Breaking România - Zbuciumat, risipit, dar chemat acasă

Neliniștea – rana nevindecată a omului despărțit de Dumnezeu

Omul contemporan este zbuciumat nu pentru că i-ar lipsi cele materiale, ci pentru că și-a pierdut centrul ființei sale. Trăiește într-o mișcare necontenită, dar fără direcție; comunică neîncetat, dar nu mai cunoaște comuniunea; posedă o mulțime de posibilități, dar rămâne sărac în sens. Această neliniște nu este accidentală: ea este rana nevindecată a inimii despărțite de Dumnezeu, o durere care strigă tăcut în suflet, un simptom al pierderii rădăcinilor spirituale și al rupturii de adevărata viață.

Evanghelia Duminicii Fiului risipitor ne arată această stare cu claritate cutremurătoare. Fiul cel tânăr pleacă într-o țară depărtată, „și-a risipit averea trăind în desfrânări” (Luca 15, 13). Risipirea sa nu este doar materială, ci lăuntrică: inima lui s-a desprins de Tată, iar libertatea fără ascultare s-a transformat în zbucium și gol interior. Zbuciumul său este oglinda neliniștii omului contemporan: căutarea fericirii în afara Tatălui, alergarea după plăceri trecătoare, uitarea chemării la întoarcere.

Sfânta Scriptură îl numește rătăcit, nu progresist: „Toți, ca niște oi, ne-am rătăcit, fiecare pe calea sa” (Isaia 53, 6). Fericitul Augustin pătrunde adânc în acest adevăr: „Neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine, Doamne.” Omul nu este făcut pentru risipire, ci pentru odihna în Dumnezeu, pentru comuniunea cu Tatăl care îl așteaptă, pentru bucuria reîntoarcerii, așa cum Evanghelia ne învață: „venindu-și în sine” (Luca 15, 17), fiul începe drumul către acasă, și împreună cu el, fiecare suflet care se trezește din amăgirea lumii.

Mai multe detalii și articole despre Romania, Preot Nicau Nicolae, Monitorul de Neamt, Actualitate și Prima pagina așteaptă aici.

Astfel, neliniștea contemporană nu este doar o stare psihologică, ci o chemare tainică: strigătul ascuns al inimii care tânjește să se întoarcă la Tatăl. Ea ne învață că zbuciumul nu este destin, ci invitație la pocăință, că durerea interioară poate fi începutul trezirii și că fiecare rătăcire poate fi transformată în ospățul bucuriei împărătești.

Cererea moștenirii – începutul secularizării inimii

„Dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (Luca 15, 12). Această cerere nu este doar o revendicare materială, ci o afirmație teologică gravă: fiul vrea darurile fără Dăruitor. Este chipul omului modern, care vrea viață fără Izvorul vieții, libertate fără Adevăr, fericire fără Cruce.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici începutul morții lăuntrice: „A cere cele ale Tatălui fără Tatăl Însuși este semn de orbire a inimii.” Omul contemporan repetă această cerere atunci când absolutizează bunăstarea, succesul, autonomia, scoțându-L pe Dumnezeu din centrul existenței. Risipirea începe întotdeauna prin secularizarea inimii.

Țara depărtată – existența trăită fără verticală

„Și ducându-se într-o țară depărtată…” (Luca 15, 13). Această „țară” nu este altceva decât lumea trăită fără Dumnezeu. Nu neapărat imorală, ci autosuficientă. O lume în care omul se măsoară doar prin eficiență, performanță și plăcere.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că păcatul nu este doar o faptă rea, ci o deformare a dorului: omul iubește ce nu trebuie și cum nu trebuie. De aceea, risipirea nu se simte imediat ca dramă, ci ca libertate. Abia mai târziu apare adevărul: golul.

Foametea de sens și robia subtilă

„Și a început să ducă lipsă” (Luca 15, 14). Această foamete este experiența fundamentală a omului contemporan: lipsa de sens, de pace, de bucurie statornică. El muncește mult, consumă mult, comunică mult, dar rămâne interior nehrănit.

Imaginea porcilor este tulburătoare. Fiul ajunge să dorească roșcovele lor. Sfântul Isaac Sirul spune că „mintea care s-a înstrăinat de Dumnezeu ajunge să se hrănească din gânduri care o înjosesc”. Omul fără viață duhovnicească ajunge rob nu al păcatelor spectaculoase, ci al mediocrității, al dependențelor, al unei vieți fără înălțime.

„Venindu-și în sine” – pedagogia durerii

„Iar el, venindu-și în sine…” (Luca 15, 17). Aceasta este una dintre cele mai adânci expresii ale Scripturii. Omul păcătos este descris ca fiind „ieșit din sine”. Pocăința este întoarcerea la adevărata identitate. Durerea, lipsa, eșecul devin pedagogice atunci când nu sunt negate, ci asumate.

Sfântul Grigorie Palama spune că „Dumnezeu îngăduie căderea pentru a face loc smereniei”. Omul contemporan fuge de durere, o anesteziază, o ascunde. Dar fără durere nu există trezire. Fără conștiința ruperii, nu există dor de întoarcere.

Pocăința – nu umilință sterilă, ci reîntregire

Fiul nu spune: „Nu mai vreau să fiu fiu”, ci: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15, 19). Pocăința nu anulează identitatea, ci o curăță. Ea nu este autodepreciere, ci adevăr. Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă că „adevărata pocăință este vederea luminii pierdute”.

Pentru omul contemporan, pocăința nu este o temă învechită, ci o necesitate vitală. Fără pocăință, nu există vindecare; fără lacrimă, nu există vedere limpede.

Biserica – casa întoarcerii, nu tribunalul perfecților

Tatăl aleargă înaintea fiului. Nu așteaptă explicații, nu cere dovezi. Îl vede „de departe” (Luca 15, 20). Aceasta este icoana Bisericii autentice: nu spațiul excluderii, ci al întâmpinării. Nu al relativizării păcatului, ci al vindecării lui.

Sfântul Ambrozie al Milanului spune: „Dumnezeu se grăbește să ierte, pentru că iubirea nu știe să întârzie.” Omul contemporan, rănit de judecată și respingere, are nevoie să redescopere Biserica drept casă, nu instituție rece.

Sfânta Liturghie – ospățul fiilor risipitori

Totul culminează în ospăț. Aceasta este cheia euharistică a pildei. Vițelul cel îngrășat este Hristos Însuși, Jertfit și dăruit. Sfânta Liturghie este locul unde fiul risipit nu doar că este iertat, ci este reașezat în demnitate.

„Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă” – este chemarea Tatălui adresată fiilor risipiți din toate veacurile. „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8).

Omul contemporan – chemat nu la adaptare, ci la întoarcere

Creștinismul nu este o adaptare la lume, ci o chemare la întoarcere. Nu o cosmetizare a risipirii, ci o vindecare a ei. Omul contemporan nu are nevoie de un Dumnezeu diluat, ci de Tatăl care îl așteaptă.

Nichifor Crainic spunea că „omul este ființă liturgică, chiar și atunci când uită acest lucru”. Iar Vasile Voiculescu vorbea despre „dorul care arde până devine lumină”.

Acasă – chemarea care nu se sfârșește niciodată

Pilda Fiului risipitor nu se încheie cu mustrare, ci cu bucurie. Nu cu bilanț, ci cu ospăț. Nu cu moralism, ci cu iubire. Omul poate fi zbuciumat, poate fi risipit, poate fi căzut adânc, dar nu este niciodată abandonat. În fiecare Liturghie, în fiecare rugăciune, în fiecare chemare a Bisericii, răsună același cuvânt tainic și puternic: acasă.

Acasă înseamnă mai mult decât un loc fizic: este tăria interioară în care sufletul se recunoaște purtat de mâna Tatălui. Este locul în care omul se oprește din goana nebună după plăceri trecătoare și recunoaște adevărata sa foame: foamea de Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul ne învață că „Dumnezeu nu obosește niciodată să primească pe cel ce se întoarce, chiar dacă inimile se abat de nenumărate ori.” Iar această întoarcere este primul pas spre vindecarea interioară.

Acasă înseamnă să înveți să te așezi la masă cu Dumnezeu, să te închini în smerenie, să lași ca iubirea Sa să topească frigul și ariditatea inimii. În lumea contemporană, plină de zgomot și de agitație, omul uită să asculte glasul tăcut al sufletului. Este chemat să se oprească, să plângă lacrimile pocăinței, să se lase purtat de rugăciune, și să descopere că fiecare durere și fiecare eșec sunt purtate de iubirea Tatălui, menite să transforme căderea în trezire și risipirea în întoarcere.

Acasă este locul unde omul poate renaște din cenușa greșelilor sale. Fiecare pas spre Tatăl devine o ușă deschisă spre iertare; fiecare lacrimă de pocăință devine apă vie care curăță sufletul. Sfântul Grigorie Palama spune că „pocăința adevărată este mai puternică decât orice crimă, pentru că ea readuce la viață ceea ce păcatul a rănit.” Astfel, omul nu este definit de distanța sa față de Dumnezeu, ci de chemarea care îl strigă înapoi, de iubirea care nu se împuținează.

Omul contemporan trebuie să învețe să trăiască ritmul Bisericii – să fie ascultător la glasul Liturghiei, să se hrănească din Tainele ei, să-și ofere viața ca rugăciune neîntreruptă. În spațiul acesta al întâmpinării, risipa nu mai este deznădăjduitoare, zbuciumul nu mai este disperare, iar căderea nu mai este sfârșit. „Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 10) – și omul contemporan poate descoperi că această bucurie îl învăluie chiar și în mijlocul lumii zgomotoase.

Astfel, adevărata lecție pentru omul de astăzi este să recunoască că, oricât de adâncă ar fi prăpastia în care a căzut, Dumnezeu aleargă înaintea lui, îl așteaptă cu brațele deschise și îi strigă cu iubire infinită: Întoarce-te acasă. Acasă este locul tău. Nu ești pierdut. Ești iubit.

Preot Nicău Nicolae