sau eu personal nu prea pot să funcționez dacă nu-mi place ceva. Și atunci noi încercăm să ne convingem și ne creăm noi efectul ăsta placebo, că ceea ce facem ne place. Altfel, oricum, nu ai cum să faci. Se vede și se simte, în general vezi când unui actor îi place rolul respectiv și când nu-i place, fie într-un spectacol, fie că vorbim de film.

Nu se conectează cu el.

Nu se conectează. De-aia, cred că face parte din profesia noastră să găsești o motivație, să poți să te conectezi, pentru că altfel nu ești credibil. Deci asta cu îți place, nu-ți place, nu prea contează. Sigur că nu o să-mi placă din punct de vedere uman să joc – deși n-am avut niciodată așa un rol – o criminală.

Nu ți-ar plăcea roluri mai provocatoare?

Ba da, mi-ar plăcea, doar că nu prea le-am primit până acum, îmi doresc pe viitor. Adică uman nu am cum să mă identific, dar profesional, înțeleg magnitudinea unui personaj, profunzimea. Din punct de vedere profesional, astea sunt niște partituri ofertante. Din punct de vedere uman, evident că nu o să fii de acord, dar pentru o scurtă durată de timp e nevoie de această disociere. Pentru meserie este nevoie de această disociere. Deci, ca să poți să-ți faci treaba bine, trebuie să-ți placă ceea ce faci.

Ai modele în profesie, un actor, o actriță sau un regizor, o regizoare?

Luminița Ghiorghiu e un model. E un model, clar.

Iar tu ai ajuns să lucrezi cu Cristi Puiu, care ținea și el mult la Luminița Ghiorghiu. Regizorul Cristi Puiu își alege foarte atent și strict colaboratorii. Tu ai jucat în Malmkrog și experiența asta a fost, am impresia, o propulsare în cariera ta. Și eram curioasă dacă s-a întâmplat ceva după filmul ăsta, dacă au apărut oferte.

Nu s-a întâmplat asta, adică nu au venit pe bandă rulantă proiectele, deși am avut o nominalizare la Premiile Gopo, adică totuși a fost o atenție, am avut o nominalizare pentru rol principal. Dar altceva nu s-a întâmplat. Și aici cred că am învățat o lecție foarte bună după ce am terminat filmările la Malmkrog. Bine, am mai avut un proiect în toamnă. Am terminat filmările în aprilie și în toamnă am plecat în Franța să fac un film, La Forêt d’Argent (r. Emmanuel Bourdieu), o dramă despre o bonă din România care lucrează acolo la o familie.

Jucai în franceză?

Da, jucam în franceză și în română. Și filmările atunci au început în octombrie, deci la câteva luni după ce am terminat filmările la Malmkrog. A fost un proiect, dar acolo am învățat lecția așteptărilor sau a micșorării așteptărilor, sau a faptului că îți faci planuri mari și ele nu se întâmplă. Acolo am învățat că e mai bine să nu-ți faci niciun fel de așteptări, ca să poți dormi mai liniștit. Dar asta s-a întâmplat mai degrabă nu după filmările de la Malmkrog, cât după ce am fost admisă la Sarajevo Talents și după aceea la Berlinale Talents. Berlinale Talents, care din păcate a fost online, pentru că atunci a fost începutul pandemiei și am prins o versiune online care, din păcate, a funcționat cât a funcționat, dar nu se compară cu plecarea la Berlin și cu tipul de relaționare și networking care poate avea loc acolo.

Și după Berlinale Talents a fost mai mult de jumătate de an, aproape un an de pauză. Cred că am fost chemată la un casting, maximum două.

Nu am avut niciun proiect de film, eu care îmi creasem cumva așteptări, fiind la Berlinale Talents și fiind singura actriță din România selectată acolo.

Și am avut o depresie destul de nasoală, în care am început să-mi pun tot felul de întrebări legate de modul în care funcționează această meserie și cum să te protejezi în cazul acestor perioade moarte.

Lucrai atunci? Erai la Arad?

Eram angajată la Arad.

Și făceai naveta?

Făceam naveta la București destul de des. Dar s-a potrivit că atunci la Arad intrasem și în șomaj tehnic, pentru că era pandemie, deci au venit toate odată… Bine, nu pot să mă plâng și să mă compar cu cei care nu erau angajați și care au suferit mult mai mult decât noi, cei angajați, dar pentru mine a fost o perioadă destul de depresivă acea pauză. Dacă nu aș fi fost selectată la Berlinale Talents, probabil că mi-ar fi fost mult mai ușor. Dar această selecție mi-a creat așteptări și, evident, dezamăgirea de după.

Și cum ai gestionat situația? Cum ai ieșit din depresia asta?

M-am îngrășat, m-am concentrat pe teatru, am abandonat o vreme ideea filmului, gândindu-mă că poate nu sunt făcută pentru asta, sau că a fost un accident că am filmat la Cristi Puiu.

M-am mai liniștit, am avut noroc că eram angajată. După care au început să apară alte proiecte, dar a fost o pauză, o pauză de nici nu mai știu cât. Următorul proiect de film a fost acum doi ani, în 2023. Berlinale Talents se întâmpla în 2021, deci doi ani am stat pe bară, de fapt.

Citiți partea a doua a interviului cu actrița Marina Palii, realizat de Hildegard Ignătescu, duminică. 

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.

Cititi si alte stiri despre CULTURA: ,,M-am bazat pe creier. Nu știam cum să mă folosesc de frumusețe” – INTERVIU Marina Palii, actriță (I)