Analiză economică - Satul de deasupra norilor unde timpul a stat în loc: Povestea comunității din Apuseni care a trăit decenii fără să știe cine conduce România

În inima Munții Apuseni, pe crestele unde vulturii își au cuiburile, există un loc care pare desprins dintr-o altă eră geologică și socială. Este vorba despre cătunele izolate din zona Cheile Râmețului și, mai ales, despre sate precum Tecșești, un loc unde, până spre mijlocul anilor 2000, noțiunile de „stat”, „președinte” sau „guvern” erau concepte abstracte, fără nicio legătură cu realitatea dură și frumoasă a supraviețuirii montane.

În ianuarie 2026, deși tehnologia a început să pătrundă timid prin semnalul de satelit, amintirea deceniilor de izolare totală rămâne vie. Aici, comunitatea a trăit într-o „bulă temporală”, protejată de un relief care a făcut imposibil accesul mașinilor și al curentului electric timp de aproape un secol. Pentru locuitorii de aici, singura lege a fost natura, iar singurul președinte a fost muntele.

Geografia izolării și satul la care ajungi doar dacă urci trei ore pe poteci de capre

Tecșeștiul nu este doar un sat, ci o lecție de rezistență. Situat la o altitudine de peste 1.100 de metri, așezarea a fost accesibilă timp de generații doar pe jos sau cu calul, pe poteci înguste care șerpuiesc pe marginea hăului. Din cauza acestui „zid” natural, reprezentanții statului – de la jandarmi la recenzori – ajungeau aici extrem de rar, adesea la intervale de câțiva ani.

Căutați conținut similar? Vezi articole despre Economie, Finante, Afaceri și Actual.

Mărturiile culese de sociologi în anii ’90 sunt uluitoare. Bătrâni ai satului, întrebați despre conducătorii țării, dădeau din umeri sau pomeneau nume de regi morți de jumătate de secol. Pentru ei, moartea lui Nicolae Ceaușescu sau schimbările de regim de la București au fost ecouri îndepărtate, transmise prin „viu grai” de puținii tineri care mai coborau la târgul din Teiuș, dar care sunau mai degrabă a basme decât a realități politice. Viața lor era dictată de fânat, de tăiatul lemnelor și de asprimea iernilor care îi izolau complet de lume timp de șase luni pe an.

Autarhia perfectă și cum au supraviețuit românii din Apuseni fără bani și fără știri

Secretul acestei comunități a fost autarhia – capacitatea de a produce tot ceea ce este necesar pentru supraviețuire. La Tecșești, banii nu au avut valoare decenii la rând. Sistemul de troc, schimbul de produse, era singura formă de comerț. Brânza și pieile de animale erau schimbate pe sare, mălai sau petrol pentru lămpi atunci când cineva „cobora în lume”.

Locuitorii și-au construit singuri casele din bârne de lemn, acoperite cu paie, celebrele case cu acoperiș înalt, specific zonei, care lasă zăpada să alunece. Și-au cusut singuri hainele din lână și și-au tratat bolile cu plante culese de pe munte. Această deconectare totală de sistemul sanitar sau educațional a creat o populație de o robustețe incredibilă, dar și o cultură orală unică, unde legendele cu șolomonari, vrăjitori ai vremii, erau mai crezute decât știrile de la radio.

„Descoperirea” satului în era digitală și șocul cultural al întâlnirii cu secolul XXI

Schimbarea a început să apară odată cu anii 2010, când grupuri de voluntari și etnologi au început să documenteze viața din Tecșești. Un moment celebru, adesea citat în reportajele vremii, a fost cel în care un bătrân din sat a văzut pentru prima dată un telefon mobil. A crezut că este o „oglindă vrăjită” care scoate sunete.

Șocul a fost însă bilateral. Lumea modernă a descoperit la Tecșești o biodiversitate umană și culturală inestimabilă. În ianuarie 2026, satul a devenit centrul unui proiect inedit, Muzeul Viu de la Tecșești, unde tineri din orașe vin să învețe tehnici de supraviețuire medievale, de la aprinsul focului cu amnarul până la țesutul la război vertical. Ironia sorții face ca oamenii care nu știau cine este președintele să devină acum profesorii „generației digitale”, învățându-i pe orășeni ce înseamnă libertatea reală față de tehnologie.

Lecția de la Tecșești și ce am pierdut noi în timp ce ei au rămas izolați

Povestea acestui sat nu este despre sărăcie, ci despre o altfel de bogăție. Izolarea i-a protejat de traumele colectivizării forțate, comuniștii nu au putut urca cu utilajele pe munte, de poluarea informațională și de stresul competiției sociale. Cei câțiva locuitori care mai trăiesc astăzi în sat au o seninătate pe care rareori o mai găsești în restul României.

Pentru ei, faptul că nu au știut cine este președintele nu a fost o lipsă de educație, ci o formă de protecție. În munte, singurul „vot” care contează este cel pe care îl dai în fiecare zi în fața naturii: alegerea de a munci, de a ajuta vecinul și de a respecta pământul care te hrănește.