Actualitate românească - Combaterea „nostalgiei comunismului”, ultima strategie de limitare a „libertăţii de exprimare”

De la 31 decembrie 1947, când s-a instalat la putere în România regimul comunist şi până pe 22 decembrie 1989, când acest regim s-a autodizolvat, cei care au trăit ca oameni maturi în perioada de 42 de ani, sunt singurii îndreptăţiţi să se pronunţe în legătură cu ce a fost rău sau ce a fost bine atunci.

De la instalarea regimului democratic, din 1989 şi până în prezent, au trecut 36 de ani, doar cu şase ani mai puţin decât a durat regimul comunist.

Doar cei îndreptăţiţi pot compara experienţele proprii de viaţă trăite, cu rău şi cu bine, în cele două regimuri. Pentru că în ambele regimuri au fost deopotrivă unele lucruri negative şi unele pozitive şi nu s-a născut autoritatea care să ne interzică a ne aminti aceste experiențe.

Doriți mai multe informații pe tema Romania, Politica, Prima pagina și Monitorul de Neamt?

Dezbaterea deschisă, despre dualitatea acestor lucruri, este un drept al istoriei, care nu poate fi interzis de propaganda realizată de nişte specimene aflate în căutare de treabă, care au definit-o pur şi simplu ca „nostalgie a comunismului”, pentru a o folosi ce pe o ţintă de poligon.

Personal am avut şansa să trăiesc sub trei regimuri consecutive, respectiv în monarhie până în 1947, în comunism până în 1990 şi în democraţie originală până în prezent.

Realitatea, pe care istoria nu ne permite s-o negăm, este că fiecare regim a fost cu luminile şi umbrele sale, care pot fi definite cu discernământ doar de către istorici, nu de către niște pițifelnici care interpretează istoria după ureche.

Totalitarismul rămâne o trăsătură comună a tuturor acestor regimuri, bineînţeles că în doze diferite, dar acesta a existat şi există chiar astăzi.

Astăzi se discută apăsat despre un anumit regim care pe vremuri instiga la ură etnică sau de rasă, dar şi la crime. Este vorba despre regimul legionar din perioada monarhiei, nu despre vreo tendinţă semnificativă recentă. Recent a fost promulgată „Legea Vexler”, de parcă prin România bântuie stafia legionarismului, dispărut cu lideri cu tot mai bine de 85 de ani în urmă, dar au rămas în istorie, ale cărei pagini niciun Vexler nu ne poate obliga să le rupem. În schimb, prin România bântuie neo-marxismul, soroșismul, progresismul şi alte curente dovedite nocive, dar nu s-a găsit niciun iniţiator al vreunei legi care să ne protejeze și de efectele acestor curente existente.

„Legea Vexler” nu reprezintă o soluţie de prevenţie, ci este un ordinar act politic de crucificare a unor personalităţi proeminente, precum Mihail Eminescu, Octavian Goga, chiar şi a recentului Călin Georgescu, pentru care justiţia nu avea text de lege să-l condamne.

Faptul că un număr însemnat de români au curaj să arate astăzi că există unele stări de lucruri care le marchează negativ existența, comparativ cu regimul trecut, este o realitate care nu poate fi interzisă doar pentru că nişte minţi rătăcite au taxat acest curaj ca „ nostalgie comunistă”.

Chiar dacă unele puncte de vedere ale acestor români curajoşi par radicale, acestea nu pot fi nicidecum interzise, ca soluţie unică, ci doar combătute cu argumente credibile, dacă acestea există.

Acei tineri, care nu au apucat să treacă deloc prin perioada comunistă sau nu şi-au sărbătorit majoratul atunci, nu au nici pe departe dreptul legitim de a emite judecăţi de valoare cu privire la acea perioadă, decât dacă acestea sunt preluate din documentări istorice recunoscute sau preiau convingerile părinţilor sau a bunicilor.

În mod cert, în regimurile anterioare erau restrânse anumite drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Comunismul prin care a trecut România, s-a caracterizat să fi fost de esenţă ceauşistă, excelând în restrângerea multor drepturi şi libertăţi. Nu întâmplător, la începutul revoluţiei, atât la Timişoara, cât mai ales la Bucureşti s-a strigat „Jos Ceauşescu!” şi „Libertate!”.

Propagandiştii de serviciu încearcă să acrediteze ideea că în stradă s-a strigat doar „Jos comunismul!”, ceea ce reprezintă o rescriere grosolană a istoriei, cu care se încearcă îndoctrinarea celor tineri.

Nu prea avea cine striga „Jos comunismul!”, pentru că mai toate familiile aveau cel puţin un membru cu carnet de partid în buzunar, din rândul celor peste patru milioane de membri existenţi.

Organele de represiune au tras în revoluţionari nu pentru a apăra comunismul, ci pentru a apăra regimul Ceauşescu.

Au existat şi unele voci, care au scandat izolat „Jos comunismul!” şi „Fără comunişti!” dar şi aceste voci s-au aliniat obiectivului major de a scăpa România de Ceauşescu.

Odată cu executarea cuplului Ceauşescu a avut loc şi autodizolvarea Partidului Comunist, care s-a realizat instant, fără să se fi depus un efort naţional în acest sens sau să fi existat victime.

Nu s-a înregistrat nici măcar un gest de împotrivire la această autodizolvare, fapt pentru care nu ne putem reprima mirarea, de unde a apărut „nostalgia comunismului”?

Astăzi, chiar dacă sunt exprimate unele puncte de vedere mai radicale, dar care nu au ca efect acte de violenţă sau de schimbare a ordinii de drept, acestea nu pot fi interzise deoarece reprezintă libertatea de exprimare, consfinţită de Constituţie.

Orice interdicție explicită are, în majoritatea cazurilor, efecte contrare, atât asupra populaţiei de peste 40 de ani, cât şi asupra unui segment de populaţie tânără, reactivă la interdicţii.

Astăzi, s-a ajuns până acolo că orice opinie care nu se înscrie în concertul general impus, de negare a tuturor realizărilor românilor sub regimul ceauşist, chiar dacă unele dintre aceste realizări au fost benefice, recursul la memoria colectivă este catalogat ca dezinformare, cu care se încearcă manipularea românilor, de parcă mare parte dintre aceștia nu ar fi trăit în direct acele vremuri.

În lipsă de alte preocupări, Nicușor Dan preia şi iniţiativa de a combate „nostalgia comunismului”

De la schimbarea mandatului de primar cu cel de preşedinte, Nicușor Dan a reuşit să ne obişnuiască a-i privi cu îngăduinţa toate iniţiativele şi comportamentele, cu care vrea să ne convingă că avem în sfârşit preşedintele pe care îl merităm de atâta amar de vreme.

Una din ultimele sale iniţiative, care ne-a lăsat cu gura căscată, este crearea la Cotroceni a unui „Departament de combatere a dezinformării”, pe care să-l conducă personal. Unul din obiectivele „Departamentului” este negarea întregii perioade comuniste trăită de români.

Rămâne de referinţă un moment bizar petrecut în 1991 în Parlamentul României, în care eram deputat. Un deputat al PNȚ-cd a înaintat spre aprobare un proiect de lege prin care se propunea demolarea clădirii Parlamentului, care se numea „Casa Poporului”, motivând că aceasta este un edificiu de sorginte comunistă. Nu conta faptul că edificiul era realizarea exclusivă a poporului român, atât prin cost, cât şi prin manoperă.

Dacă s-ar fi obținut demolarea acestui obiectiv, pe lista de așteptare erau trecute „Canal Dunăre – Marea Neagră”, Hidrocentrala „Porțile de Fier”, Centrala Nucleară Cernavodă și multe alte obiective considerate de sorginte comunistă.

O astfel de aberantă abordare o are acum şi Nicușor Dan, în iniţiativa lui de sorginte progresistă, cu care vrea să intre în graţiile celor de la Bruxelles.

Cu acest „Departament” al Cotroceniului, Nicușor Dan doreşte să controleze inchizitorial „libertatea de exprimare” în România. Acesta speră ca operaţiunea de „combatere a dezinformării” să devină noua dogmă a României, cu care istoria să-l încoroneze în calitate de prim descălecător la Cotroceni.

În realitate, soluţia „Departamentului de combatere a dezinformării”, ca formă fără fond, este doar un mecanism de manipulare care preocupă actuala putere, aflată în criză de soluţii realiste.

Combaterea„libertăţii de exprimare”, taxată de actualul regim ca act de dezinformare, nu trebuie să devină o dogmă în România, a cărei şansă de supravieţuire stă în capacitatea acesteia de a rămâne o societate deschisă confruntărilor de opinii, nu restricţiilor.

„Nostalgia comunismului” nu se combate prin lege, care are un efect invers, ci prin lărgirea accesului la informaţii reale, pentru a putea cunoaşte realităţile prin care a trecut România, dar şi prin găsirea unor soluţii eficiente de eliminare a diferenţei dintre ceea ce acum merge mai prost, iar înainte de 1989 mergea mai bine.

Dispărând aceste diferenţe, dispare şi „nostalgia”.

Astfel de diferenţe nu sunt puţine, dar conștientizarea lor constituie eșafodajul „combaterii nostalgiei comunismului”.

Până în 22 decembrie 1989 românilor le era interzis de a vorbi despre ce îi nemulţumeşte, dar au crezut apoi că au câştigat dreptul de a vorbi liber despre asta. S-au înşelat amarnic, astăzi românilor li se impun aceleaşi restricţii în a vorbi despre ce îi nemulţumeşte, câinii de pază ai pro-europenismului lipindu-le eticheta de „nostalgici ai comunismului”, pentru a-I transforma în subiecte de drept penal.

Dezbaterea despre „nostalgia faţă de comunism” poate declanşa procesul de democratizare finală a societăţii. Fără a lăsa nostalgia să se manifeste liber, societatea românească riscă să rămână într-o băltire prelungită, conform principiului românesc „Merge şi aşa!”.

În dezbaterea deschisă a „nostalgiei comunismului” există şansa ca orice privire aruncată peste umăr înapoi să fie expresia dreptului de a vedea ce ar trebui să existe înainte.

Nostalgicii comunismului nu au dat niciun semn până acum că ar dori revenirea la sistem, după cum ne lasă să înţelegem idioţii utili care susţin combaterea preventivă a acestora. În aceste condiţii, combaterea nostalgiei se dovedeşte a fi, atât o noţiune falsă, cât şi neproductivă, având doar rolul ochelarilor de cal, de a nu avea acces la imaginea de ansamblu.

Nostalgia faţă de comunism nu poate fi calificată ca dogmă, după cum speră adversarii acestui comportament, ci poate fi asimilată cu o privire critică asupra stării de fapt existente.

De exemplu, pe vremea lui Ceauşescu existau multe griji, dar nu exista grija dictată de nevoia unui loc de muncă, de nevoia unei locuinţe, de nevoia învăţământului gratuit, de nevoia asistenței sanitare gratuite, dar şi de alte nevoi.

Astăzi, „nostalgia comunistă” nu cere decât ca rezolvarea unor astfel de nevoi să redevină proiecte de ţară cu finalitate.

Studii recente asupra domeniului psihologiei morale şi sociale au relevat faptul că „nostalgia” poate fi asimilata cu o emoţie morală valoroasă.

Să fim „nostalgici”, înseamnă pe undeva că suntem şi visători, comportament care nu ni-l poate interzice nicio lege şi nicio autoritate.

Nostalgia diferă de la o vârstă la alta, de nivele diferite de cultură, de geografii diferite, dar şi de regimuri diferite.

Să ferească Dumnezeu, ca după regimul Nicușor Dan să trăim nostalgia după acest regim.

Fiecare român este nostalgic după o stare psihică mai bună, trăită la un moment dat în trecut, oricare ar fi fost acel trecut.

Nu numai lipsa stărilor psihice bune creează nostalgie, ci şi lipsa gloriei naţionale din alte vremuri, lipsă care ne îngrijorează profund acum, cu privire la politicile externe ale României și pozitia acesteia în lume.

„Nostalgia” este legitimă întotdeauna, face parte integrantă din fiinţa umană, ca şi limbajul.

„Nostalgia comunismului”, atâta câtă există, face parte din peisajul politic al naţiunii noastre, care defineşte istoria şi memoria colectivă.

În bătăliile actualilor guvernanţi, de la Bucureşti, de la Bruxelles ori de aiurea, de a ne convinge de trăinicia proiectelor lor, aceştia au inventat arma de asalt denumită „nostalgia comunismului”. Se ignoră faptul că în arsenalul altor actori politici a apărut o nouă armă, aceea a „nostalgiei neo-marxismului”, cu care SUA a pornit asaltul asupra Europei, din care facem parte. După acest asalt, Europa a capitulat.

Ceea ce nu convine actualului regim, pentru a putea domina mai lesne, este etichetat, după lexicul utilizat, în legionarism, fascism, antisemitism, comunism, bolșevism sau ceaușism.

Combaterea acestor etichetări, dar şi a nostalgiilor aferente, se face prin legi, organisme şi departamente, după caz, care au ca principal obiectiv sugrumarea din fașă a libertăţii de exprimare. Avem o bătălie lungă de dus pentru a salva „libertatea de exprimare”.

Ioan Bivolaru