Premieră importantă în - REPORTAJ Dragostea care a devenit film. Fårö, insula lui Ingmar Bergman

Călătorie inițiatică

Accesul spre Fårö este deliberat dificil, aproape inițiatic, iar geografia insulei contribuie esențial la acest sentiment. Fårö se află în nordul insulei Gotland, în Marea Baltică, separată de aceasta printr-o fâșie îngustă de apă, traversată doar de un feribot gratuit, care circulă la intervale regulate, dar în funcție de vreme. Drumul până acolo presupune mai întâi ajungerea în Suedia, apoi pe Gotland (de regulă cu vaporul sau avionul până la Visby), urmată de o traversare rutieră lungă spre nord, printr-un peisaj din ce în ce mai gol, până la punctul de îmbarcare. Vânturile puternice din Marea Baltică, ceața frecventă și lumina schimbătoare pot întârzia sau suspenda traversarea cu feribotul, mai ales în afara sezonului estival. Fårö nu este izolată prin distanță, ci prin ritm: nu ajungi repede, nu ajungi oricând, iar odată trecut de feribot, ai senzația clară că ai părăsit lumea obișnuită și ai intrat într-un alt spațiu care îți cere timp, răbdare și acceptare.

Vântul, ceața, lumina schimbătoare suspendă ideea de grabă. Odată ajuns, înțelegi că insula nu te întâmpină. Te lasă să fii. Peisajul este auster: calcar, drumuri înguste, case joase, marea mereu prezentă, dar niciodată prietenoasă. Aici, tăcerea nu e pauză, ci substanță. Fårö nu oferă spectacol. Oferă rezistență. Așteptarea face parte din geografie. Nu există taxiuri, în afara sezonului estival esti rupt total de lume

Bergman a ajuns pe insulă în anii ’60, când avea 42 de ani, căutând un loc de filmare. A găsit un loc de viață. A construit o casă, a scris scenarii, a filmat, a îmbătrânit. Și nu a mai plecat cu adevărat niciodată.

Descoperiți și alte știri legate de Cultura, Arta și Recomandarile editorilor.

Insula confruntării

Am cerut cazare aproape de Centrul Bergman. ⹂Aproape” a însemnat zece kilometri între hotel și muzeu, pe care i-am parcurs pe jos, dus-întors, pentru că nu există, în afara sezonului turistic din vară, niciun mijloc de transport public.

Peisajul este auster: calcar albicios, iarbă joasă, drumuri înguste, marea mereu prezentă și mereu rece. Există un tip de piatră folosit în construcții pe care îl găsești numai în Gotland. Lumina nu te mângâie, taie, clarifică. Pentru Bergman, a fost o ordine. Aici, lumea nu se explică, se acceptă. tăcerea nu este pauză, ci conținut. Lumea trăiește din păstorit și din agricultură. Am întâlnit o bătrână de 90 de ani. Mi-a zis că ea nu a părăsit niciodată insula Fårö, pentru că a găsit tot ceea ce a avut nevoie, în viață, aici. O mărturie frustă, ca toată atmosfera de aici.

Austeritatea care a devenit ordine

Bergman a ajuns pe Fårö la începutul anilor ’60, căutând un loc de filmare. A găsit un loc de viață. A construit o casă, a scris, a filmat, a îmbătrânit. Și nu a mai plecat cu adevărat niciodată.

Insula este formată din calcar și tăceri. Stâncile (raukar) nu sunt înalte, rareori depășesc trei metri, dar domină peisajul prin verticalitatea lor calmă. Stau la distanță una de alta, ca niște siluete rămase în picioare după ce oamenii au plecat. Vântul le-a rotunjit muchiile, apa le-a subțiat baza, timpul le-a separat. Pe Fårö, acestea sunt prima lecție: adevărul nu se strigă. Se lasă în picioare.

Pentru Bergman, această austeritate a fost o formă de ordine. Aici, lumea nu se explică. Se acceptă, se uită la tine de sus. Iar pentru un om obsedat de frică, de ordine interioară și de adevăr, Fårö a devenit o structură morală.

Nu e o insulă de vacanță, ci una a confruntării. Tocmai de aceea a fost aleasă de Ingmar Bergman. Aici, lumea nu se explică. Se acceptă. Iar pentru un om obsedat de ordine interioară, de frică și de adevăr, Fårö a devenit o structură morală.

Cinemaul Fårö și Liv Ullmann

Liv Ullmann a jucat în nouă filme regizate de Ingmar Bergman, dintre care cinci au fost turnate pe insula Fårö, loc unde peisajul nu a funcționat ca decor, ci ca partener de joc. Aici, chipul ei a devenit parte din geografia insulei, iar prezența corporală s-a contopit cu stâncile, marea și tăcerea.

Prima întâlnire decisivă dintre Bergman și insulă are loc în „Prin oglindă” (1961). Scena de pe țărm fixează ceva definitiv: Dumnezeu este chemat și nu răspunde. Marea nu intervine. Stâncile nu spun nimic. Spațiul rămâne. De aici se naște „ciclul Fårö”, în care insula nu este decor, ci personaj moral. Pe această insulă se ivește și una dintre cele mai intense colaborări din istoria cinemaului. Liv Ullmann nu este doar actrița lui Bergman, ci interlocutorul lui. Camera se apropie de chipul ei până la dispariția protecției. Prim-planul devine confesiune. Tăcerea – replică.

Au urmat și celelalte filme turnate pe Fårö: „Persona” (1966), „Ora lupului” (1968), „Rușinea” (1968) și „Pasiunea Anei” (1969). În toate, chipul ei devine legătura dintre corpul uman și geografia insulei. „Persona” este filmul-fundament: prim-planurile extreme au redefinit limbajul cinemaului modern, iar Fårö devine spațiul rupturii identitare. Filmat integral pe insulă, „Pasiunea Anei” este poate cel mai „insular” dintre toate: un film despre traumă, vină și imposibilitatea comunicării.

Stilistic, Bergman a apropiat camera mai mult decât se făcea la acea vreme – atât de aproape încât orice mască devenea inutilă. Nu urmărea frumusețea, ci adevărul. Lumina era tăioasă, aproape medicală. Tăcerea devenea probă.

Liv Ullmann avea să spună mai târziu că se simțea „dezbrăcată fără să fie atinsă”. Așa s-a născut cinemaul lor comun: din refuzul de a cosmetiza emoția.

Regizorul care a ales tăcerea

Colaborarea Bergman–Ullmann a continuat și în afara Fårö, în alte filme esențiale: „Strigăte și șoapte” (1972), cu acea replică devastatoare „Nu te iubesc, deci nu te pot ajuta”, „Scene dintr-o căsnicie” (1973), capodopera relațională a lui Bergman, „Față în față” (1976), rol care i-a adus o nominalizare la Oscar, „Sonata de toamnă” (1978), duel actoricesc legendar cu Ingrid Bergman, și „Din viața marionetelor” (1980), film sumbru despre alienare și violență psihologică.

În filmările cu Ullmann, Bergman a ales tăcerea. Nu dialogul. Nu mișcarea. Doar chipul și timpul. Secundele se prelungeau până deveneau incomode. Camera rămânea. Nu clipea.

Aceasta era metoda lui: dacă stăruiești suficient, adevărul apare. Un tremur al buzei. O privire care caută ceva. El nu o filma ca pe o femeie iubită. O filma ca pe o enigmă care trebuia respectată. Când Bergman a spus „gata”, nu au urmat aplauze. Doar tăcere. Liv Ullmann nu știa dacă a făcut bine sau rău. Bergman știa deja. Găsise ceea ce căuta: un chip care nu se apără.

Din acel moment, camera avea să revină obsesiv asupra ei, de fiecare dată cu aceeași întrebare mută: cine ești când nu mai joci nimic? Prima dată când Bergman a filmat chipul lui Liv Ullmann, nu a creat o imagine memorabilă. A creat o relație între privire și adevăr. Nu a fost un gest de seducție, ci un act de cercetare.

Nu i-a cerut să joace. I-a cerut să rămână.

Restul – iubirea, suferința, despărțirea – aveau să vină mai târziu.

Nu a căutat un alt Bergman

Liv Ullmann, care a împlinit 87 de ani în decembrie 2025, locuiește acum în principal în Norvegia, la Oslo, dar a trăit perioade lungi și în New York, oraș cu care a avut o relație constantă încă din anii ’70. În ultimii ani, viața ei este mai degrabă discretă și stabilă, departe de expunerea publică intensă, cu apariții ocazionale la evenimente culturale majore (inclusiv pe Fårö, la Bergman Week).

A ales o existență liniștită, urbană, opusă izolării totale de pe Fårö, o alegere care spune mult despre diferența fundamentală dintre ea și Ingmar Bergman: el a ales insula, ea a ales viața în lume.

Nu a fugit de durere. A acceptat-o ca pe o etapă necesară. „A trebuit să învăț cine sunt când nimeni nu mă mai definește”, avea să spună actrița.

Liv Ullmann nu s-a refugiat în aceeași formă de muncă. Nu a căutat un alt Bergman. A ales diversitatea: filme internaționale, teatru, mai târziu regie. A lucrat cu alți mari cineaști, dar a refuzat să mai fie „muza” cuiva. A devenit regizoare tocmai pentru a schimba poziția: din fața camerei – în spatele ei. Un gest simbolic de autonomie.

Fårö nu a dispărut din viața ei. Dar nu a mai locuit acolo. Spre deosebire de Bergman, Liv Ullmann avea nevoie de mișcare, de orașe, de oameni, de conversație. A ales viața, cu toate imperfecțiunile ei, în locul izolării sacralizate. Aceasta a fost poate cea mai mare diferență dintre ei – și motivul pentru care iubirea lor nu mai putea continua.

Prin maternitate, Liv Ullmann a ieșit din logica exclusivă a artei. A învățat să împartă iubirea, a ieșit din absolutul din ⹂Persona”, unde o actriță care a ajucat-o pe Electra nu mai poate vorbi, după ce devine mamă. A trăit nu „împotriva” lui Bergman, ci dincolo de el. S-a salvat.

Au continuat să colaboreze, să se respecte. Liv Ullmann nu l-a demitizat public, dar nici nu s-a mai întors la el. A păstrat ce era esențial și a renunțat la ce o consuma. A învățat că iubirile mari nu trebuie repetate pentru a rămâne adevărate. Liv Ullmann a reușit să trăiască fără Bergman pentru că a înțeles un lucru dureros și eliberator: unele iubiri nu sunt menite să fie trăite o viață întreagă – ci să te învețe cum să trăiești mai departe.

Fiica lor, Linn Ullmann, care va împlini 60 de ani în martie 2026, a fost o punte între trecut și viitor. Pentru fetiţa Linn, Fårö nu a fost sanctuar, ci discontinuitate. Tatăl – fix, legat de insulă. Mama – mobilă, legată de lume. Prin literatură, fiica a făcut ceea ce viața nu a reușit: a așezat fragmentele fără să le forțeze. În cartea ei, ⹂The Unquiet” (2015), în care relatează ultimele discuţii cu tatăl ei, părinții nu sunt mituri – sunt oameni.

Săptămâna Bergman

Centrul Bergman a fost inaugurat în 2009, la doi ani după moartea regizorului, pentru a păstra și contextualiza moștenirea sa artistică. De la început, nu a fost gândit ca un muzeu clasic, ci ca un spațiu viu: expoziții, proiecții, arhivă, bibliotecă, rezidențe artistice. Un rol central îl are festivalul anual Săptămâna Bergman/ Bergman Week, care aduce pe insulă cineaști, actori, critici și scriitori din întreaga lume.

Astăzi, centrul funcționează ca o platformă de dialog, nu ca un mausoleu. Nu explică definitiv opera lui Bergman, ci o menține vie, în tensiune cu prezentul. De la Centrul Bergman, se văd, pe un deal, la mai puțin de 500 de metri, biserica şi cimitirul unde este îngropat Bergman.

Dumnezeu și moartea

Crescut într-o familie religioasă, Bergman și-a pierdut credința, dar nu și întrebările. În cinemaul său, Dumnezeu apare prin absență. Rugăciunile sunt rostite corect și rămân fără răspuns. În „A șaptea pecete” (1957), moartea are chip și joacă șah cu omul. Decenii mai târziu, în „Sarabanda” (2003), moartea nu mai este eveniment, ci uzură lentă. Dumnezeu nu mai este contestat. Este absent, acceptat.

A alege să moară pe Fårö nu a fost pentru Bergman un gest simbolic, ci unul de coerență. Insula care a suportat tăcerea lui Dumnezeu a suportat și tăcerea finală.

Mormântul său este simplu, aproape anonim. Este îngropat într-un cimitir mic, nu există niciun indicator spre mormântul lui. Am înconjurat cimitirul de trei ori până să ajung să-i găsesc mormântul foarte simplu, marcat printr-o piatră cu numele lui.

Peste cimitir, în vânt, se aude marea. E ca un cadru final: fără muzică, fără explicație. O goliciune care doare.