Context cultural - Moșii de Iarnă, rânduieli care nu se uită

”Sunt esențiale câteva idei pentru înțelegerea acestei sărbători. Trebuie subliniat, în primul rând, că nu este o zi dedicată odihnei.

În mentalitatea tradițională, mai ales în societatea arhaică românească, sărbătoarea era socotită timp sacru, adică unul diferit de timpul profan, cotidian.

Era un prilej, pe de o parte, de bucurie, de a fi împreună cu Dumnezeu, cu persoane care întruchipează sacrul, pe de altă parte, prilej de comuniune cu semenii, familia, rudele prietenii sau vecinii… de a fi din nou în legătură cu cei care au trecut în lumea de dincolo”, explică Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român, pentru Cotidianul.

Doriți mai multe informații pe tema Cultura, Arta, pomana, Mosii de iarna și traditii?

Cum ne pregătim pentru a intra în acest timp

”Țăranul, oricât ar fi fost el de simplu, de neșcolit, moștenea de la părinți și bunici, în mod direct, tradiția. Era bine integrat în această tradiție și în ideea că aceia care au trecut în tărâmul de dincolo nu sunt separați, ontologic, existențial, de noi și că rămânem în comuniune.

Se credea că în apropierea marilor sărbători este un moment în care ei se întorc la casele lor și un moment în care revin în lumea de dincolo… Cu atât mai mult, acest timp le este dedicat. De aceea se făceau pomeni și acesta este un obicei care încă se mai păstrează și astăzi.

Orice mare sărbătoare la români, mai ales Nașterea Domnului, Crăciunul și Paștele, praznicul Învierii Domnului, aglutina multe zile în care se făceau pomeni”, spune sociologul.

Credincioșii de ieri și de azi

”Având o dublă perspectivă, referitor la obiceiul de a face pomeni, cum este sâmbăta Moșilor de Iarnă, aș remarca faptul că el este ceva mai pregnant la sat decât la oraș.

În același timp, aș sublinia și că obiceiul încă mai este întreținut, iar acest lucru se întâmplă prin implicarea mai ales a persoanele adulte sau a celor în vârstă”, explică Ciprian Voicilă

Pomenile de altădată…

”Simion Florea Marian (1847-1907), folclorist, etnograf și preot român, consemna, acum mai bine de 150 de ani, în cartea sa, un reper în privința sărbătorilor calendaristice, ”Sărbătorile la români”, că Moșii de Iarnă se află, într-un fel, în prelungirea Crăciunului, cu referire la alimentele care se dădeau de pomană.

Și asta pentru că se împărțeau, în special, friptura de porc, piftia, iar pentru copii, mai ales dacă erau săraci, ulcele cu lapte, plăcinte sau chiar lapte cu tăiței.

În zilele noastre, genul acesta de alimente, rituale, nu le prea întâlnești la biserică.

Astăzi se împart produse cumpărate de la magazin, ambalate, cum sunt conservele, de exemplu.

Ca notă, ca un fir roșu care leagă trecutul de prezent, este însă coliva”, mai arată sociologul.

”Moșii cei mari”

”Moșii de iarnă, numiți altmintrelea şi Moşii de cirnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămina albă iar în altele simbată înainte de Lăsatul secului…

În unele părți din Muntenia, precum bunăoară în comuna Urdarii de Sus, jud. Gorj, Moşii aceştia se numesc Moșii de piftii, iar în unele părți din Banat, precum bunăoară în Ciclova-Română, se numese Sacrilegi şi Sacrilegiu mic…

Moşii de iarnă, împreună cu Moşii de toamnă, cari cad asemena sîmbăta şi anume înainte de Sf-Medru, se numesc şi Moşi cei mari.

La Moşii de iarnă se sacrifică moşilor, adecă se dă de-pomană de sufletul morţilor, după cum am spus(…)diferite bucate și băuturi şi anume, în acele părți unde este datină de a serba moşii aceştia sîmbăta înainte de săptămina albé: tot felul de frupt, și mai ales răcituri, aituri reci, piftii, iar în acele părți, unde este datină de a se serba simbata inainte de lăsatul secului, numai frupt alb”, consemnează reputatul Simion Florea Marian (”Sărbătorile la români” – 1898- 1901)

Pe bobul de grâu…

”Dintr-o perioadă ancentrală, la noi, la români, coliva se face din bobul de grâu.

Există niște legende foarte frumoase, țărănești, potrivit cărora pe bobul de grâu e înscris chipul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.

Bobul de grâu, care formează corpul, trupul colivei, simbolizează și din punct de vedere creștin, dar și etnologic însuși trupul celui mort.

Grâul rămâne deci un aliment ritual foarte important, de aceea, și în zilele noastre femeile îi acordă o importanță deosebită.

Coliva se face după o rețetă bine știută, iar femeile care o împart se îngrijesc să o decoreze cât mai frumos, cu bomboane și nuci, de exemplu.

Iar atunci când o dau de pomană au mare grijă să fie împărțită, de regulă, având o lumânare aprinsă.

Deosebit de importantă, de asemenea, această lumânare aprinsă are o valoare de simbol.

În funcție de perspectiva hermeneutică de interpretare, din punctul de vedere teologic, creștin, lumina lumânării îl simbolizează pe Iisus Hristos, care a spus: ”Eu sunt lumina lumii”.

Din punctul de vedere al mentalității țărănești, lumina era importantă pentru că sufletul ajuns în tărâmul de dincolo, un tărâm necunoscut, are nevoie de călăuze, dar și de lumină. Aceasta este, prin urmare, interpretarea strictă a țăranului”, spune Ciprian Voicilă.

Vinul, constelație de simboluri

”Vinul, de asemenea foarte important, cu întreaga sa constelație de simboluri, căci Iisus spune: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”, dar și parabola lucrătorilor din vie…

Și mai ales Euharistia – taina Sfintei Împărtășanii -, unde vinul este unul dintre elementele centrale, deci foarte important, care simbolizează sângele Mântuitorului, și care, în timpul Sfintei Liturghii, după ce preotul invocă venirea Sfântului Duh, la Epicleză, acesta se transformă în sângele lui Hristos.

Singurele elemente care s-au păstrat, prin urmare, în timp, în privința pomenilor, mai ales când vine vorba de Moșii de Iarnă, rămân coliva, vinul, lumânarea aprinsă și, eventual, colacii.

Societatea de consum a schimbat, după cum știm și vedem, obiceiurile, iar astăzi, și pentru că e mult mai simplu, femeile aleg să împartă, în mare măsură, produse cumpărate de la magazin în detrimentul celor pregătite în casă, ceea ce reprezintă însă un grad diferit de implicare”, precizează sociologul.

Datina de a trimite plăcinte

”Unele românce, tot din Bucovina, îndătinează de a trimite mîncările, respective băuturile acestea, orişicind în decursul zilei, iar altele după amiază, şi anume plăcintele mai totdeauna nemijlocit după ce le-au scos din cuptor, adecă călduţe pînă nu apucă a se răci. Datina aceasta de a trimite plăcinte e uzitată şi la românii din Transilvania, precum şi la cei din Banat…”. (Simion Florea Marian – ”Sărbătorile la români” – 1898- 1901)

Tradițiile, ca datorie morală

”Contează foarte mult dacă moștenitorii își asumă această datorie. E destul de des întâlnit, mai ales în zona satului, dar și la oraș, obiceiul unor persoane, mai ales în vârstă, trecute de 65-70 de ani, să își împartă de pomană.

Îngrijorate fiind în legătură cu o posibilă lipsă de implicare a rudelor sau apropiaților, aleg, prin urmare, ca încă din timpul vieții să facă milostenie pentru sufletele lor.

Este însă doar un element dintr-o rețea elaborată care a fost tradiția poporului român.

Acest lucru poate să aibă legătură și cu societatea ”dezvrăjită”, cum o numeau unii sociologi și antropologi ai religiei”, arată sociologul.

Tradițiile, punți între generații

”Își pun întrebarea și preferă să își dea de pomană manifestând o oarecare suspiciune față de rudele mai tinere, dar și față de modul în care aceștia văd lumea, viziunea lor despre lume.

Pentru că un copil căruia nu i s-a predat religia, de pildă, în școală, în personalitatea sa, ca adult, nu va avea o componentă, ca element identitar, partea religioasă.

Și dacă avem o conștiință morală, chiar și așa, nu este suficient, e nevoie și de o viziune creștină despre lume.

O înțelegere a paradigmei culturale, în care cu sau fără voie te afli, include în tradiție elementul creștin și, extrapolând, în cultura Europei. Așa după cum Declarația drepturilor omului nu puteau să apară decât în interiorul culturii creștine…”, spune Ciprian Voicilă.

Moșii de Iarnă și postul Paștelui

”În substratul acestei zile de Moși e ceva mult mai profund și are legătură cu începutul postului și cu Paștele.

Reprezintă începutul unei pregătiri pentru cel mai lung post din an și care începe peste o săptămână.

Este, după cum am mai spus, un timp sacru, unde nu poți intra nepregătit, necurățit. Or, milostenia este și o expresie a stării de curățenie.

Postul este un drum pe care fiecare încearcă să îl străbată uitându-se țintă la Hrisos.

Creștinii, spre deosebire de alți oameni religioși, nu cred într-o mântuire bazată pe propriile puteri, ci luptând cu propriile păcate și patimi.

După postul de 40 de zile, în care încercăm să fim mai buni, mai milostivi, mai înfrânați de la patimi, ne și spovedim, ultimul pas fiind împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos.

Acesta este scopul oricărui post, cu atât mai mult al Postului Mare”, spune sociologul Ciprian Voicilă.

Tradițiile culinare – Simion Florea Marian

”Aşa, româncele din Banat dau vecinilor de pomană de sufletul morților grîu fiert pregătit cu unt sau unsoare şi cu brînză, alăturind şi carne de porc sau cotoroage. Româncele din Muntenia dau de pomană asemenea cotoroage sau piftii, după cum le numesc ele, ca şi surorile lor din Banat, iar româncele din Transilvania fac şi dau în această zi de pomană un fel de copturi, cari se numesc pupi. Româncele din Bucovina însă, unde este datină de a serba Moşii de iarnă de comun sîmbăta înainte de lăsatul secului, şi anume cele mai avute.

Îndătinează a trimite în această zi pe la cele mai sărmane, şi mai ales acolo unde ştiu că sînt copii mici, fel de fel de mîncări de sufletul morților, cu deosebire însă frupt alb, adecă: brinză, lapte dulce cu togmagi, și mai cu seamă plăcinte umplute cu brînză, ca să aibă și cei sărmani pe a doua zi, adecă în ziua de lăsatul secului, de ajuns ce minca și cu ce se sătura, să se bucure și să-şi aducă și ei aminte că au avut măcar o zi bună.

Toate bucatele sau mîncările acestea le trimit de regulă în străchini sau talgere şi în ulcele, cari rămîn asemenea de sufletul morților celora ce s-au dus bucatele.

Iar cei ce le duc spun celor ce le înmînează cam următoarele cuvinte:

-Primeşte plăcintele, laptele acesta, sau ce este, de sufletul tatei, mamei, surorei N., fratelui N. sau a copilului meu N., ori al altui N. al meu!

Iar cel ce primeşte răspunde:

-Dumnezeu să primească!…” (Simion Florea Marian – ”Sărbătorile la români” – 1898- 1901)

O altfel de pomenire

”Pe lîngă pomenirile și jertfele ce se fac şi se aduc pentru cei de curând repauzați, mai există la români încă și un altfel de pomenire şi jertfă, care se face și se aduce în unele zile anumite de peste an, şi nu numai pentru cei de curînd repauzați, ci fără deosebire pentru toţi morţii familiei.

Această pomenire și jertfă, care constă mai cu seamă întru trimiterea de bucate şi băuturi, precum și a unor obiecte menite pentru mîncare și de băut apă, pe la vecini, pe la neamuri şi mai ales copiilor sărmani de sufletul moșilor se numește pretutindenea în toate țările locuinte de români Moși. Iar Moșii aceștia sunt de mai multe feluri…”.

Româncele… fac asemenea în această sâmbătă plăcinte, pe cari le împart apoi pe la vecini de pomană, ca cei ce au dat sau pentru cari s-au dat să aibă ce mînca în cealaltă lume, prea bine ştiind că:

Cine face/Lui-și face și Cine dă/Lui-și dă”. (Simion Florea Marian – ”Sărbătorile la români” – 1898- 1901)

Apă de la ”izvorul cel mai rece”

”Tot în această zi, adică sîmbătă înainte de lăsatul secului, fetele din unele părți ale Transilvaniei aduc cîte un ulcior de apă de la izvorul cel mai rece și-l dau de pomană, ca să aibă izvor în cealaltă lume. Iar Izvorul acesta este de o zi, de două, de trei şi de o săptămână…”. (Simion Florea Marian – ”Sărbătorile la români” – 1898- 1901)

”Cealaltă jumătate a neamului nostru”

”Sărbătoarea Moșilor, care este de fapt sărbătoarea celor din neamul nostru, cealaltă jumătate a neamului nostru, pentru care facem pomeni prin aceste obiceiuri, este o dovadă practică a credinței creștine că sufletul omului care moare se mută în celălalt tărâm.

Mai mult decât atât, că noi, cei de aici de pe pământ, avem o datorie și creștină, și morală să ne îngrijim în continuare de starea sufletelor lor.

O mărturisire de credință. Nu există din punct de vedere tradițional românesc și creștinesc o separare întrei cei de aici și cei de dincolo”, conchide sociologul Ciprian Voicilă.