Artă și tradiții românești - Chitaristul Nuțu Olteanu: „Rockul era o modă și o formă de rebeliune împotriva sistemului” INTERVIU

Cotidianul: Cum a început relația ta cu muzica și cu chitara? Cum ai descoperit chitara și ce te-a făcut să rămâi fidel rockului?

Nuțu Olteanu: Să fi fost prin clasa a cincea, când unul dintre vecinii mei de bloc, Gheorghiță de la etajul patru (eu locuiam la etajul doi), student la Electronică, deci mult mai mare decât mine, obișnuia să asculte cu volumul la maxim o muzică necunoscută mie. Acea muzică mă atrăgea ca un magnet și m-a făcut să-mi iau inima-n dinți și să bat la ușa lui și să-l rog să-mi imprime și mie cele două casete pe care le aveam cu muzica lui. (Nu mulți aveau casetofon pe vremea aceea!) El, după ce a încercat în zadar să-mi testeze cunoștințele, întrebându-mă cine e Jimi Hendrix, a acceptat probabil pentru că i-a plăcut răspunsul meu, care a fost sincer, spunând că nu știu cine e Jimi Hendrix, dar tocmai de aceea ar fi bine să-mi imprime și așa să devin și eu unul care ascultă și știe ce e muzica rock.

Care a fost momentul decisiv care ți-a confirmat drumul în muzică? Ce influențe muzicale ți-au definit stilul de-a lungul timpului?

Doriți mai multe informații pe tema Cultura, Arta, rebeliune, Olteanu și INTERVIU?

Fiind un copil talentat la muzică și neavând decât două casete, am fost nevoit să ascult și reascult aceeași muzică de foarte multe ori, încât pur și simplu aveam în cap toate solo-urile de chitară, pentru că chitara a fost și a rămas instrumentul care m-a atras cel mai mult. Influențele mele muzicale sunt, fără exagerare, toți chitariștii mari de la Hendrix încoace, deci o listă uriașă, dar am să enumăr pe cei mai importanți: Jimi Hendrix, Eric Clapton, Richie Blackmore, Jimmy Page, Jeff Beck, Rory Gallagher, David Gilmour, Mark Knopfler, Gary Moore, Steve Lukather, Joe Satriani, Steve Vai și mulți alții.

Îți amintești primul moment în care ai simțit că muzica va fi drumul tău?

La scurtă vreme după ce începusem să ascult muzică rock și blues, felul meu de a asculta în detaliu cum cântă toate instrumentele m-a făcut să-mi conving părinții să-mi cumpere o chitară electrică de tip Star 2. Prima oară când am atins acea chitară am știut care va fi drumul meu în viață.

Iris, Holograf și rockul românesc de început

Ce a însemnat pentru tine perioada alături de trupele legendare din rockul românesc, Iris și, respectiv, Holograf? Cum era scena rock din România în anii de început ai carierei tale?

La scurtă vreme după ce devenisem fericitul posesor al chitarei electrice, l-am convins pe colegul meu de bancă, Emil Lechințeanu, cu care obișnuiam să ascult muzică, să-și cumpere o chitară bas. După ce Emil a cumpărat basul, mai aveam nevoie de un baterist și, nu în ultimul rând, de un nume. Iris mi s-a părut că sună bine și e ușor de reținut.

M-am gândit la irisul de la ochi, iar Emil a acceptat și a spus că este și o floare.

Câteva luni mai târziu, după o încercare nereușită cu un alt baterist, Narcis, l-am întâlnit pe Nelu Dumitrescu, care avea să devină și să rămână bateristul formației Iris. (În noiembrie, anul trecut, am fost invitat de Nelu la spectacolul aniversar al formației Iris de 50 de ani.) Trebuie să menționez că trecerea mea la profesionism a fost mulțumită formației „Roșu și Negru‟, unde am cântat aproape doi ani, apoi din nou la Iris, cu care am cântat o bună vreme la Cenaclul Flacăra. Din 1986 până în 1990 am cântat cu Holograf. În acea vreme nu erau prea multe distracții, dar lumea venea la spectacole.

Numai în 1987 am avut cu Holograf peste 500 de concerte.

Edi Petroșel, bateristul formației, avea un caiet unde scria pentru a ține evidența. În orașele mari umpleam câte două săli de sport, deci două spectacole pe zi în cele mici două săli de teatru sau săli de sindicate. Uneori cântam pentru militari dimineața, după care aveam două spectacole seara. Era o muncă uriașă, pentru că nu aveam decât doi tehnicieni și trebuia să cărăm, să montăm, să cântăm, să demontăm și să încărcăm autocarul pentru ziua următoare.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai alături de artiștii acestor trupe? Păstrezi legătura cu ei?

Toată perioada aceea a rămas pentru mine o amintire frumoasă, în pofida greutăților acelor vremuri.

Camerele de hotel erau reci și de multe ori fără apă caldă, restaurantele se închideau la ora 22.00, când noi terminam spectacolele și nu mai aveam unde să mâncăm… Mâncam în camerele de hotel, unde uneori se tăia și curentul.

Cu toate neajunsurile, au fost cei mai frumoși și fericiți ani din viața mea din punct de vedere profesional. Am păstrat legătura cu colegii mei și de la Iris, și de la Holograf, am și cântat cu ei în multe concerte și chiar câteva turnee prin toată țara ( de exemplu, turneul „Pur și simplu Holograf‟).

Costinești 1988, concert memorabil

Există un concert care ți-a rămas profund în memorie?

Poate concertul Holograf de la Costinești, cred că era în vara lui 1988 și concertul era în aer liber lângă hotelul Forum. Participau mai multe formații. Țin minte că era foarte multă lume care stătea pe un deal în fața scenei, formând un fel de amfiteatru natural, și cu toate că noi, Holografii, cântam foarte bine, simțeam că nu reușeam să aducem publicul la extazul cu care eram obișnuit. Frustrat de acest lucru, mi-am aruncat chitara pe jos și m-am dezbrăcat de un fel de pelerină leopard ca să lovesc chitara cu ea, în timp ce cu piciorul apăsam vibratorul și, dintr-o data, publicul a izbucnit în țipete și aplauze. Sigur că a fost un show inspirat de la Hendrix, dar multă lume a vorbit despre solo-ul acela.

Care a fost cel mai dificil moment din cariera ta muzicală?
Cu siguranță primele luni în Suedia, când dintr-o dată, de unde eram unul dintre cei mai cunoscuți artiști din România, cu zeci de prieteni buni, o mulțime de cunoscuți și mii de fani în toată țara, brusc am fost nevoit să o iau de la început, să-mi fac prieteni, să-mi fac formație ș.a. Cu toate greutățile, din pricina limbii suedeze pe care evident nu o știam și din cauza diferențelor uriașe dintre români și suedezi, totuși, după mai puțin de un an se năștea „Ion Olteanu Band‟, cu care în 1992, la numai doi ani de la venirea mea în Suedia, cântam în România la Arenele Române din București, alături de Uriah Heep și Ian Gillan Band.

Cum a fost readaptarea în Suedia? Cât de diferită este industria muzicală din Suedia față de cea din România?

Pot spune cu mândrie că de-a lungul anilor am avut bucuria să cânt cu câțiva dintre cei mai buni chitariști din Suedia: Clas Yngström, Janne Skaffer, Mats Ronander și, nu în ultimul rând, Julka Tolonen. Eu am plecat din România în 1990 și nu se poate vorbi de o industrie muzicală, dacă ne gândim că singurele studiouri de înregistrare ale României erau studioul din televiziune de 16 canale și cel de la Electrecord, unde se făceau toate imprimările indiferent de gen muzical, de la clasic, muzică populară, muzică ușoară, rock, jazz etc. Acel studio avea numai opt canale, în timp ce în lume, în general, studiourile de 24 de canale erau standard. În 1990, la scurt timp după plecarea mea, m-au sunat colegii de la Holograf să vin și să particip la imprimarea unui single în Marea Britanie, la Londra. Acel studio ultra modern se chema Marcus Studio și pe pereții lui am văzut discurile de aur ale câtorva formații uriașe la nivel mondial, cum ar fi Led Zeppelin. A fost o experiență de neuitat.

Ce înseamnă experiența ta ca profesor de chitară în Suedia?
Încă de la început, prin toate formulele în care am cântat, eu am fost cel care, în afară de părțile de chitară, scoteam și părțile de bas și tobe și chiar părțile vocale, după care le arătam colegilor și apoi le cântam împreună. Făcând lucrul ăsta ani de-a rândul, e firesc să am ușurința de a auzi un cântec și apoi să-l reproduc cât mai exact. Acest lucru a făcut ca meseria de profesor de chitară să mi se potrivească perfect. Unul dintre chitariștii foarte buni din Suedia este fostul meu elev, David Henriksson.

Pasiune, nu disciplină

Ce rol joacă disciplina și libertatea în viața unui muzician?
Eu nu aș spune disciplină, pentru că a fi disciplinat înseamnă să faci ceva care, de fapt, nu-ți place, dar fiind disciplinat faci pentru că trebuie. Pentru mine a fost și este mai degrabă pasiune. Libertatea e foarte importantă, pentru că viața de artist face ca cea mai mare parte dintr-un an să fii plecat de-acasă.

Cum simți legătura cu publicul tânăr de astăzi? La ce proiecte lucrezi în prezent alături de grupul suedez de blues rock Nuțu Olteanu’s Guts&Grace?

Nu cred că publicul s-a schimbat prea mult dacă vorbim de publicul de rock în general, dar dacă luăm și comparăm publicul din România anilor ’70, când existau cluburi ca de exemplu „Clubul de la ora 7‟, condus de Aurel Gherghel, unde se asculta rock, se discuta despre rock, se organizau spectacole. Rockul era o modă și o formă de rebeliune împotriva sistemului. Astăzi, tinerii sunt mult mai împrăștiați în diverse stiluri de muzică și, din păcate, mulți tineri ascultă manele tocmai din cauza lipsei totale de acele cluburi unde tinerii se educau între ei și își făceau o cultură muzicală.

Exemplul cel mai bun am fost chiar eu care am ajuns în Suedia din România cu o cultură muzicală la fel de bună ca și a colegilor mei suedezi cu care am început să colaborez. „Guts&Grace‟ este formația mea actuală, cu care cânt de aproximativ cinci ani, formată din: Kjell Allinger – orgă, Anders Diephuis – tobe, Per Bejstam – bas și subsemnatul – la chitară și voce. După albumul „Procrastinator‟, lansat anul trecut la Sala Dalles în București, și mai multe spectacole în diverse cluburi și festivaluri, atât în Suedia, cât și în România, lucrăm acum la un calup de piese noi.

Mai există vise muzicale neîmplinite? Unde e acasă acum pentru tine?

La vârsta de 16 sau 17 ani, când formasem grupul Iris și abia începusem să repetăm, chiuleam uneori de la școală și ne întâlneam la Nelu Dumitrescu acasă. Ne băgam toți trei în pat, închideam ochii și ne imaginam cum o să cântăm pe scena Sălii Polivalente, iar publicul o să scandeze Iris, Iris, Iris. Dacă acel vis s-a împlinit la vreo trei ani mai târziu, pot să-mi permit să visez lucruri mult mai plauzibile, ca de pildă să fac două turnee de zece zile, unul primăvara și unul toamna, cu Guts&Grace, în România și în Suedia, în cluburi și festivaluri. Aveam 33 de ani când am ajuns în Suedia și pe 5 mai 2026 se fac 36 de ani de când trăiesc în Suedia, așa că balanța se înclină clar către Suedia.

Spre ce ne îndreptăm în această lume masterizată cu IA?

Eu nu sunt așa de convins că IA o să ne poată înlocui pe noi, artiștii, și nici muzica – așa cum o simt eu. Muzica nu trebuie să fie perfectă, ci plină de emoție. Am să-mi schimb părerea în ziua în care o să ascult o piesă IA și o să mi se ridice părul de pe mâini, iar ochii or să mi se umple de lacrimi. Eu cred că încărcătura emoțională pe care trebuie să o aibă orice fel de muzică nu poate fi produsă decât de oameni. Mă îndoiesc că IA poate fi tristă, veselă sau melancolică. Nu-mi pasă de IA, îmi văd de treaba mea liniștit.

Din România, în Suedia

Nume: Ion Olteanu

Data și locul nașterii: 10 august 1957

Studiile și cariera: Ion Olteanu, cunoscut ca Nuțu Olteanu este fondator al grupului rock Iris, care a debutat oficial în februarie 1977, la „Clubul de la ora 7‟ din București, în formulă de trio, cu Nuțu Olteanu la chitară și voce.

.În perioada 1980–1981, se mută la grupul „Roșu și Negru‟, condus de Liviu Tudan. Lui Nuțu i se alătură la Roșu și Negru și bateristul Nelu Dumitrescu. Ambii revin la Iris spre sfârșitul lui 1981.

În februarie 1986, părăsește Iris-ul împreună cu solistul Dan Bittman, și alături de basistul Mihai (Marty) Popescu, cei doi reformează Holograf.

S-a stabilit în Suedia în anul 1990. În prezent, în Suedia, este membru în grupul de blues rock „Guts&Grace‟.

Locuiește în: Stockholm