Societate: Povestea socială de mai jos reflectă aspecte importante ale vieții în comunitate.
Pe scurt: Povestea socială detaliază probleme actuale cu care se confruntă românii.
Ileana Sandu
Ascunsă între pădurile dese ale Văii Gurghiului, comuna Gurghiu nu este doar o aşezare transilvăneană veche, ci un loc unde istoria, legenda şi natura se împletesc în mod surprinzător: dincolo de imaginea sa liniştită, Gurghiul a fost, timp de secole, reşedinţă princiară, teatru de războaie, centru forestier de elită şi chiar loc de întâlnire pentru capete încoronate ale Europei.
Atestată documentar în 1248 sub numele de Gurgen, localitatea apare în documente medievale sub numeroase variante: Gőrgény, Villa sancti Emerici, Gurgiu-a-Sînt-Imbrului sau Görgen, diversitatea acestor denumiri reflectând convieţuirea românilor, maghiarilor şi altor etnii într-un spaţiu multicultural.
Continuați lectura cu articole similare despre Societate și Social.
Unii lingvişti consideră că numele „Gurghiu” ar avea origine pecenegă, însemnând „pădure de carpen” – o ipoteză care leagă identitatea locului de natura sa dominantă: pădurea.
Deasupra satului, la 500 de metri altitudine, se află ruinele Cetăţii Gurghiului, fortificaţie medievală care a servit drept reşedinţă a principilor Transilvaniei şi loc de adunare a Dietei. Poziţia sa strategică a transformat Gurghiul într-un punct cheie în confruntările dintre trupele imperiale austriece şi rebelii maghiari şi secui.
În 1708, cetatea a fost distrusă în urma asediului condus de comandantul habsburgic Jean-Louis de Bussy-Rabutin, iar piatra ei a fost reutilizată la construcţiile din sat.
La poalele dealului se ridică elegantul Castel Rákóczi-Bornemisza, construit în forma actuală în secolul al XVII-lea şi remodelat ulterior în stil baroc, în 1733. Mai puţin cunoscut este faptul că ansamblul a funcţionat nu doar ca reşedinţă nobiliară, ci şi ca veritabil centru cultural şi cinegetic al aristocraţiei transilvănene.
În spatele castelului se află unul dintre cele mai bine conservate parcuri dendrologice în stil englezesc din Transilvania, amenajat în anii 1820–1830 de familia Bornemisza, adăpostind specii autohtone şi exotice din America, Australia sau Japonia.
Un episod puţin cunoscut leagă Gurghiul de curtea imperială a Vienei: arhiducele Rudolf al Austriei obişnuia să petreacă perioade îndelungate aici, la vânătoare, uneori însoţit de mama sa, împărăteasa Elisabeta a Austriei (Sisi). În memoria acesteia, după asasinarea sa din 1898, în parc a fost amenajată „Liziera Elisabeta” (Erzsébet-liget), un loc de promenadă astăzi dispărut, dar încă prezent în memoria comunităţii.
Se spune că printre oaspeţii arhiducelui s-a numărat şi prinţul Eduard al VII-lea, pe atunci prinţ moştenitor al Marii Britanii. Astfel, micul sat transilvănean devenea, pentru scurt timp, un salon aristocratic european.
Valea Gurghiului a fost supranumită „Valea Regilor” datorită tradiţiei sale cinegetice şi apropierii de reşedinţe precum Castelul Regal de la Lăpuşna. Pădurile bogate în cerbi, mistreţi şi urşi au atras magnaţi medievali şi habsburgici, iar microclimatul montan era considerat benefic pentru sănătate.
Nu întâmplător, la Gurghiu a funcţionat o importantă şcoală silvică şi cinegetică (1893–2008), care a contribuit decisiv la conservarea parcului şi a patrimoniului forestier local.
Unul dintre cele mai interesante sate aparţinătoare comunei este Glăjărie, nume provenit de la „glăjar” – sticlar. În secolul al XVIII-lea, aici a funcţionat o manufactură de sticlă înfiinţată de familia Bornemisza. Meşteri aduşi din Cehia, Moravia şi chiar din zona Pădurii Negre au produs pahare colorate în albastru cobalt, recipiente ornamentale şi obiecte decorative apreciate în întreaga Transilvanie.
Deşi fabrica s-a închis în 1890, tradiţia meşteşugărească s-a transformat în arta prelucrării lemnului şi pietrei, practicată şi astăzi.
În satul Orşova, un masiv de sare aminteşte de exploatări antice. Urmele excavaţiilor – bălţi, mlaştini şi vegetaţie specifică – indică extracţii vechi, realizate direct la suprafaţă. Şi astăzi, localnicii folosesc saramura din fântânile de slatină pentru gospodării şi animale, perpetuând o practică ancestrală. Gospodinele spun că se duc la izvor, la marginea satului, către Gurghiu, şi aduc saramura gata preparată pentru murături, pentru a pune carnea atunci când taie porcul şi pentru a găti ciorbe.
Femeile susţin că sarea are o concentraţie extrem de mare, întrucât, după ce aduc apa de la izvor, o pun în oală şi o lasă un timp pe sobă şi constată că stratul de sare care se depune este până la jumătatea vasului. Apa astfel rezultată este foarte limpede şi este folosită la gătit.
Gurghiul impresionează şi prin patrimoniul său natural. Rezervaţia Poiana Narciselor oferă primăvara un spectacol floral rar, protejând specii precum Narcissus stellaris şi laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris).
La fel de spectaculos este Stejereţul de la Mociar, unde stejari vechi de 400–500 de ani, cu diametre impresionante, formează un peisaj aproape mitic – o pădure bătrână, tăcută, martoră a secole de istorie.
Demn de menţionat este şi faptul că, în secolul al XVII-lea aici a existat o colonie de armeni veniţi din Moldova, ulterior asimilaţi, sau că numele Gurghiu a fost purtat şi de o marcă de bere produsă în zonă.
Toate aceste detalii, aparent disparate, conturează un tablou complex: o localitate care a fost cetate dacică, reşedinţă princiară, centru aristocratic, manufactură de sticlă, şcoală silvică de prestigiu şi rezervaţie naturală.
Gurghiul rămâne, astfel, o pagină vie de istorie transilvăneană – o „Vale a Regilor” în miniatură, unde pădurea, piatra şi memoria păstrează ecoul unor timpuri în care destinele Europei s-au intersectat, neaşteptat, într-un sat de munte. (foto – turismreghin.ro, merg.in/mures, forestmania.ro, okazii,ro, radiomures.ro, ghidulprimariilor.ro)
Citește și
Cautati un cadou? Va sugeram sa alegeti un colier placat cu aur de pe Golden Amulets!
Actualitate.org vă oferă cele mai recente știri din surse de încredere, agregate pentru o lectură rapidă și completă.
Mai multe știri actualizate zilnic pe Actualitate.org.