Povestea unei plăcinte cu brânză și ceapă verde
Astăzi, e mai mult despre suflet despre liniștea ce ne lasă să pricepem și să percepem ce se petrece în jurul nostru și de ce cum putem construi din mărci locale bradul de țară. Despre schimbări mici într-una mare și o plimbare într-o zi ploioasă din vara caniculară.
Vreau nu vreau, zgomotul știrilor de tot felul accentuat pachetul de măsuri fiscale pentru reducerea deficitului prin care trecem devine din ce în ce mai asurzitor sunt momente în care orașul, Orăștia în cazul meu, pare scoate în relief tumultul. Burgul pare că vrea să se croiască în jurul mașinilor, al trecerilor de pietoni și al parcărilor pare din ce în ce mai puțin desenat în jurul oamenilor. Așa că am luat o pauză pentru a-mi reaminti cine sunt și încotro mă îndrept, nu de alta dar parcă mi-am pierdut busola, așa că mi-am lăsăm timp pentru suflet și să nu le mai iau, măcar câteva ceasuri, zgomotul zilei în serios.
Deunăzi, o zi de vară mohorâtă și ploioasă, una din acele zile în care ploaia nu se mai oprește niciodată. Turna cu găleata și se făcuseră bălți, dar cine să le bage în seamă scăpasem de zilele în care soarele transformase lumea-n cuptor încins. Părea rece dar mai bine pui o haină decât să simți nevoia să te jupoi de nădușeală. Era o zi numai bună de dat o fugă la marginea Orăștiei, la „Muzeul Satului Transilvănean” ce de curând își deschisese porțile. Zis și făcut!
Îl sun pe Mircea, Mircea Zdrenghea, și-l întreb dacă nu are treabă prin Sat, satul lui de la marginea orașului, îmi zice că nu are, dar dacă vreau mergem până la Muzeul Satului Transilvănean. Nu-i las timp de răzgândeală și mergem.
O liniște plăcută, de dincolo de fire, m-a învăluit, ca de fiece dată când ajung în „satul lu’ Mircea”. De astă dată, tăcerea poate fi profanată. Bunicii din poartă stau și se gândesc la pruncii ei de departe ori la Isus și la nemurirea sufletului sunt acolo nu trebuie să-i mai caut, sunt puși în pânzele pictorului Mircea Zdrenghea în căsuța de la intrarea din sat
Dulce tăcere ce nu te apasă, ci te lasă liber să visezi. La cerul înstelat, la carul cu boi, la mirosul de fân. La icoana din spatele candelei ce te duce, în gând, la închinare. Și parcă auzi cum trosnesc oase bătrâne ce se-ndreaptă, auzi din pânză toarsă de mâni tremurânde șopote parcă venind ca un oftat. Imaginea unui sătean îmi răsări în minte, apoi, vederea unor case. Îmi venea s-adun un mănunchi mândru de flori, să le pun pe o prispă, într-o oală de lut. Și pe toate le găsești în „casa de sus”, în „Casa preotului din Poiană” transformată într-un veritabil muzeu. O sumedenie de obiecte vechi sunt expuse aici și așteaptă să fie admirate și apreciate la adevărata lor valoare. Loc în care obiecte vechi, care făceau parte din gospodăriile țăranilor transilvăneni sunt la mare cinste.
„Ai văzut expoziția cu obiecte vechi, ce făceau parte din gospodăriile țăranului transilvănean?”, se auzi o voce cunoscută. Era Marius Zdrenghea, fiul fondatorului muzeului, Mircea Zdrenghea, care duce mai departe proiectul tatălui său.
„Unele dintre acestea au fost recuperate din casele pe care le-am adus aici, altele sunt donații ale unor persoane cărora le-a plăcut proiectul și au dorit să contribuie, iar o altă parte au fost achiziționate de familie. Da costănu bucătărie, lucrat numai din bardă și închegat cu cuie de lemn, ți-o plăcut? Da de obiectele din ceramică, fluierele sculptate și multe altele ce zici?” continuă Marius.
Ce să mai zic? A fost odată la o…, așa încep mai toate poveștile cu a fost odată și da, vremuirile se scurg. Cine poate oprii timpul să nu-și vadă de treaba lui, mă curg și eu. Și de tot mă preling, fuior printre pietre, să las un semn al vremuirii mele. Vremuit-u-sor: „De toate scap, de fac ultimul pas,/Dar, dacă mor – iubirea-mi cui o las?”, se întreba Shakespeare.
Nebunie a simțurilor, feerică îmbinare de miresme, sunete și culori. Mirosea a vară cu aroma verde-amăruie de frunză, mușchi, pământ ud și ciuperci. Din apropiere se auzeau răgete de măgărușii. Iar aprinsul soare printre nori părea să arză tot necazul lumii.
După o scurtă vizită mă opresc cu Mircea la o cafea și un biscuit cu sigla care inspiră și detalii făcute cu suflet, legătură profundă între oameni, în tradiția locului. „Femeia și bărbatul, alături, în simplitatea simbolurilor tradiționale, vorbesc despre ce ne definește: legătura cu trecutul, cu familia, cu satul.”, mai spune Marius și pleacă. Venise un client care auzise că: „aici se mâncă bine, și-i loc fain!”, și într-adevăr plăcinta cu brânză și ceapă este o minune.
La demisolul „Casei preotului din Poiană” este restaurantul unde găsești preparate după rețete vechi, de sute de ani. Dar nu unul adaptat prezentului, ci un adevărat muzeu. Iar mâncarea va avea gustul copilăriei… cel puțin pentru unii vizitatori, care au avut oportunitatea de a copilării la sat.
Și restaurantul este tot un muzeu. Cu piese de decor vechi, pământ pe jos, ziduri de piatră ce vara țin răcoare și iarna cald. Totul este cât se poate de autentic. Cei ce vor pot să guste din brânzeturi locale și mezeluri alese cu grijă, ciorbe gătite după rețetele vechi de sute de ani și tocănițe care îți încântă simțurile. „Pâinea, plăcintele, cu ceapă, mărar sau brânză, și cozonacul, vor fi și ele vedete. Fiecare fel de mâncare este, de fapt, o călătorie în tradițiile noastre gastronomice. De asemenea, ne dorim ca meniul va fi ales în funcție de anotimp”, a mai zice Marius Zdrenghea.
Urcăm pe ulița satului spre „Biserica Ceru-Băcăinți” . Fost locaș de cult desacralizat și devenit școală. Achiziționat din comuna Ceru-Băcăinți, – judeţul Alba – de la baciul Traian în vârsta de 92 de ani, care „ne-a mărturisit ca aceasta biserica foarte veche a fost transformată în școală iar apoi abandonată în perioada interbelică. Biserica este construită din piatra, are un turn-clopotniță, fiind compusă dintr-o navă scurtă și altar semicircular cu masa din piatra, a fost adusă și ridicată de asociația noastră în anul 2007, având hramul sfântului Ioan Botezătorul.”, îmi zice în pridvorul bisericii Marius.
Domol, cu pași de om așezat ce-și drămăluiește fiece umblarea și gândul, urcă spre noi Mircea Zdrenghea. Omul ce-mi zicea la prima întâlnire în satul de la marginea orașului: „Îmi este tare drag satul, chiar dacă nu m-am năsut la sat, la fel și un Muzeul al Satului. Prin urmare de ce nu. Îmi dorește a fi un spațiu în care să se regăsească vechiul sat transilvănean, cu case-locuință, biserica, ateliere tradiționale și o moară. Avem un patrimoniu tradițional al cărui sorginte se pierde in negura vremii, de ce să se risipească-n uitare?”. Sunt faini laolaltă tatăl și fiul ce trudesc la proiectul de conservare și restaurare a caselor tradiționale de lemn din cadrul Muzeului Satului Transilvănean. Lucru ce este nu doar: „o inițiativă de restaurare a unor clădiri, ci și un efort de păstrare a istoriei și tradițiilor noastre. Prin această inițiativă ne propunem să creăm o moștenire pentru generațiile viitoare și să contribuie la promovarea unui turism cultural și durabil în regiune.”, precizează Mircea.
Coborâm tustrei pe uliță trecem, împărtășind planuri pe lângă case și fântână, niște măgăruși vorbesc în limba lor și noi întra noastră ajungând la „Moara cu apă” de pe Valea Bradului.
„A funcționat o lungă perioadă, fiind moștenire de familie mai multor generații de morari. Moara este completă fiind funcțională. Este uimitor să constați ce minuni tehnologice se puteau construi în urmă cu mai bine de 140 de ani și cu resurse atât de limitate. Apa învârte roata ce pune în mișcare pietrele de moară; boabele sunt zdrobite și făina, element alimentar de bază, se strânge în lada ce așteaptă primitoare la capătul mecanismului.”, descrie Marius Zdrenghea.
Mergând agale privind exterioarele caselor, intrând în fiecare timpul se scurge ca firul de apă lină ce susură la izvor. Tatăl, Mircea, și fiul, Marius Zdrenghea, îmi spun despre planurile lor. Despre utilarea caselor și cum vor arăta despre ceea ce doresc ei să fie în viitorul apropiat acest loc. Trebuie să recunosc, rare ori se întâmplă să nu am cuvinte de răspuns, rare ori nu am nimic de adăugat, cu alte cuvinte sunt un gură mare la propriu. Ei bine la revederea caselor ce compun „Muzeul Satului Transilvănean” am rămas din nou mut. Sunt tot felul de gânduri, poate relativ naive, cum e-ar categorisi unii. Însă în spatele lor sunt o serie de propuneri transformate în fapte curajoase.
Ploaia nu se dă dusă iar răcoarea ce s-a lăsat mă zorește să părăsesc liniște locului unde îngerii se joacă-n culori reîntorcându-mă la zgomotul știrilor de tot felul dar nu înaintea unui apus ce scaldă vremuirea lumii într-un roș aprins.
Dumneavoastră vă las plăcerea de a descoperii frumusețea locului vizitând Muzeul Satului Transilvănean de la Orăștie. Pentru întrebări și rezervări, contactați la 0766 428 665 sau pe marius.zdrenghea@gmail.com.
PS
Pentru curioși am lăsat mai jos un mic album fotografic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu