Diverse: Această informație utilă pune în lumină aspecte mai puțin cunoscute.
Sinteză: Articolul oferă informații utile și interesante pe diverse subiecte.
Există mai multe moduri de a privi ce se întâmplă în Iran, iar cele mai comode sunt și cele mai greșite.
Poți să te uiți distant: "încă un loc din lume unde nu e liniște".
Poți să te uiți cu superioritate: "se ceartă musulmanii între ei".
Interesați de subiectele Diverse și Opinii? Citiți mai mult aici.
Poți să te uiți cu calcul rece: "ne afectează?".
Sau poți să te uiți conspiraționist: „e clar, X și Y au decis să schimbe acolo ceva”.
Eu cred că Iranul trebuie privit altfel: ca o țară uriașă, veche, sofisticată, care a fost transformată într-o închisoare ideologică de un regim care a trăit prea mult crezând că poate fabrica "măreție" din frică.
Ceva conspiraționism există și-n ceea ce se întâmplă în Iran. Nu cred ca ce se întâmplă acolo vine din neant și e ceva produs doar între granițele lui fără nicio legatură cu felul în care se schimbă lumea. Da, ordinea lumii se schimbă, dar asta explica doar parțial ce se întâmplă în Iran.
De fapt, lumea s-a schimbat deja. Acum doar vedem consecințele. America de Sud nu mai este continentul exotic al Terrei ci a devenit miză pentru marile puteri, Asia se întreabă în fiecare seară dacă e ultima noapte în care Taiwan-ul este liber, iar Europa e de 4 ani spațiul a ceva de neconceput o jumătate de secol: un război. Pe lângă sentințele astea e aproape banal să spui: Orientul fierbe. Unii spun: "ca întotdeauna". Da, doar că "întotdeauna" nu mai e ca înainte.
Războaiele au evoluat. Au devenit mai inteligente, mai precise, mai ieftine. Mai cinice deși credeam ca așa ceva e imposibil. De la arme de mână am trecut la drone. de la bombe în cafenele la avioane în clădiri emblematice. De la fronturi și tranșee am ajuns la lovituri punctuale și rețele adevărate mall-uri ale terorii: pot face și trafic de droguri, pot da și lovituri de stat.
Unde e republica Islamică Iran în toate acestea? În toate dar în ceva în plus - singurul stat cu 3 armate: o armată regulată, o gardă pretoriană militar religioasă și o armată de proxy. Nimeni n-a făcut din proxy o artă a războiului mai eficientă decât Iranul. Sun Tzu n-a văzut-o și pe asta. Ayatollahii si generalii lor au inventat-o si rafinat-o.
Teheranul a fost ani la rând compozitor, dirijor și finanțator într-un vals mortal care a traversat Libanul, Gaza, Yemenul și Siria. Regimul a crescut cu o obsesie: că lumea îi vrea moartea. Și cu o ambiție declarată: că Israelul trebuie șters de pe hartă. În logica asta, "cea mai bună apărare e atacul" nu e o figură de stil. E doctrină.
Barajul dintre Iran și Israel: rețeaua care a ținut regiunea în teroare
Iranul a construit un baraj între el și Israel. În timp, barajul s-a transformat într-un cerc select al terorii: Hezbollah în Liban, Hamas în Gaza, houthi în Yemen. Nu doar "aliați". Pioni, regi în taberele de antrenament, pioni pe scena Orietului. Întreținuți cu bani, arme, instrucție și ideologie.
Așa a apărut și axa religios-politică ce bântuie Orientul modern: șiții versus sunniți — aceeași credință, dar cu o ruptură care produce putere.
Sunniții cred că liderul de după profet trebuie ales de comunitate. În practică, asta a dus la un Islam fără o ierarhie religioasă centrală unică și, în multe zone, la o separare mai mare între religie și putere. Când spui "lumea sunnită", spui, de regulă, Arabia Saudită, Turcia, Egipt, Iordania și statele din Golf.
Șiiții cred că liderul legitim trebuie să vină din familia profetului. Autoritatea spirituală devine specială, iar politica se îmbracă în sacralitate. Din această logică s-a construit axa șiită: Iranul ca nucleu ideologic și militar, legat de Irak (prin partide șiite influente), Siria (prin regimul alawit), Liban (Hezbollah) și Yemen (houthi).
Cine vede în asta doar teologie greseste. E infrastructură de putere. O rețea paramilitară și politică gândită și finanțată de la Teheran. Religia a fost doar liantul. Scopul n-a avut niciodată legătură cu cele sfinte ci cu ceva mult mai lumesc: puterea deplină.
Declinul: momentul în care proxy-urile n-au mai protejat stăpânul
În ultimul an, Iranul a început să piardă exact unde credea că e invincibil: în zona de proiecție:
Liban: loviturile precise asupra Hezbollah au transmis un mesaj simplu: Teheran e departe, IDF e peste gard;
Gaza: Hamas a fost tocat la propriu și la figurat iar asasinarea liderilor supraviețuitori în ascunzătorile din mijlocul Teheranului au fost o umilință strategică;
Siria: aici e rana mare. Siria era puntea, simbolul și logistica. Când pierzi Siria, pierzi o axă, nu doar un aliat.
Ce face un regim care simte că scade? Exact ce fac dictatorii pe rit vechi: se umflă în propagandă și lovesc ca să pară puternici. Iranul a atacat Israelul direct, în valuri. Dar de fiecare dată, efectul a fost invers: nu a părut puternic, ci epuizat, vulnerabil și expus. S-a aratat așa nu doar lumii, ocupată și cu alte tragedii si calcule, dar și-a dezvăluit slăbiciunea în fața poporului din Iran dar și a iranienilor din toată lumea.
Poporul: finanțatorul unei „măreții” care îl înfometează
Aici e cheia pe care mulți o ratează: regimul iranian a trăit din trupul propriei populații. A cerut bani, tăcere și frică — și a oferit, în schimb, sancțiuni, izolare și reguli absurde.
Iranul a fost o țară cu orașe vii, cu modernizare reală, cu o energie care, în anumite perioade, semăna cu Europa. Astăzi, aceeași țară e ținută într-o cușcă morală și socială. Nu pentru că „așa e cultura”, ci pentru că așa e dictatura: are nevoie să controleze tot, inclusiv părul, hainele, pașii, privirea, relațiile dintre oameni, tradițiile.
Sărăcia a devenit normalitate, libertățile un lux, frica pâinea de toate zilele. Iar una dintre cele mai eficiente crime ale regimului a fost psihologică: să-i facă pe oameni să se teamă și de ideea că ar putea exista altă viață.
Au existat revolte.
2009 — Mișcarea Verde, speranță, apoi represiune.
2022 — femeile care au ieșit după moartea Mahsei Amini, torturată pentru că nu a purtat „corect” vălul.
Speranță, apoi represiune. De fiecare dată, Occidentul a privit și a oftat. Iranienii au strigat și au fost striviți. Lumea a ridicat din umeri si a mers mai departe. Acum, însă, e ceva diferit.
Șah la Ayatollah: când intră în joc bazarul
Din revoluția din 1979 încoace, străzile Iranului n-au mai văzut un amestec atât de larg de furie și dispreț.
Și diferența care contează este aceasta: nu mai sunt doar femeile, studenții, muncitorii și intelectualii.
Au ieșit și bazariștii. Adică motorul economic al Iranului. Oamenii care țin țara în mișcare, cu mărfuri, bani, credit informal, rețele comerciale. Și informații. Despre cine mai face nuntă, dar și despre ce urmază. Ultima dată când bazarul a decis, în bloc, să oprească economia, a căzut șahul.
Șahul avea partid unic, cenzură, poliție secretă. Inflația exploda, sărăcia devenise starea generală. Protestele au întâlnit critica religioasă șiită, care ajungea la oameni prin broșuri și casete. În 1979, monarhia s-a prăbușit. Mohammad Reza Pahlavi a fugit. Ayatollahul s-a întors.
Astăzi, istoria se joacă pe invers: Ayatollahul își caută ieșirea, iar urmașii "vechii ordini" își caută întoarcerea. E un du-te-vino de regimuri, dar cu aceeași lecție: dușmanul dictaturilor e foamea! Cad când se rupe stomacul, iar foamea devine armă politică.
Fuga, Rusia și reflexul de supraviețuire al dictatorilor
Se vorbește tot mai des despre scenarii de evacuare pentru Khamenei. Dacă un astfel de plan se activează, Rusia e destinația logică: partener, protector, adăpost pentru dictatori în cădere. Acolo a ajuns și Bashar al-Assad când Siria s-a prăbușit.
Dar această piesă poate schimba tabla: SUA au transmis că vor sprijini poporul iranian. Asta ridică alerta nu doar la Teheran, ci și în Israel și pe întregul arc regional. Se discută despre o posibilă acțiune americană — iar dacă Washingtonul decide să „mute” ceva, s-ar putea să vedem o operațiune rapidă, clară, de tip extracție sau capturare, cu efect politic major.
Când și cum? Asta nu e doar „interesant”. E decisiv. Pentru Iran. Pentru Israel. Pentru regiune. Și, inevitabil, pentru noi.
Pentru că atunci când un dictator pe rit vechi simte că se termină, nu cade liniștit. Trage după el. Iar Iranul are suficiente brațe, suficiente rețele și suficientă disperare încât să transforme finalul într-o explozie.
Iar întrebarea reală nu e dacă Iranul se schimbă. Întrebarea e cât de violent va fi momentul în care nu va mai putea să se prefacă.
PS: Intentionat am evitat sa scriu doua cuvinte: Petrol si Nuclear! Ce se intampla acum in Iran e mai mult decât aceste doua cuvinte pentru care astazi este sinonim in lume. Poporul e ceva mai mult decât aurul negru si puterea nucleară. Ele sunt importante doar pentru cei din afara Iranului care își vor baga nasul în revoluția care a scos milioane in strada. Pentru cei din interior “Aurul Nuclear” este altul: libertatea! Nicio centrifugă nu produce libertate, nicio sonda nu extrage demnitate!
V-ati saturat de stiri negative? Trebuie sa cititi stirile de pe Good Headlines!
Actualitate.org vă oferă cele mai recente știri din surse de încredere, agregate pentru o lectură rapidă și completă.
Mai multe știri actualizate zilnic pe Actualitate.org.