Context cultural - „Există bărbații care nu citesc femei, dar a nu fi interesat de ce crede jumătate din umanitate e o problemă” – INTERVIU

Cotidianul: Cine este Cristina Chira?

Cristina Chira: Sunt un om care și-a dorit foarte mult să scrie și care a avut nevoie de foarte mult timp ca să-și adune curajul să încerce. A fost nevoie de tot procesul acela de perfecționare a tehnicii, de trecut peste respingeri, de clarificat ce vreau să spun și, mai ales, de rafinat modul în care o spun. Sunt curioasă, îmi plac foarte mult alte culturi, îmi plac pisicile, plantele, arta. Toate lucrurile acestea fac parte din felul meu de a fi și, inevitabil, din felul meu de a scrie.

Simți că femeile tinere scriitoare au suficient de mult sprijin în România?

Căutați conținut similar? Vezi articole despre Cultura, Arta, Cristina Chira, femei in literatura și feminism.

(gânditoare): Cred că pot vorbi doar din prisma experienței mele și a momentului în care m-am format. M-am născut în 1987. Am fost elevă la un liceu de vârf din București, „Mihai Viteazul”, la o clasă de mate-info, mate intensiv, și narațiunea cu care m-am format, care se vehicula în perioada aceea, suna așa: „femeile nu pot fi scriitoare” sau „femeile pot fi scriitoare doar așa, în joacă” sau „femeile scriu doar ca să fie băgate în seamă”.

Printre argumentele care mi se aduceau atunci erau: „Nu vezi că nu există femei care să fie mari scriitoare?” sau „Nu vezi că nu există femei în manuale?”, la fel cum mi se zicea „Nu există femei filozofe” sau „Nu există femei matematiciane”. Certurile mele cu colegii, timp de patru ani, porneau din faptul că aspirațiile mele erau considerate nerealiste. Mi se spunea că, dacă ești femeie, nu ai nicio șansă, pentru că femeile, în sine, nu pot atinge culmile cele mai înalte ale spiritului, așa, ca bărbații.

Lucrul acesta era o apăsare. Nu pentru că eu m-aș fi îndoit că pot face asta, ci pentru că simțeam că este o luptă împotriva curentului. Era dorința de a fi cine știam că sunt, în ciuda a ceea ce mi se spunea că pot să fiu.

Astăzi îmi place să cred că nu mai există o problemă răspândită de tipul acesta, deși știu că încă mai sunt „buzunare” în care se afirmă deschis că femeile nu pot scrie. Cred însă că provocările pe care le ai ca femeie scriitoare sunt aceleași pe care le ai ca femeie în orice domeniu al societății noastre. Nu ți se spune direct că nu ești capabilă, ci ești privită în primul rând ca femeie, iar la o femeie important este cum arată. În plus, femeile au „preocupări feminine”, considerate un pic mai prejos, mai neinteresante sau mai puțin importante decât cele ale bărbaților.

Ca femeie scriitoare, dacă ești frumoasă sau măcar considerată drăguță, asta constituie un avantaj, ești băgată în seamă mai mult. Atenția pe care o primești pentru faptul că ești atrăgătoare îți poate crea o platformă din care să spui: „Hei, știu să scriu”. Dar în anumite situații ajungi să te întrebi dacă ești băgată în seamă pentru că arăți bine sau pentru că oamenilor le place cum scrii. În interacțiunile cu colegii scriitori bărbați există adesea acest factor al atracției, care încă contează. Nu știu dacă există mulți bărbați scriitori care să se întrebe dacă sunt apreciați pentru cum scriu sau pentru că sunt găsiți atrăgători.

Mai există și bărbați cititori care nu citesc literatură scrisă de femei. Nu pentru că ar considera că este proastă, ci pentru că nu îi interesează universul feminin. Și poate că nu se consideră misogini, dar a nu fi interesat de ce gândește jumătate din umanitate este, totuși, o problemă.

În 2026, sunt femeile scriitoare luate în serios?

Există din ce în ce mai multe scriitoare și sunt foarte bune. Pentru cititorii care caută un punct de vedere feminin, oferta este mult mai bogată astăzi decât acum treizeci de ani. Dar cred că încă mai există destul misoginism internalizat.

Uneori citesc cărți scrise de femei în care modul în care personajele feminine se raportează la ele însele pare filtrat printr-o privire masculină. La început mi se părea ciudat, pentru că nicio femeie nu se vede astfel pe sine. Apoi mi-am dat seama că, dacă ai citit foarte multă literatură scrisă de bărbați, ajungi să interiorizezi această perspectivă și să crezi că așa se scrie „bine”, că trebuie să fii tu însăți o „zână”, o „manic pixie dream girl”, ca să folosesc un termen din cinematografie.

Există cărți scrise de femei care sunt premiate și există burse câștigate de femei. În același timp, este îngrijorător că femeile dispar din manuale. Societatea românească este fragmentată: există o parte care conștientizează existența și valoarea femeilor scriitoare, și o altă parte care nici măcar nu le ia în calcul. Într-o lume în care se citește foarte puțin, e greu de spus care tabără este mai puternică.

Ce te-a atras inițial să scrii „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”?

Inițial nu mi-am propus să scriu acest volum. El a rezultat din proze scrise la atelierele de scriere creativă și din alte texte pe care le scriam atunci când mă frământa o temă. La un moment dat, uitându-mă la ce adunasem, am observat că există un fir director

Acest fir era, cred, o formă de revoltă și dorința de a crea un spațiu pentru femei și pentru lumea lor interioară. Citisem multe cărți despre adolescența masculină, în care femeile erau repartizate exclusiv la periferia lumii personajelor masculine și doar ca interese amoroase. Mi se părea ciudat, pentru că eu am trăit într-o lume în care eu și prietenele mele eram în centru, iar lumea noastră era destul de complexă.

„Perspectiva unei femei asupra întrebărilor adolescenței”

Mi-am dorit să prezint perspectiva unei femei asupra întrebărilor adolescenței, asupra prieteniei dintre femei, asupra iubirii, asupra sexualității. Titlul volumului, care a generat numeroase discuții, mi-a fost sugerat de Florin Iaru — un exemplu de colaborare de succes între genuri și generații.

Cum se pot înscrie oamenii la cursurile de scriere creativă pe care le ții?

Cursurile sunt ținute împreună cu Florin Iaru și Cezar Amariei, sunt online și sunt disponibile pentru orice persoană, din orice colț al lumii. Sunt zece ședințe și ne concentrăm mai degrabă pe cum să nu scrii decât pe cum să scrii. Nu ne propunem să spunem cuiva ce anume să scrie — asta ține de experiența și vocea personală —, ci ne concentrăm pe cum se poate spune cel mai bine o poveste.

Ai pornit de la o experiență personală, observații sociale sau imaginație?

Aceasta e o idee pe care o menționăm și la curs. Se spune că inspirația ar avea trei surse: imaginația, observația și experiența. Pentru a fi un scriitor bun, nu e nevoie neapărat de toate trei — oricare două pot suplini absența celei de-a treia.

Pentru mine, experiența personală este esențială. O folosesc destul de mult și o completez cu observația. Cred că scrisul funcționează, în cazul meu, asemănător viselor. Când visăm, inconștientul decupează secvențe din lucruri trăite, văzute, citite, auzite peste zi — filme, povești, conversații — și apoi le recompune într-un colaj. Exact asta fac și eu când scriu.

Mai întâi mă gândesc ce vreau să spun, ce mă apasă, ce vreau să comunic. Apoi mă întreb din ce pot construi acest colaj: dintr-o experiență personală, dintr-o poveste spusă de o prietenă, dintr-o anecdotă auzită întâmplător. Le organizez astfel încât, la final, să iasă ceva care să vorbească despre ce mă arde cu adevărat. Problema, de obicei, este că ceea ce mă arde pe mine e extrem de personal. Ca să ajungă la cititor, trebuie „îmbrăcat” într-o formă care să-l convingă că lumea merită văzut, trăită și judecată din acea perspectivă.

Care a fost cel mai dificil pas în procesul de scriere: să găsești vocea personajelor sau să construiești povestea?

Cred că cel mai dificil pas din procesul de scriere a fost să capăt încrederea că pot lua deciziile corecte ca autor. Să-mi dau voie să spun: da, pot să fac asta.

Țin minte că pe la 13 ani i-am spus unei prietene că vreau să fiu scriitoare. Răspunsul ei a fost ceva de genul: „Scrie, dacă te crezi Eminescu.” Mesajul implicit era că scrisul e rezervat doar geniilor. Iar eu nu mă credeam geniu — nici atunci, nici acum. De fapt, nici nu cred că există așa ceva, sau în orice caz, nu așa cum l-a construit romantismul secolului 19, căruia îi suntem încă tributari.

„Meseria” de scriitor

Decizia de a încerca serios să scriu a venit mult mai târziu, când am aplicat la un master în Anglia. Acolo mi s-a spus ceva extrem de simplu și eliberator: să vrei să fii scriitor este la fel de legitim ca a vrea să fii orice altceva. Este o meserie. Una necesară.

Odată luată această decizie, toate celelalte lucruri — vocea, personajele, structura — au devenit chestiuni de tehnică. Lucruri care se pot învăța, exersa și rafina.

Raluca și Tudor sunt personaje complexe; cum ai construit psihologia lor și cum ai reușit să menții autenticitatea dialogurilor?

Procesul meu pornește întotdeauna de la poveste. Mă întreb ce vreau să spun și ce tip de personaje ar putea susține acel mesaj într-un mod credibil. Cine sunt oamenii cărora li s-ar putea întâmpla această poveste? Ce psihologie ar trebui să aibă ei ca cititorul să-i poată înțelege, chiar și atunci când fac alegeri greșite?

Proza care dă titlul volumului a fost scrisă inițial pentru un atelier de scriere creativă, cu o temă clară: sexul. Mi s-a spus atunci ceva foarte important: în afară de cazul în care vrei să scrii proză erotică, sexul în literatură trebuie să aibă o justificare narativă. Trebuie să spună ceva despre relația dintre personaje — ceva ce nu poate fi exprimat altfel.

Așa a apărut povestea unui cuplu de adolescenți care se desparte înainte de a ajunge să facă sex și care se reîntâlnește câțiva ani mai târziu. Nostalgia, frustrările și întrebările rămase deschise se întâlnesc în această tentativă târzie de a „închide” relația.

Am fost foarte atentă să nu transform niciun personaj într-un „vinovat”. Conflictele nu apar, de cele mai multe ori, din răutate, ci din dorințe diferite, din nevoi care nu se potrivesc.

Autenticitatea vine din realitatea pe care o cunosc: din felul în care vorbesc oamenii, din lucruri auzite în jur, din judecăți, situații și dileme reale.

Dacă ar fi să alegi un citat din carte care să rezume esența poveștii, care ar fi acela?

Dacă ar fi să aleg o frază care să rezume volumul, nu cred că ar fi una scrisă de mine, ci un vers dintr-o melodie de la Gogol Bordello, care e inclus și în volum: „I want to walk this earth like it is mine.”

Vreau să mă plimb pe pământ ca și cum mi-ar aparține și mie

Cred că asta leagă toate textele. Personajele mele feminine vor să trăiască, să încerce, să greșească, să facă autostopul, să meargă la festivaluri, să nu simtă că ceva în viața asta le e interzis numai pentru că sunt femei. Dorința de a avea parte de tot — sau măcar de a încerca — mi se pare esențială.

Ce public crezi că îți achiziționează volumul?

Nu am scris cartea gândindu-mă la un public anume. Nu am avut o strategie comercială. Am sperat doar că sinceritatea experienței își va găsi cititori. Și, din ce am observat, oamenii din generația mea se regăsesc în aceste povești. E reconfortant să-ți vezi realitatea reflectată în scrisul altcuiva. Dar am primit feedback pozitiv și de la generații mai tinere sau mai înaintate în vârstă.

Volumul este citit mai mult de femei, dar am primit reacții puternice și de la cititori bărbați, mai ales legate de felul în care este prezentată o masculinitate care nu se conformează tiparelor clasice. Există presiuni sociale uriașe legate de ce „ar trebui” să fie un bărbat sau o femeie, iar literatura poate lărgi această înțelegere.

Nu cred că sunt singura care face asta. Există o întreagă generație de autori care încearcă să vorbească despre vulnerabilitate, identitate și relații dincolo de clișee.

Provocările pentru un autor tânăr

Poți să ne mai dai exemple de scriitori care fac asta?

Gabriel Maxim explorează părțile vulnerabile ale masculinității, Alex Olteanu analizează singurătatea masculină și posibilitățile ei de depășire, Ruxandra Burcescu construiește personaje feminine pline de personalitate, care refuză să se conformeze „cerințelor” societății, iar Ada Aitonean (care nu a publicat încă un volum propriu, ci doar în antologii) propune o feminitate în același timp vulnerabilă și puternică, pusă în situații limită. Și mai e Andrei Gogu, care are un excelent roman apărut recent, în care reușește să prezinte și perspectiva unui bărbat tânăr care încearcă să fie un om bun, și perspectiva unei femei tinere, confruntată cu provocările din societatea de azi.

Care sunt provocările majore pentru un autor tânăr în peisajul literar românesc contemporan?

Pentru că au trecut deja trei ani de când am publicat, mi s-a mai estompat amintirea dificultăților pe care le-am întâlnit la început. Până să debutezi, nu prea ești luat în serios. În momentul în care debutezi, însă, se deschid o grămadă de uși.

Există puține locuri în care poți publica, iar drumul până ajungi să fii citit și să afle lumea despre tine este dificil. Cred totuși că lucrurile stau mai bine decât acum zece ani, când am decis eu să plec la acel master în Anglia.

O altă problemă este faptul că multe edituri sunt prost organizate: trimiți manuscrisul și nu primești răspuns cu lunile sau poate niciodată. Chiar și în cazul volumului meu de debut au fost două edituri care nu mi-au răspuns niciodată, nici măcar ca să-mi spună „nu”. În astfel de situații simți că nu ești respectat.

Este un proces destul de greu să ajungi să scrii suficient de bine încât să fii publicat, dar, dacă ești perseverent, poți fi publicat în România. Există destul de multe edituri astăzi care publică profesionist și care iau în serios literatura.

Cum ai colaborat cu editura Polirom?

Mi-au răspuns după trei luni (ceea ce înseamnă destul de repede), apoi am colaborat cu un editor și un redactor pentru finisarea textului.

Te gândești la continuarea poveștii sau la explorarea altor subiecte în următoarele tale volume?

Lucrez la un al doilea volum de proză scurtă, destul de diferit tematic, cred eu. Volumul urmărește un cuplu româno-ugandez în mai multe etape ale relației lor, trăind în patru țări: România, Uganda, Anglia și Spania. Mă interesează cum prejudecățile legate de culoarea pielii și de naționalitate influențează felul în care oamenii sunt percepuți în diverse locuri și cum afectează asta relațiile intime.

Este un volum foarte personal și, totodată, o încercare de a explora și a înțelege mai bine cum și de ce îi judecăm pe alții și cât de dispuși suntem, de fapt, să renunțăm la aceste prejudecăți când suntem confruntați cu noi situații.

Răspunsuri spontane:

Scris dimineața devreme sau noaptea târziu?

La început scriam noaptea târziu. Între timp, am învățat să scriu dimineața devreme, cu mintea odihnită.

Andrei Pleșu sau Nora Iuga?

Andrei Pleșu.

Lectură preferată: propria carte sau cărțile altora?

Cărțile altora.

Plajă pe nisip fin sau drumeție pe munte cu bocancii murdari?

Plajă pe nisip fin.