Context cultural - Ziua Culturii. Ce mai înseamnă Eminescu azi? – INTERVIU

Cotidianul: De ce este Ziua Culturii Naționale sărbătorită pe 15 ianuarie și ce legătură profundă există între această dată și Mihai Eminescu?

Daniel Cristea-Enache: Inițiativa decretării zilei de 15 ianuarie ca Zi a Culturii Naționale îi aparține regretatului Eugen Simion, fostul meu profesor și fostul Președinte al Academiei Române, care a legat o sărbătorire națională de această zi a lui Eminescu, cel mai important scriitor (considerat astfel unanim) din istoria literaturii române.

Putem regăsi și în alte culturi o asemenea modalitate de reciprocitate între ceea ce formează structura și subtanța culturii respective și un scriitor considerat cel mai important. Shakespeare pentru englezi, Cervantes pentru spanioli și Goethe pentru germani…

Explorați alte articole recente despre Cultura, Arta, mihai eminescu și ziua culturii.

De aceea avem Institutul Goethe, Institutul Cervantes și, într-un mod simetric, avem de pildă, Institutul Cultural Român din Chișinău „Mihai Eminescu”.

Dacă „dezbrăcăm” manifestările de o notă de festivism și de formalitate, de convenție care trebuie bifată, și le tratăm cu seriozitate, este o idee foarte bună, după părerea mea, să existe o Zi a Culturii Naționale legată de Eminescu.

„O manifestare legată de Mihai Eminescu trebuie să fie centrată pe Eminescu”

Apropo de festiv, cum ar trebui să fie marcată Ziua Culturii Naționale pentru a depăși caracterul festiv și a deveni un act de conștiință culturală?

Eminescu și-a anticipat viitorul într-una din Scrisorile sale. Evident, mă refer la poemele intitulate scrisori, nu la epistolele din viața lui privată (și acelea absolut remarcabile, unele dintre ele).

Într-una dintre scrisori avem o anticipare a viitorului: bătrânul dascăl care deține cunoașterea lumii, cunoașterea universului, își previzualizează viitorul și cu amărăciune spune la un moment dat cum vor veni să vorbească despre el oameni care, de fapt, vor vorbi despre ei înșiși. Va veni vreun mititel lustruindu-se și slăvindu-se pe el.

O manifestare legată de Eminescu trebuie să fie centrată pe Eminescu, nu să devină un mod de autoproiectare în spațiul public. Nu despre noi este vorba, este vorba despre cel mai important scriitor român.

Contribuțiile noastre trebuie să fie solide: lansări de carte, un premiu pentru Opera Omnia (cum se va decerna la Botoșani pe 15 ianuarie), colecție de studii, o nouă traducere din opera lui Eminescu sau din exegeza eminesciană, burse pentru traducători, recompensarea unor tineri poeți sau studenți valoroși cu burse sau cu distincții purtând numele lui Eminescu.

Acestea sunt manifestări subtanțiale care onorează atât figura poetului, cât și contribuția noastră culturală.

„A fost un gânditor foarte preocupat de tot ceea ce însemna istorie națională, cultură națională și limbă română”

Cum a contribuit Mihai Eminescu la definirea identității culturale și a limbii române moderne?

A fost un gânditor foarte preocupat de tot ceea ce însemna istorie națională, cultură națională și limbă română. Putem spune că el a „inventat” limba română, în sensul în care a ajuns la o expresivitate și la o perfecțiune stilistică neegalate de mulți după el.

Avem, desigur, mari stiliști ai limbii române, dar Eminescu avea o profunzime, o simplitate și o esențializare lingvistică care pune în valoare limba română într-un mod central și fundamental.

„În mod conștient, Eminescu s-a adresat tuturor cititorilor de limbă română”

Alex Ștefănescu, critic și istoric literar care i-a dedicat în ultima decadă a vieții sale mai multe cărți lui Eminescu, a făcut această observație pe care au mai făcut-o și alți istorici literari, potrivit căreia Eminescu, mai ales în poemele antume, scrie cu o limbă română foarte accesibilă, cu cuvinte pe care le înțelege orice vorbitor nativ de română.

În timp ce în postume, dimpotrivă, avem texte cu neologisme, cu influențe lingvistice străine, un vocabular mai bogat și spre o linie mai neologică și exotică a vocabularului. În mod conștient, Eminescu s-a adresat tuturor cititorilor de limbă română, tuturor românilor, cu aceeași seriozitate cu care a tratat, a abordat atâtea secvențe și episoade importante din istoria națională.

Era preocupat într-un mod profund de tot ceea ce ține de identitatea românească. În fine, să spun că avea și o ușoară xenofobie. Era împotriva străinilor sau a unor străini care, în optica lui, și, în general, în optica multora din secolul al XIX-lea, alterau „puritatea” originară românească.

Dincolo de poetul romantic, ce rol a avut Eminescu ca spirit critic al societății românești?

Deși era un scriitor atât de mare, Eminescu a făcut și gazetărie. S-a documentat într-un mod metodic, sistematic asupra tuturor aspectelor societății românești despre care a scris.

A scris despre politică, viața socială, economie, legi, jurisprudență, agricultură, relații internaționale, partide, clasele sociale. A scris foarte multe articole despre învățământ, despre școală. A muncit admirabil ca gazetar, a fost un ziarist, nu un publicist ocazional, iar contribuția lui jurnalistică este extrem de importantă.

„Lucrul care mi se pare cel mai important este că toate generațiile simt această nevoie de a se raporta la Eminescu”

În ce mod poate fi opera eminesciană relevantă pentru tânăra generație?

Eu sunt în contact permanent cu tinerii prin faptul că predau la facultate și în fiecare promoție am în față studenți și studente de 20 de ani. Prin urmare, în fiecare an academic, văd cum gândesc ei, văd ce repere au, ce cărți apreciază mai mult, cum citesc, din ce unghi parcurg cărțile din bibliografie.

Am un contact permanent cu spiritul tânăr, care îmi face bine în primul rând mie. Mă face să văd aceste subiecte importante și cu ochii lor, nu numai cu ochii mei, ai unui om din generația intermediară.

„Cu toții îl vedem diferit, dar cu toții ne uităm la el”

Firește că Eminescu este văzut de ei într-un mod diferit de al meu, așa cum eu îl văd pe Eminescu într-un mod diferit de cum l-au văzut Tudor Vianu, G. Călinescu sau Eugen Simion, pentru că fiecare generație îl vede diferit, din unghiul propriu generațional.

Lucrul care mi se pare cel mai important este că toate generațiile simt această nevoie de a se raporta la Eminescu. Cu toții îl vedem diferit, dar cu toții ne uităm la el, la textele lui, la opera lui, la figura lui intelectuală – nu întoarceam niciodată privirea dinspre el.

Lucrul acesta mi se pare extraordinar de important: că un autor care nu mai este de mult în viață, care a dispărut fizic de multă vreme, este atât de prezent în conștiința publică românească, și fiecare epocă culturală și istorică și fiecare generație din fiecare epocă simte nevoia să-l privească pe Eminescu din unghiul propriu de observație.

„Aș spune că Eminescu este un fel de numitor comun pentru toți românii din interiorul și din afara granițelor naționale”

Care este rolul culturii naționale într-o lume globalizată și ce ne învață Eminescu despre păstrarea identității?

Aici aș porni de la o frază aproape aforistică a regretatului Octavian Paler, cu care am avut privilegiul să fac o carte de convorbiri; și am putut să văd cu acel prilej cum gândea Octavian Paler pe diferite subiecte, unul mai important decât altul. Unul dintre ele era chiar acesta al apartenenței noastre la o anumită matrice, la ceea ce numim patrie.

Spunea foarte frumos Octavian Paler că putem avea mai multe țări, putem călători în mai multe țări, dar avem o singură patrie; și, din acest punct de vedere, Eminescu este o prezență obligatorie pentru toți românii din afara granițelor patriei lor.

Toată Diaspora, toată Republica Moldova, toate comunitățile de români din Statele Unite ale Americii, din Canada, din Franța, ș.a.m.d., de pe toate continentele, îi vedem cum de 15 ianuarie intră așa într-un fel de vibrație colectivă și simt nevoia, deși nu-i obligă nimeni, nu-i obligă nicio instituție din patria de care îi despart uneori mii de kilometri, ei singuri simt nevoia să-l celebreze pe Eminescu, să se adune, să-i recite versurile.

Copiii celor din Diaspora învață cu plăcere poemele lui Eminescu, cântă pe versuri de Eminescu, la fel se întâmplă și în Republica Moldova. Aș spune că Eminescu este un fel de numitor comun pentru toți românii din interiorul și din afara granițelor naționale.

„Era un scriitor și un intelectual care nu-i judeca pe alții, se judeca și se analiza în primul rând pe el și încerca el să fie cât mai bun”

Ne mai judecă Eminescu?

Această idee cu „Eminescu să ne judece” vine dintr-un poem foarte cunoscut în Basarabia al lui Grigore Vieru, care a fost pus pe muzică de soții Teodorovici, cei care au murit într-un mod tragic, într-un accident și totul s-a încărcat (și textul, și interpretarea lui muzicală) de foarte mult dramatism emoțional, care, până la urmă, este exterior. În textul lui Vieru e chiar un refren. Însă, în primul rând, Eminescu nu voia să ne judece, nu era tipul care dădea tuturor lecții, care voia să îndrepte neapărat, și cu severitate să arate tuturor „tablele legii”.

Era un om și un intelectual în primul rând exigent cu el însuși, de aceea era un scriitor atât de perfecționist, până la manie, și de aceea manuscrisele lui arată o muncă extraordinară. Uneori dura ani întregi până când Eminescu finaliza un text; era deci un scriitor și un intelectual care nu-i judeca pe alții, se judeca și se analiza în primul rând pe el și încerca el să fie cât mai bun. Privea lucrurile și mai ales oamenii simpli (talpa țării, cum se spunea pe atunci) cu multă înțelegere, cu comprehensiune și chiar cu iubire.

Deci, nu era câtuși de puțin tipul de judecător care să ne dea tuturor cu linia la palmă, așa cum făceau „tovarășele” severe dinainte de 1989, când eram noi copii și făceam vreo năzbâtie. Eminescu nu era așa, deci toată povestea asta cu textul lui Vieru și cu cântecul celor doi soți pe versurile lui duce discuția despre Eminescu într-o direcție, după părerea mea, nepotrivită spiritului eminescian.