Analiză culturală - “Mă emoționează amintirile despre mama. Îmi dăruiesc determinare și forță amintirile despre tata” – Maia Morgenstern INTERVIU

„Gândul este libertatea artistică, este disciplină și rigoare puse în slujba creativității totale”

Cotidianul: Cine este Maia Morgenstern dincolo de scenă?

Maia Morgenstern: Sunt exact ființa care vreau să fie văzută și, în același timp, ființa care nu vreau să fie văzută. Sunt un om curios, un om agitat, un om sperios, fragil în sensul cel mai adevărat și mai ambivalent cu putință. Sunt un om vulnerabil – în sensul cel mai propriu al cuvântului, nu cel pe care l-am învățat noi recent. Astăzi, când ne este bine, „vulnerabil” este pozitiv; când nu dă bine, este negativ. Eu sunt vulnerabilă în sensul real: pot fi rănită ușor, mă fărâmițez ușor (nu știu dacă e neapărat bine asta). Și temă, și subiect pentru o scurtă povestire, ca să-l parafrazez pe Cehov.

Am sentimente materne profunde, intense, copleșitoare. Aș vrea să pot să fiu atât de altruistă, generoasă, inteligentă, profundă, plină de umor. Nu știu dacă voi reuși vreodată.

Descoperiți și alte știri legate de Cultura, Arta și Maia Morgenstern.

Care sunt cele mai plăcute momente din copilăria dumneavoastră?

Vacanțele la mare – prea scurtele vacanțe la mare. Momentele în care mâncam înghețată (pentru că era o luptă câștigată pentru fiecare dată în care aveam voie să mănânc înghețată). Spectacolele, în special cele de balet, la care mă duceau părinții mei. Și jocurile pe care le jucam: jocuri ale cuvintelor.

Cum reușiți să vă reinventați după atâtea roluri?

După părerea mea, nu mă reinventez. Caut să descopăr în mine valențe. Mă interoghez pentru fiecare rol. Cu cât sunt mai diferite, cu atât e mai interesant – diverse, diferite, antagonice, antagoniste. Eu conțin. Nu generalizez și nu absolutizez. Sunt un om și conțin și binele, și răul, și frumosul, și urâtul, și sublimul, și ridicolul.

Mă traversează gânduri de care sunt foarte mândră. Și acționez, am acțiuni de care sunt foarte mândră. Și mă traversează gânduri și acționez uneori într-un fel în care nu sunt deloc mândră. Am geloziile mele, speranțele mele, curiozitățile mele, încăpățânările mele – unde determinarea devine încăpățânare.

Ce surse inspiraționale aveți?

În general, un univers cultural pe care încerc să mi-l lărgesc. Să depărtez linia orizontului. De fiecare dată și cât pot de mult – lecturile. Plonjez, plonjez, plonjez. Este marele lux pe care mi-l ofer.

Și aici pot face un comentariu din dimensiunea mea ultra-maternă. Acum, de când sunt bunică, sunt copleșită de griji. Aș vrea să fiu un fel de „Prâslea cel Voinic” și să-mi pun țăpușe ca să nu adorm, să păzesc pomul de aur cu merele de aur, doar ca să mai pot citi puțin. Mi-aș face operație estetică să-mi mai pun vreo doi ochi ca să pot citi. Doi în spate.

De unde vă găsiți puterea de a continua atât de multe?

Din disciplină. Învăț să-mi gestionez (și este un proces în plină derulare) energiile, timpul, prioritățile. Ce nu este important îmi consumă energia, mă întunecă.

Cum se mai pot construi punți între oameni într-o societate tot mai divizată?

Ca în Povestea porcului – că a suflat o dată și a aruncat un pod de la curtea împăratului până în altă parte. Cu dialog. Cu logică. Făcând mereu apel la logică. Privind faptele și situațiile în contextul lor general. Făcând un pas în spate ca să ai o privire de ansamblu asupra unui „tot”. Una este să constați că ai frânturi de logică în detrimentul comunicării și al acceptării.

Ce v-a învățat teatrul despre oameni?

În teatru, în arta spectacolului, în cinema, în poveștile pe care le prezint sub o formă de spectacol sau alta, aduci viața. Îți amintești, faci comparații cu viața, ai vrea să fie ca în viață… dar arta spectacolului sublimează viața, acțiunile, faptele, întâmplările, concluziile, deznodămintele, consecințele.

Există un rol pe care îl purtați încă în dumneavoastră, după închiderea cortinei?

Nu. Șterg tabla, fac tabula rasa ca să las viitorul proiect să-și afle locul.

Când nu sunteți pe scenă, ce vă aduce liniște?

În primul rând, pe scenă trebuie să am liniște, pentru că vorbim despre concentrare și atenție. Am nevoie de liniște și de ordine. Marea. Cântatul. Exercițiile de aritmetică (greu, foarte greu – tabla înmulțirii, când mi se înfundă mintea). Jocurile de șah. Și conversațiile ca un duel de calambururi cu prieteni foarte dragi – puțini, dar foarte dragi.

Ce loc au familia și rădăcinile în raport cu arta?

Familia este refugiul și liniștea mea.

Ce vă emoționează cel mai mult în ultima vreme?

Mă emoționează – și m-au emoționat – amintirile pe care le am despre mama mea. Îmi dăruiesc determinare și forță amintirile despre tata, amintirile copiilor mei de când erau mici și Maia.

Dacă ați putea vorbi cu Maia de la începutul carierei, ce i-ați spune?

Să se iubească mai mult. Să se iubească pur și simplu. Să se iubească. Să se prețuiască, să se respecte mai mult. I-aș spune și acum.

Cum vă apărați rolurile?

Mai ales rolurile negative mi le-am apărat. Este o provocare și este viu să le apăr, pentru că trebuie să fiu avocatul apărării, avocatul personajelor mele. Trebuie să le găsesc o motivație. Apoi dumneavoastră, publicul, le veți judeca. Eu trebuie să caut măcar un „de ce”, un sâmbure.

Care a fost cel mai neașteptat moment de adevăr trăit pe scenă?

Alături de fiul meu. O dată, când mi-a luat foc voalul – de mult, acum 15-20 de ani. Aveam de stins voalul, de gestionat frica, panica, astfel încât să nu se sperie publicul. Și am stins voalul între braț și antebraț. Am și acum cicatricile.

Un alt exemplu: eram la un spectacol în aer liber, pe care îl joc de 25 de ani. Într-un parc din București. Jucam cu lavalieră – era ca o chiftea în dreptul gurii, nu ca cele mici de astăzi – și microfoanele s-au stricat. Ba pâriau, ba se auzeau ciudat. Ne-am scos microfoanele și am jucat „la rece”, fără amplificare. Fiul meu Tudor, cu care eram pe scenă, și-a scos și el lavaliera. Am putut să fac față cu glasul, pentru că am tehnică vocală. A fost comunicare. Tehnica face salturi de la o zi la alta.

Cum arată libertatea artistică pentru dumneavoastră?

Gândul este libertate. Asta este libertatea artistică: gândul. Gândul este libertatea artistică, disciplină și rigoare puse în slujba creativității totale. Am 200 de variante, 200 de modalități de a aborda o situație. Dacă nu e bine așa, nu mă supăr, nu mă irit, nu mă consum. E în regulă. Facem altfel, respectând indicațiile și universul propus de regizor.

Ce v-a făcut să rămâneți curioasă de oameni și povești?

Altfel mor. Mă sufoc altfel.

Există o replică pe care ați dus-o cu dumneavoastră în viață?

Există un citat atribuit lui… „Așa cum pot eu” sau „Pot ce pot eu”.

Nu mi-am dorit să fiu întrebată nimic. Sunt curioasă și aștept. În general, port discuțiile – la asta mă pricep – către ce mă frământă și mă preocupă în momentul respectiv. Dar evaluez ce știu și cât știu jurnaliștii despre mine. În funcție de asta îmi compun interviul.

Foto Oana Monica Nae