Eveniment cultural de actualitate - INTERVIU „Cărțile și arhivele nu spun totul dacă uităm să explorăm suficient propriul interior” – Ștefan Lemny, istoric

Istoricul francez Alphonse Dupront a trăit între 1932 și 1940 o etapă decisivă a formării sale profesionale la București, ca director al Institutului Francez de Înalte Studii din România și consilier cultural; în acei ani, institutul devine unul dintre centrele esențiale ale vieții intelectuale bucureștene, iar fascinația lui pentru România îi marchează întreaga viață, deși această latură a operei sale a rămas multă vreme aproape invizibilă atât în România, cât și în Franța. Volumul „Despre România” reunește textele lui Dupront dedicate țării noastre – multe dintre ele greu accesibile sau rămase până acum inedite – și include o amplă corespondență cu Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugène Ionesco, conturând, din interiorul arhivelor, portretul unui mare istoric francez care și-a legat biografia intelectuală de destinul cultural al României interbelice.

Născut în 1952 la Beia, în județul Brașov, Ștefan Lemny a fost cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași între 1980 și 1990 și este doctor în istorie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din același oraș. După stabilirea în Franța, a lucrat la Biblioteca Națională a Franței din 1991 până în 2019, mai întâi în calitate de cercetător, apoi responsabil de colecțiile de istorie pentru Europa Centrală și de Est. Cercetările sale, concentrate inițial asupra societății românești din secolul al XVIII-lea – istorie culturală, istoria mentalităților, istoriografie – s-au extins spre studiul secolului al XVIII-lea european și al Revoluției Franceze, culminând cu o a doua teză de doctorat la EHESS, o amplă biografie dedicată revoluționarului Jean-Louis Carra. În paralel, a construit, prin volumele despre Dimitrie Cantemir și familia Cantemireștilor, o referință esențială pentru studiul raporturilor culturale româno-franceze, recunoscută inclusiv prin Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române.

Pornind de la această nouă carte despre Alphonse Dupront și arhivele sale românești, interviul de mai jos își propune să deschidă atât dosarul unei relații de lungă durată dintre un mare istoric francez și România, cât și parcursul lui Ștefan Lemny însuși: de la anii de cercetare la Iași și mutarea la Paris, până la modul în care, prin biblioteci, arhive și biografii intelectuale, a contribuit la rescrierea procesului în care ne privim istoria.

Descoperiți și alte știri legate de Cultura, Arta, uitam, totul și interior.

Cotidianul: Cum a început pentru dvs. povestea cu Alphonse Dupront? Vă amintiți momentul în care i-ați descoperit pentru prima dată numele sau textele și ce v-a intrigat atunci la acest istoric francez aproape necunoscut publicului larg din România?

Ștefan Lemny: Alphonse Dupront nu-mi era cunoscut înainte de a mă stabili în Franța. Îl știam doar pentru că publicase în Revue roumaine d’histoire în 1970 un text de referință despre istoria mentalităților, domeniu care mă fascina și în care încercam să-mi croiesc un drum. Dar referințele bibliografice atât de bogate în istoriografia franceză erau extrem de puțin accesibile atunci cercetătorilor români. Or, articolul său a fost o rază de lumină ce a permis celor interesați din România să descopere mai bine metodologia și problematica unei asemenea direcții de studii, ceea ce mi-a servit ca bază și la propriile preocupări ce aveau să ducă la scrierea cărții Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc (1990).

Volumul Despre România, publicat recent în limba română la Editura Polirom, adună texte din reviste greu accesibile, manuscrise și corespondență. Cum ați ajuns la aceste arhive – atât cele instituționale, cât și cele de familie – și cum s-a construit în timp încrederea cu descendenții lui Dupront, până la a vi se deschide corespondența cu Cioran, Eliade și Ionesco?

Deși „nimic nu este întâmplător”, ceea ce m-a condus la aceste „inedite” s-a datorat hazardului: vizitei pe care mi-a făcut-o la BNF doamna Monique Dupront, cu intenția de a dona cărțile despre România ale soțului ei, Alphonse Dupront. Cu această ocazie, mi-a arătat și câteva din manuscrisele sale pe teme românești și corespondența sa cu unii români pe care se pregătea să le doneze Școlii Normale Superioare (rue d’Ulm), odată cu restul arhivelor personale ale istoricului. Aceste mărturii vorbeau de la sine de importanța lor. Cred că orice istoric ar fi fost în locul meu la fel de impresionat de interesul lor și tot atât de convins de necesitatea, ba chiar de datoria publicării lor. Mai ales fiindcă doamna Dupront mi le-a pus la dispoziție cu toată încrederea. Mai mult decât atât, ea a fost permanent alături de mine, având o contribuție esențială la descifrarea unor fragmente manuscrise și la explicarea sensurilor ascunse ale unor expresii specifice scrisului soțului ei.

Privind înapoi, ce a fost mai greu: partea de „arheologie” documentară sau partea de construcție intelectuală a volumului?

Ambele demersuri au fost la fel de dificile. A fost nevoie mai întâi de un efort documentar colosal pentru a nu pierde nimic esențial din vedere, pentru a-l plasa pe autor în contextul epocii sale, al realităților instituționale și al sociabilității intelectuale. Structurarea materiei n-a fost mai puțin spinoasă: a trebuit o riguroasă definire a câmpului tematic, renunțând cu strângere de inimă la unele texte, introducând altele, mai greu de acceptat.

Dialogul susținut cu soția istoricului a fost decisiv în alegerea unor soluții judicioase, în propunerea unor titluri acolo unde ele nu existau, în stabilirea notelor explicative minimale, fără a face abuz de erudiție, în elaborarea bibliografiei și alegerea ilustrațiilor. Fiindcă vorbim de ediția română, trebuie să menționez și rolul major al unei eminente specialiste în traductologie, buna mea prietenă Magda Jeanrenaud, care a știut să dea o nouă viață textului lui Dupront pe înțelesul românilor, traversând una dintre cele mai grele încercări ale activității ei de traducătoare.

Prieteniile lui Dupront cu intelectuali români – mai ales Cioran, Eliade, Ionesco, dar și relația sa cu Mihail Sebastian – apar în carte pline de nuanțe și ambiguități. Ce v-a surprins cel mai mult în această rețea de legături și cum vi s-a modificat, lucrând pe documente, imaginea acestor figuri canonice ale culturii române?

Ați citit bine ceea ce îi distinge pe muschetarii români în relațiile epistolare cu protectorul lor francez. Dintre cei pe care îi menționați, Cioran a fost fără îndoială cel mai aproape de inima istoricului. La aceasta a contribuit, pe plan intelectual, viziunea lor filosofică, profunzimea analizei, grija pentru stil și, pe plan uman, o prietenie sinceră, constantă. Sentimentul de afecțiune a fost la fel de puternic între Dupront și Sebastian, cu o notă de tragism, fiindcă directorul Institutului Francez a fost înlăturat din post fără a-i mai putea oferi o soluție de ieșire din țară scriitorului devenit victimă antisemitismului și a cărui moarte, tocmai atunci când calvarul s-a terminat, l-a îndurerat profund: merită citit în ediția de față omagiul vibrant pe care Dupront i l-a adus.

Relațiile nu au fost la fel de sentimentale cu Ionesco și Eliade, primul susținut de Dupront pentru a studia în Franța, al doilea pentru a-i obține un ajutor financiar în perioada sa extrem de dificilă din primii ani ai instalării în Franța (după 1945). Dar, în ciuda unor nuanțe în relațiile fiecăruia dintre ei cu Dupront, nu poți citi corespondența lor fără a remarca spiritul de fidelitate, dorința de întrajutorare prietenească, eleganța și umanismul generos ce o străbate. Prietenia a fost ideea-forță pe care Dupront a pus-o în centrul activității sale de apropiere culturală între Franța și România. E sentimentul care l-a călăuzit și în relațiile cu românii în general și cu cei aici menționați în special.

România din anii ’30, așa cum apare în rapoartele și jurnalele lui Dupront, este un amestec de admirație, exasperare și luciditate critică. Dacă ar fi să rezumați în câteva idei modul în care se vede România „din afară”, prin ochii lui, care sunt clișeele pe care le confirmă și, mai ales, care sunt clișeele pe care le răstoarnă?

Dupront descoperă în anii 1930 o Românie care îl fascinează, prin istoria, cultura, peisajul și oamenii săi, o Românie în care francezul se simte ca la el acasă, asigurat de legăturile profunde de prietenie dintre cele două țări. Dar asistă și la criza socială, politică și morală a societății care generează derivele de tot felul, culminând cu ascensiunea fascismului și regimul dictatorial al lui Carol al II-lea. În acest context, rolul lui Dupront a fost important din două puncte de vedere: ca reprezentant distins al politicii culturale pe care Franța se străduia s-o promoveze peste hotare, dar și ca intelectual ce a integrat rolul de „pelerin” ca o vocație a personalității sale. Ca reacție la politica de propagandă susținută de Germania și Italia pentru cucerirea opiniei românești, el a pus înainte valoarea operei culturale, animate de umanism, a apropierii între popoare prin dezvoltarea sentimentului de prietenie.

Citind textele din volum, avem senzația că Dupront, deși trimis într-un „exil” profesional, iese din România cu o înțelegere profundă a sufletului colectiv românesc al vremurilor respective. Ce credeți că a înțeles el cel mai bine despre noi și nu mai vedem noi înșine astăzi – nici în discursul public, nici în mediul universitar?

Dupront a ales singur calea unui dublu exil: „exil” profesional, fiindcă în locul unei cariere universitare s-a dedicat diplomației culturale, și „exil” în sensul propriu, fiindcă a preferat un post în străinătate unuia în Franța. Ceea ce spune multe despre dorința de deschidere a tânărului care venea în 1932 în România, de dorința unui dialog cât mai larg, dincolo de catedra de învățământ și de reperele culturale ale Hexagonului.

Pasiunea de alteritate a fost decisivă în experiența sa românească: ea l-a ajutat să aprecieze importanța factorului spiritual în devenirea istorică. Redactarea cărții sale monumentale Mitul cruciadei și reflectarea subiectului ei își au originea, cum spunea el, în anii petrecuți „în serviciul strălucirii spirituale a Franței pe drumurile Europei Orientale”, în România. Pe această cale, Dupront a ajuns la studiul aculturației, al istoriei mentalităților și al subconștientului colectiv, prin care a înnoit utilajul antropologiei istorice la nivel mondial. Este ceea ce i-a permis să vadă valorile morale perene ale culturii și civilizației românești și să se ridice deasupra jocului meschin de interese politice, de orgolii individuale. De notat că, prin el, Institutul Francez a oferit un spațiu de dialog reprezentanților tuturor curentelor de gândire din România, de la Nae Ionescu la Mihail Sebastian.

Acestea fiind spuse, nu cred că ar trebui să fetișizăm ideile sale despre România. Meritele incontestabile n-ar trebui să mascheze limitele, datorate unei viziuni prea idealiste, înfeudate filosofiei lui Émile-Auguste Chartier (zis Alain), dar și a lui Blaga sau Cioran.

Sunteți cunoscut și premiat drept unul dintre cei mai mari specialiști în biografia lui Dimitrie Cantemir și a familiei Cantemireștilor. Volumul Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea a ajuns deja la a treia ediție la Polirom. Cum se simte acest succes trăit de la distanță, din Franța? Cât din impactul cărții ajunge până la dvs – prin mesaje de la studenți, cercetători, profesori din România?

Nu pot decât să mă bucur de interesul acestei cărți, destinată inițial publicului francez, cu ideea de a-l familiariza cu o figură total necunoscută. Lucrarea se voia, de aceea, mai mult eseistică, în genul biografiei gustate de cititorii francezi, fără a mă abate însă de la exigențele criticii istorice. Dacă scopul a fost în parte atins, este și pentru că apariția ei în Franța a coincis cu momentul în care Jordi Savall, supranumit „regele muzicii baroce”, a dat primele concerte cu muzica lui Cantemir pe scenele pariziene și ale altor capitale europene. Știam că specialiștii români în Cantemir mă vor citi potrivit exigențelor lor. Am trecut examenul din punctul lor de vedere, fiindcă Academia mi-a conferit cel mai distins premiu.

Bucuria supremă a venit însă din partea publicului larg, prin interesul pe care l-a manifestat pentru o lectură destul de voluminoasă. De aceea, pentru cei mai tineri și mai grăbiți am conceput o versiune abreviată, inițial la Editura Institutului Cultural Român, apoi la Editura Junimea. Dar se pare că cititorii au preferat forma inițială. Așa s-a ajuns la a treia ediție, îmbogățită de ilustrații, a doua fiind chiar în format de „poche”, mai ușor de citit după gustul meu.

Trăiți de mult timp în Franța, dar continuați să scrieți despre istoria românilor și vă întoarceți periodic în țară pentru lansări și conferințe. Astăzi, dacă ar fi să vă definiți, vă simțiți mai degrabă român, francez sau undeva la mijloc?

Tema identității personale m-a opresat mereu. În România, unii compatrioți, judecând după nume, mă credeau ungur, neamț sau evreu. Soția, Doina Lemny (născută Petrache), a constatat-o pe propria piele, fiindcă din momentul în care s-a căsătorit cu mine s-a confruntat cu o întrebare pe care nimeni nu i-a pus-o înainte: de ce neam este! În plus, de când suntem în Franța, unii cred că s-a căsătorit cu un francez, din aceleași motive. Eu mă consider român: nu doar înainte de 1989, când originile străine erau o pată la dosar, ci și acum, după stabilirea în Franța și obținerea naționalității franceze. Pot spune că am două patrii: una a originilor și a nostalgiilor patriotice, și alta de adopție; una a cărei limbă rămâne limba mea maternă, alta pe care o vorbesc cu accent și o scriu cu un anume efort. Pe amândouă le iubesc la fel de mult.

Cum a evoluat, în timp, relația dvs cu România – de la plecarea din anii ’90, trecând prin perioada de lucru la Biblioteca Națională a Franței, până la momentul în care vedeți cărțile despre Cantemir recitite și redescoperite de noi generații aici?

Cartea mea Sensibilitate și istorie, dedicată soției și fiului nostru, era un fel de act de despărțire: a apărut când nu mai eram în țară, fără să fac corecturile de rigoare, fără să mă gândesc la soarta ei. Integrarea în noua lume, croirea unui drum profesional și cercetările cu totul noi, axate îndeosebi pe studiul Revoluției Franceze, m-au îndepărtat și mai mult de România. Odată cu naturalizarea, cu susținerea unui nou doctorat în istorie și publicarea primei cărți în Franța (2000), statutul meu de francez s-a consolidat și m-am crezut o vreme oarecum „mort” pentru istoriografia română, ca orice exilat care își părăsește țara. Nu credeam că lucrarea despre Sensibilitate, publicată în condițiile tulburi ale vieții politice de după 1989, putea să rețină atenția cititorilor. De aceea, am fost surprins când primii tineri istorici români pe care i-am întâlnit la noua bibliotecă, imediat după ce aceasta și-a deschis porțile cititorilor, mi-au mărturisit contrariul.

Ceea ce am putut verifica cu ocazia reîntoarcerii în România, în 1997: am descoperit atunci tinerele generații care începuseră să se afirme în domeniul istoriografic, în ciuda dificultăților resimțite din cauza cadrului instituțional sclerozat în care trebuiau să lucreze. Le-am înțeles frustrările, m-am simțit solidar cu ei și am încercat, cât am putut, să-i susțin, mai mult moral, prin gesturi de prietenie, fiindcă nu am avut poziții pentru a face mai mult. Așa s-au restabilit noi punți de dialog cu lumea pe care dorisem s-o părăsesc cu totul. De atunci încoace, aceste legături n-au încetat să se dezvolte; cei tineri s-au maturizat, alte noi generații apar pe firmament și semnele unei noi deschideri se fac resimțite. Revin mereu cu plăcere în România, invitat sau nu, la diverse manifestări științifice, bucuros să descopăr progresul enorm în domeniul cercetării istorice.

Dincolo de Cantemir, ați publicat volume precum Originea și cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, biografia lui Jean-Louis Carra sau cartea despre Emmanuel Le Roy Ladurie. Dacă ar fi să priviți aceste titluri ca pe un singur proiect mare, care este firul roșu care le leagă? Ce fel de istorie ați încercat, de fapt, să scrieți de-a lungul acestor decenii?

Trebuie să recunosc că a aborda prea multe teme este un pericol pentru o cercetare serioasă; e necesară perseverență, continuitate. Ce să fac însă dacă aviditatea mea de a cunoaște n-are limite? La lista dvs. de subiecte aș mai adăuga, pentru a accentua contrastul, că am scris și despre spionaj în Evul Mediu românesc (prima mea lucrare, de licență, din care am publicat câteva studii) sau despre delațiune/denunțare în timpul Revoluției Franceze. Firul roșu al tuturor acestor cercetări este dorința de a cunoaște trecutul în cele mai diferite fațete ale sale: cele luminoase, nobile (ideea de patrie, atitudinile despre iubire, pasiunea pentru istorie), dar și cele sumbre, respingătoare (delațiunea, spionajul, infamia). Aceasta pentru că istoria nu este un bloc de virtuți. Pentru a o înțelege în totalitate, se impune să nu uităm aspectele mai puțin seducătoare, dar care participă deopotrivă la desfășurarea ei.

Celălalt fir roșu care m-a călăuzit a fost necesitatea de a îndrepta privirea atât spre studiul unor exemple biografice individuale, cât și către studiul societății în ansamblul ei. Primele ne ajută uneori să dăm trup și suflet unor actori ai istoriei, să fim cât mai aproape de realitățile vieții. Dar se impune, în același timp, să regândim mereu „generalitățile” devenirii istorice, descifrarea liniilor de evoluție ale vieții colective, uneori tocmai prin prisma unor exemple concrete.

Ați fost timp de 14 ani responsabil de colecțiile de istorie pentru Europa Centrală și de Est la Biblioteca Națională a Franței. Cum v-a schimbat această funcție perspectiva asupra României și asupra locului ei în peisajul istoriografic european și, în sens invers, ce ați încercat să faceți, din interiorul BnF, pentru ca România să fie mai vizibilă în această mare „memorie de hârtie”?

Aș începe cu o precizare legată de deontologia activității mele profesionale. Am avut în vizor o istoriografie extrem de diversă, acoperind Europa Centrală și Orientală în general și istoria tuturor țărilor ce o compun, cu datoria de a acorda aceeași atenție fiecăreia. În același timp, misiunea mea nu avea în vedere publicațiile în limbile vernaculare (de resortul serviciilor specializate privind aproape toate limbile pământului), ci doar cele în limbile de mare circulație internațională. În măsura în care acestea priveau istoria României, era de datoria mea să asigur achiziționarea lor, nici mai mult, nici mai puțin decât în cazul celorlalte țări.

Din turnul de observație al producției istoriografice internaționale, am putut astfel să măsor mai bine locul publicațiilor (cărți și reviste) despre istoria României, bucuros să constat că numărul lor a fost în creștere în ultimele două decenii. Nu mi-am făcut decât datoria, veghind ca ele să nu lipsească din colecțiile patrimoniale ale BnF. O datorie mult mai dificilă însă în cazul publicațiilor istorice în limbi de circulație apărute chiar în România. Aceasta pentru că multe dintre acestea, deși de calitate, n-ajung în rețeaua de furnizori editoriali consacrați la nivel internațional, singurii pe care BnF se bazează în politica ei de achiziții. A trebuit, de aceea, să dau dovadă de multă inventivitate, fără a încălca regulile, pentru a asigura prezența acestor lucrări în colecțiile marii Biblioteci.

Din întâlnirea dintre Cantemir, Dupront, Carra, Le Roy Ladurie și propria dvs. biografie se decantează un tip de lecție despre modul în care o țară se vede pe sine și este văzută de alții. Dacă ar fi să formulați câteva lecții simple pe care românii ar trebui să le învețe – pentru „a le fi mai bine”, cum se spune adesea – care ar fi acelea?

Neavând experiența catedrei, n-am avut ocazia de a da „lecții”. Este o postură în contradicție cu spiritul meu. Nu prea cred că tinerii au nevoie de lecții; cred că le extrag singuri din exemplele ce îi înconjoară. E greu apoi să dai sugestii generale unor oameni atât de diferiți prin personalitatea lor. Fiecare urmează propriul destin: acela al exilului, dar și al șansei de a-și duce opera la capăt, în cazul lui Cantemir; al unei vieți agitate, pentru a sfârși pe ghilotină, ca Jean-Louis Carra; sau drumul unei ascendente cariere profesorale, ca Dupront sau Le Roy Ladurie. Dar uneori riscăm să privim prea mult la exemplele altora: ne înfundăm în lectura cărților și a arhivelor pentru a le studia, însă ele nu spun totul dacă uităm să explorăm suficient propriul nostru interior, să dezvoltăm nu doar știința, ci, mai ales, propria sensibilitate, în echilibru cu lumea ce ne înconjoară.

Dacă un tânăr istoric român v-ar întreba cum se poate construi o carieră care să lege, în mod real, România de marile instituții de cercetare din Franța, ce i-ați răspunde? Care sunt obstacolele reale pe care le-ați trăit și din care ați învățat cele mai valoroase lecții?

Integrarea mea în mediul cultural francez a fost în întregime o aventură personală. Și nici n-a dus la o carieră academică: postul meu la BnF este o mare șansă pentru mine, dar nu ceea ce și-ar dori cineva care să se consacre total cercetării. Nu am beneficiat de avantajele de care au dispus tinerii după 1990: burse române, franceze, europene, schimburi interuniversitare etc., ceea ce le-a permis apoi să rămână în Franța și să ocupe posturi în domeniul cercetării și învățământului superior.

Am venit când nu mai eram chiar tânăr, la 37 de ani, obligat să-mi asigur resursele de existență, mulțumit că am putut cel puțin să lucrez într-o mare bibliotecă, ferit de „grija zilei de mâine” (cum spunea Eminescu atunci când era bibliotecar). Parcursul meu a fost acela al unui istoric de duminică („historien de dimanche”, cum spunea Philippe Ariès, istoric al atitudinilor despre moarte, în timp ce lucra în comerțul de portocale), ambiționând să-mi continui preocupările zis „științifice” în timpul liber: seara, după orele de serviciu, la sfârșit de săptămână, în vacanțe. Morala ar fi aceasta: că n-am așteptat să am condiții prielnice de studiu pentru a mă dărui cercetării; că pasiunea – pasiunea de a explora și a contribui la cunoașterea trecutului – a fost mai puternică decât oboseala de după orele de serviciu sau plăcerea distracțiilor în timpul liber.

Cu precizarea, pentru a răspunde până la capăt întrebării, că nu era vorba, în ceea ce mă privește, de construirea unei cariere în domeniul strict profesional – aceasta a urmat alte căi – ci de trăirea unei pasiuni, răspunzând și provocărilor profesionale prin obținerea diplomelor de studii superioare și doctorat, prin participări la colocvii și publicarea de studii și articole. A aduce contribuții de valoare, cel puțin la nivelul confraților de studiu, fără a aparține corporației lor profesionale de universitari și cercetători – iată, cred, un motiv de mulțumire personală, fără pretenția de a servi de exemplu tinerilor, decât poate acelora care, ca în cazul meu, nu au șansa să beneficieze de condițiile ideale pentru asumarea deplină a vocației lor intelectuale.

Recent, ați fost într-un turneu în România pentru promovarea cărții despre Alphonse Dupront. Și ați vizitat și Beia, satul din Transilvania în care v-ați născut. Cum ați trăit această întoarcere?

M-am născut la Beia datorită întâmplării care i-a adus aici pe genitorii mei, suceveni de generații, și n-am petrecut aici mai mult de primii trei ani din copilărie, pentru ca ei să lase urme în amintirile mele. Beia era astfel doar un nume în actele identității civile. Reîntoarcerea a fost mai mult o curiozitate, profitând de un popas în voiajul promoțional pe care l-am pregătit. O curiozitate sporită de impresia lăsată de un articol care prezenta satul pe cale de dispariție. Descoperirea a fost o surpriză plăcută, plină de emoții, datorită pitorescului acestei așezări. Întoarcerea la origini a fost și o întoarcere la altă realitate a lucrurilor, pe nedrept, adesea uitată. Nu poți vorbi despre România, în viziunea istorică oarecum metafizică pe care o propune Dupront, fără a reveni la geografia ei fizică, în toată diversitatea celor mai minuscule elemente ce o compun. A vorbi despre Beia este doar un exemplu printre altele. Am avut astfel propria revelație a ceea ce am promovat adesea prin preocupările mele istoriografice: a înțelege istoria prin detaliile ei, ceea ce înseamnă a fi mai aproape de ascunzișurile ei, nu pentru a le fetișiza, ci, dacă se poate, a le sublima.

Pentru ce vă simțiți acum cel mai recunoscător în raport cu propriul parcurs și cu oamenii care v-au însoțit pe drum?

Gândurile mele se îndreaptă spre singura persoană care a fost cel mai aproape de mine, și în momentele frumoase, și în cele dureroase ale vieții. Ne-am întâlnit din aceeași pasiune pentru cercetare, ne-am încurajat și ne-am susținut reciproc. Îi datorez mult din descoperirea secretelor artei și cred că i-am adus, în schimb, ceva în metodologia cercetării istorice. E vorba, desigur, de soția mea, Doina, pe care iubitorii lui Brâncuși o cunosc. Și mai există cineva în sufletul meu, nu și în viață, numele lui rămânând în discreția suferințelor lăuntrice.