Premieră importantă în - INTERVIU Doina Lemny. „Brâncuși afișa o modestie deosebită și repeta că gloria este cea mai mare escrocherie a oamenilor”

Cu o experiență de lucru în arhivele Centrului Pompidou de aproape trei decenii, zeci de expoziții și cărți publicate despre Brâncuși, Doina Lemny, stabilită la Paris, rămâne specialistul la care apelează toate muzeele internaționale când vor să clarifice sau să rectifice o informație legată de Brâncuși.

Interviul de mai jos urmărește nu doar agenda evenimentelor, ci și miza lor: ce rămâne după 2026, ce mituri merită demontate și cum poate fi apărată, fără zgomot inutil, esența unui artist care a refuzat mereu falsul.

Cum arată, la început de 2026, Anul Brâncuși pentru cel mai solicitat specialist în opera și biografia lui Brâncuși? Câte evenimente aveți deja în calendar și pe unde vă poartă Brâncuși anul acesta?

Descoperiți și alte știri legate de Cultura, Arta, Doïna Lemny, Anul Brancusi și gaudeamus.

Este un an foarte încărcat. Este o datorie pe care simt că o am față de Brâncuși, care ne-a lăsat o astfel de moștenire, să-l prezentăm cu fidelitate și respect. Pentru mine este o dorință de a transmite cele mai noi gânduri și descoperiri, cele mai profunde întrebări la care pot apărea răspunsuri neașteptate din dialogul cu publicul și din dialogul meu cu opera.

Concret, voi avea mai multe conferințe, participări la simpozioane, întâlniri cu tineri dornici de dialog și chiar și o expoziție. Am început anul cu o conferință la Nicosia, în Cipru, și un eveniment la Institutul Cultural Român din Paris, iar în calendarul din următoarele 5 luni urmează Academia Română la București, ulterior Tel Aviv, Iași, Focșani, Craiova, Târgu Jiu, Roma, Viena, Paris, New York, Luxemburg și Nantes. Vor fi toate anunțate din timp pe pagina mea de Facebook.

Știu că lucrați la o expoziție Brâncuși pentru Art Safari, pentru toamna acestui an, o expoziție care pornește de la volumul „Brancusi et ses muses”, care urmează să fie tradus în limba română. Cum merge proiectul și ce vom vedea, concret, în cadrul expoziției?

Proiectul a pornit de la o propunere a Ioanei Ciocan, directoarea Art Safari, propunere care mi s-a părut originală și îndrăzneață: să pornim de la cartea mea Brancusi et ses muses, apărută în Franța în 2023 și pe care speram s-o văd tradusă în română. Acum un an și jumătate am acceptat ideea, mărturisindu-i temerile mele, și anume: dificultatea de a obține împrumuturi după ce am organizat două expoziții la rând: la Bruxelles în 2019 și la Timișoara în 2023, pentru care am prezentat sculpturi dintre cele mai renumite. Oricât de mult aș fi apreciată de colegii din marile muzee cu care colaborez constant în cadrul datării unor opere și a corectării unor informații detaliate privind opere de Brâncuși, comitetele lor nu pot să-mi acorde împrumuturi în fiecare an.

Am pornit bazându-mă pe recenta mea experiență cu expoziția de la Cracovia „Sculpting with Light”, unde am beneficiat de buna colaborare cu colecționarii privați de fotografie. Am contat pe faptul că Brâncuși a practicat cu pasiune arta fotografică, pe care a folosit-o ca mod de a-și explica sculptura și nu numai, pentru că el a ajuns să realizeze fotografii de o aleasă valoare, apreciate de cei mai mari fotografi profesioniști. Acest aspect este mai puțin cunoscut și a fost considerat în trecut o artă minoră. Or, pentru artistul român, fotografia constituie un aspect foarte important din creația sa, care nu se poate separa de sculptura sa și de el însuși.

La Art Safari vom expune, alături de câteva sculpturi reprezentative pentru acest subiect – busturi de femei-muze – multe fotografii originale, pagini de manuscrise, corespondențe cu aceste femei, afișe, cataloage, fragmente de film și chiar obiecte care le-au aparținut. Unii moștenitori au generozitatea să ne împrumute obiecte precum bijuterii, rochii, carnete de note, fotografii. Vom încerca să creăm o ambianță intimă, care să ilustreze cartea Brancusi et ses muses.

Ce aduce nou această carte în biografia brâncușiană, cea despre relația lui Brâncuși cu muzele sale?

În cursul cercetărilor mele, am găsit corespondențe, bilețele, adrese, fotografii, întâmplări povestite care coincideau cu altele relatate în alte cercuri. Brâncuși a păstrat toată corespondența, ba a mai și clasificat-o. Cum scria greu în franceză, avea obiceiul să facă ciorne pe care le păstra – deci totul se compunea în mintea mea. A fost dificil să abordez acest subiect tocmai din dorința de a respecta aspectul intim al lui Brâncuși și de a reda pudoarea și delicatețea lui. Țăranul despre care se vorbește deseori avea o atitudine foarte elegantă și delicată față de femei: le adora, le respecta, le trata cu mare generozitate. Am dorit să scot în evidență această atitudine, contrară altor sculptori, precum Rodin, de pildă, care erau mai brutali cu femeile. De exemplu, din autobiografia lui Agnes E. Meyer, mare prietenă a artiștilor, soția lui Eugene Meyer, mare bancher, patronul ziarului Washington Post, care își amintește de vizitele ei la atelierul lui Rodin, unde trebuia să fie vigilentă, atentă la orice gest al sculptorului întreprinzător, și la atelierul lui Brâncuși, când se relaxa admirând lucrările, bând o cafea făcută în ibric sau luându-l la o plimbare prin Paris.

Am dorit, de asemenea, să demonstrez că artistul nu a sculptat sistematic un bust al femeilor care-i pășeau pragul: uneori ele nici n-au știut că l-au inspirat pentru o lucrare. În afară de baroana Renée Irana Frachon, care i-a pozat pentru ceea ce a devenit în procesul creației Muza adormită, și pictorița maghiară Margit Pogány, care i-a pozat pentru bustul emblematic Dra Pogany, niciuna dintre prietenele lui nu i-a pozat: el nu mai avea nevoie să surprindă trăsăturile fizice, ci o atitudine, o poziție, o alură.

Am încercat și să demontez niște povești construite din fantezia unor comentatori care n-au văzut poate niciodată vreo arhivă, dar care au scris și au construit și piese de teatru: din aceste fantezii face parte „marea poveste de iubire” dintre Brâncuși și prințesa Marie Bonaparte (artistul n-a întâlnit-o niciodată, iar prințesa nu cunoștea existența sculptorului român și nici a lucrării care-i poartă numele) sau „iubirea trecătoare” dintre Brâncuși și Peggy Guggenheim, care n-a existat decât în imaginația acestor cercetători de ocazie.

Ce ar trebui să știm despre modul în care ar fi sănătos să fie celebrat acest an? În termeni concreți, ce înseamnă „Anul Brâncuși” și ce ar trebui să producă el, dincolo de eticheta aniversară?

O aniversare ca aceasta trebuia pregătită cu doi ani înainte, având în vedere timpul necesar pentru cererea împrumuturilor unei opere și pregătirea unei expoziții de anvergură. Mi-e greu să dau sfaturi forurilor implicate în astfel de celebrări, dar cred că ar fi trebuit să se constituie o comisie restrânsă de istorici de artă și curatori experimentați, care să aducă idei și să decidă câteva acțiuni esențiale.

Pe lângă o expoziție majoră, ar fi fost esențială o „infrastructură” culturală durabilă, nu doar evenimente punctuale. De exemplu: publicarea unui catalog raisonné al tuturor operelor de Brâncuși păstrate în colecțiile publice din România; republicarea, în condiții moderne, a primului album reprezentând ansamblul monumental de la Târgu Jiu cu fotografiile realizate de Ion Miclea în 1973 – fotografii de o mare calitate artistică.

S-ar fi putut republica cele două volume colective editate cu ocazia colocviilor internaționale din 1967 (Editura Meridiane, 1968) și 1976 (Omagiu lui Brâncuși, Sibiu, Tribuna), ce au avut loc în România în plină epocă comunistă, dar la care au participat personalități distinse din toată lumea. S-ar fi putut traduce numărul special din Cahiers d’art, editat de Christian Zervos în 1957 la Paris, și alte volume apărute recent în străinătate, pentru ca cercetătorii români să poată fi la curent cu noile publicații.

Care sunt cele mai eronate mituri răspândite despre Brâncuși, pe care le întâlniți recurent, și care ar merita corectate în acest an aniversar?

Mai întâi, este afirmația conform căreia Brâncuși ar fi dorit să lase statului român conținutul atelierului său parizian, dar acesta l-ar fi refuzat. S-au adus și în presă argumente cu documente; s-a demonstrat că toată această afirmație a pornit de la o greșită interpretare a unor documente referitoare la acceptarea lui Brâncuși la Academie în 1951. Brâncuși n-a avut niciodată un atelier în România și că era conștient că a lăsat țării sale natale un ansamblu unic în lume, iar atelierul parizian își are locul acolo unde el a creat timp de 50 de ani. Nu există niciun document sau o declarație a artistului care să ateste această intenție.

Un alt clișeu: faptul că Brâncuși ar fi plecat în Franța pentru că s-ar fi supărat pe propria țară pentru că era contestat și respins de autorități. Or, toate documentele atestă contrariul: a dorit să plece la Paris pentru a-și continua învățătura, pentru a fi în mijlocul avangardei europene. Și, mai mult decât atât, a primit ajutoare în primii ani în cadrul unor burse, deși depășise vârsta studenției, și apoi a fost ajutat de confrații săi rămași în țară, care i-au cumpărat lucrările sculptate la Paris tocmai pentru a-l ajuta să se întrețină în capitala Franței.

Brâncuși n-a avut niciodată în timpul vieții o expoziție personală la Paris, dar a fost sărbătorit la cei 80 de ani, în 1956, la Craiova și la București, cu un an înainte de a muri, prin organizarea a două expoziții cu opere din colecțiile din țară, la care el a adăugat fotografii trimise prin poștă. Ar fi dorit să vină la vernisaj, dar s-a îmbolnăvit și nu s-a mai putut deplasa.Includem aici și „marea lui dragoste” cu Maria Tănase, o relație fictivă, vehiculată în fiecare an când celebrăm Ziua Brâncuși, pe 19 februarie?

Este o legendă țesută din imaginația avocatului-scriitor Petre Pandrea, publicată și republicată de mai multe ori în România, care descrie în amănunt momentele de dragoste înflăcărată dintre cei doi artiști. Or, Petre Pandrea n-a fost niciodată în atelier la Brâncuși; l-a întâlnit o dată, în 1937, când sculptorul a venit în țară pentru ridicarea Coloanei fără sfârșit de la Târgu Jiu.

Această legendă a fost întărită și de existența unei fotografii ce se află la Biblioteca Academiei, în care este reprezentat Brâncuși alături de Maria Tănase și de Suzana Doicescu, soția arhitectului Octav Doicescu – fotografie realizată la Expoziția Universală de la New York din 1939, în pavilionul României. Brâncuși nu a prezentat nimic la pavilionul României. Se afla la New York pentru că a participat la vernisajul expoziției „Art in Our Time”, care marca a 10-a aniversare a Muzeului de Artă Modernă din New York, unde el expusese două opere.

Petre Pandrea povestește în amănunt venirea Mariei Tănase în 1937 la Paris, cu ocazia Expoziției Universale din capitala Franței, și atunci l-ar fi întâlnit pe Brâncuși și ar fi trăit câteva zile de dragoste nebunească. Or, Maria Tănase nu a fost la Paris în 1937, fapt confirmat și de biografii ei, dintre care aș cita numai pe Stejărel Olaru (Maria Tănase: artista, omul, legenda, apărută la Editura Corint), cu care am comunicat și mi-a confirmat că Maria Tănase n-a fost la Paris în 1937 și că iubirea dintre ea și Brâncuși este o invenție a acestui scriitor, preluată cu ușurință de jurnaliști puțin scrupuloși, ce nu țin seama de păreri avizate.

În afară de acest argument, aș mai adăuga că în bogata colecție de discuri a lui Brâncuși nu există niciun disc cu Maria Tănase.

De ce nu avem mai multe expoziții Brâncuși anunțate în România, în afară de cea de la Art Safari? De ce este atât de greu, în practică, să construiești o expoziție Brâncuși?

Muzeele mari care dețin aceste capodopere preferă să organizeze ele însele expoziții importante la propriul sediu sau să împrumute la alte muzee de același nivel. Nu trebuie să uităm că aceste muzee au condiții foarte bune de expunere: de temperatură, de umiditate, de pază.

Avem impresia că avem și noi în țară aceste condiții, dar, în realitate, sunt multe de făcut pentru a le îndeplini. La Timișoara, de exemplu, dată fiind importanța de Capitală Culturală Europeană, s-au investit fonduri considerabile pentru a aduce la un nivel acceptabil muzeul care, după cât constat, își continuă activitatea internațională datorită acestei îmbunătățiri, în ciuda spațiului destul de dificil de amenajat din cauza stilului baroc al clădirii. Am reușit să o organizăm după ce am reunit forțele cu Fundația Art Encounters, cu Institutul Francez din Timișoara.

Dar noi avem și expoziția noastră permanentă de opere de Brâncuși la Muzeul Național de Artă al României, care necesită o modernizare pentru ca operele să capete o mai mare strălucire. Românii sunt dornici să vadă expoziții Brâncuși, dar câți dintre ei au văzut operele de la MNAR? Cred că un sociolog ar avea ceva de lucru făcând o astfel de analiză.

La nivel internațional vor fi deschise minim patru expoziții Brâncuși în 2026. Sunt anunțate la Berlin (cu lucrări de la Centre Pompidou), Londra (cu fotografii de Brâncuși) și Roma (cu lucrări de la MNAR), iar apoi Philadelphia. Cum se explică faptul că, în afara țării, ritmul și amploarea par mai mari, în timp ce în România agenda pare mai restrânsă? Unde se rupe lanțul: la instituții, la bugete, la împrumuturi, la logistică, la strategie?

În primul rând, în programarea timpurie. Cererile de împrumut se trimit cu cel puțin doi ani înainte — dacă nu cu trei sau patru. Trebuie un buget previzional și concentrat pe o expoziție importantă. Sunt convinsă că există buget pentru cultură, dar acesta se împarte la toată lumea fără a se ține seama de importanța expoziției pe plan național, de condițiile de expunere care, dacă nu corespund normelor internaționale, împiedică acordul împrumutului.

Pentru a-i convinge pe cei care împrumută, trebuie un concept serios, argumentat, și respectarea exactă a acordurilor. Mi s-a întâmplat să mă aflu în fața unui refuz din partea unui muzeu din țară, pe care nu-l citez, când am organizat expoziția „Matisse–Pallady”, în cadrul Sezonului Franța–România din 2018-2019. Expoziția a avut loc în sălile Centre Pompidou, dar muzeul respectiv nu a acceptat împrumutul din motive futile — ca să nu zic din ambiții personale. Deci, încercând să deschid o cale, mi-a fost foarte greu să colaborez cu propriii mei compatrioți, care mi-au spus pe un ton de superioritate că și ei știu cum se fac aceste expoziții. Cred că va trebui să ne schimbăm și atitudinea față de eventualii colaboratori și să învățăm de la cei care au mai multă experiență.

Pentru că i-ați cercetat moștenirea donată statului francez și arhivele și pentru că ați mers constant aproape de esența lui, cum credeți că ar fi privit Brâncuși acest an care îi este dedicat, cum și-ar fi dorit să fie celebrat?

Brâncuși afișa o modestie deosebită și repeta în scrierile sale o definiție personală care-i amintea de riscurile atingerii gloriei: „Gloria este cea mai mare escrocherie a oamenilor” sau „gloria este mai rea decât ciuma” și „apoi, dacă gloria pune stăpânire pe mine, ce voi deveni?”.

Cu toate acestea, nu putea fi insensibil la ecourile favorabile pe care le primea în urma unor expoziții, la invitațiile onorabile în cercuri mondene. Răspundea cu promptitudine cererilor de împrumut de opere pentru expoziții. Evoc adesea că aniversarea a 80 de ani de viață a avut loc la Craiova și la București, în 1956, când artistul s-a simțit foarte onorat și a voit, chiar dacă bolnav, să contribuie la reușita expozițiilor, trimițând fotografii care să completeze modeste colecții de sculptură.

Brâncuși ar fi fost fericit să asiste la toate aceste celebrări și nu cred că s-ar fi împotrivit conferințelor, filmelor, expozițiilor, atâta vreme cât ele nu-i deformează intențiile și nici creația. Cred că și copiile nefericite l-ar fi amuzat iar el ar fi încercat să-i sfătuiască pe tinerii artiști să se debaraseze de sarcina grea a predecesorilor și să fie ei înșiși, să avanseze, așa cum o făcea cu tinerele dansatoare pe care le încuraja în arta lor.

În săptămânile următoare va fi lansată la Editura Polirom o carte pe care ați editat-o cu aforismele lui Brâncuși, tot dintr-un volum publicat inițial în franceză: „Brâncuși: Arta este adevărul absolut”. Cum ați cules și verificat aforismele și ce include, mai exact, acest volum?

Este o carte pe care am construit-o la inițiativa unui editor francez din Strasbourg, care conduce Les Éditions de l’Atelier contemporain, François-Marie Deyrolle, căruia îi mulțumesc. A trebuit să reiau toate arhivele, am făcut o muncă de filolog, respectând ortografia – uneori deficitară – a lui Brâncuși, aducând câteva îmbunătățiri de punctuație ca să poată fi mai inteligibile textele. Fiind fidelă acestor scrieri, am realizat o ediție nouă și originală față de edițiile precedente scoase în România de Constantin Zărnescu sau de Sorana Georgescu-Gorjan, colegi care au făcut o muncă serioasă, au adunat toate aforismele presărate în scrierile despre Brâncuși, dar nu au văzut niciodată arhiva și, deci, n-au putut verifica veridicitatea lor. De aceea s-au vehiculat multe fraze care nu-i mai aparțineau lui Brâncuși: ele erau transformate, ameliorate, redactate de istorici de artă, departe de expresia originală și intenția artistului.

Sunt și câteva surprize în această carte. Aș cita doar una: redactarea unui scenariu de film pe care Brâncuși l-ar fi văzut realizat ca un film de science-fiction.

În a doua parte a cărții, am considerat necesar să reproduc texte mai puțin cunoscute despre Brâncuși, publicate din timpul vieții sale și, deci, aprobate de el, în care autorii au citat multe dintre aforismele sale. Sunt, de asemenea, texte și fragmente care n-au fost publicate niciodată, ca, de exemplu, integralitatea textului lui Paul Morand, pregătit pentru prefața la catalogul expoziției de la Brummer Gallery din New York din 1926, sau un manuscris al cărui autor l-am identificat prin cercetări aprofundate și care este compozitorul român Marcel Mihalovici, prieten apropiat al artistului în anii 1920.

La nivelul discursului, românii par cei mai mari susținători ai lui Brâncuși, dar nu ne înghesuim când vine vorba de cărți publicate despre Brâncuși. Cărțile dvs sunt traduse în română numai după ce au avut deja o circulație și un succes în Franța și în alte țări. De unde vine această reticență?

Mă mir și eu de aceste reticențe și de atâta dezinteres, în vreme ce ne lăudăm cu artistul nostru național. Revenind la București în ultimul timp, sunt întotdeauna decepționată că nu găsesc aproape nimic despre Brâncuși în librării. La început, m-am investit direct în publicarea unor cărți, cum a fost aceea despre Lizica Codreanu, de către Editura Vellant, o carte foarte bogat ilustrată.

În 2005, Editura Junimea a publicat fără să mă prevină traducerea unei monografii Brâncuși apărute la Paris, la Editura Oxus, în cadrul unei colecții „Românii din Paris”. Am fost șocată când am aflat că această carte a fost prezentată la Târgul de Carte Gaudeamus. Când mi-am procurat-o, am descoperit o traducere catastrofală, care trăda spiritul cărții mele. Am încercat să opresc distribuirea cărții, dar nici conducătorul acestei serii, care a negociat aceste traduceri, Basarab Nicolescu, nici Editura Junimea n-au respectat cererea mea. Sper că ne-am debarasat de aceste metode haiducești pentru a cultiva publicarea unor bune traduceri, cu acordul autorului.

Nu știu de ce editurile de artă nu se angajează în asemenea traduceri, care ar aduce un aer proaspăt și o informație de calitate pentru publicul larg. Anul acesta, sper să văd publicată în română cartea Brâncuși și muzele sale, cu ajutorul entuziastei editoare și prietene Silvia Colfescu, de la Vremea, în colaborare cu Art Safari și Institutul Cultural Român. Cealaltă carte, Brâncuși: la chose vraie, a fost programată să apară în traducere anul acesta, dar, deocamdată, editura și finanțatorul n-au ajuns la un consens. Eu, însă, am ajuns la un consens cu posibila traducătoare, pe ale cărei competențe mă bizui.

Ați organizat multe expoziții legate de Brâncuși. Care rămâne, pentru dvs., cea mai cuprinzătoare și cea mai bine recepționată dintre ele și ce ați învățat din acel proiect despre modul în care publicul îl „citește” pe Brâncuși?

Nu pot să aleg vreo expoziție preferată, dar îmi amintesc că am fost fericită să încep cu expoziții mici la galeria Atelierului Brâncuși de lângă Pompidou, la sfârșitul secolului trecut, pe care le-am realizat împreună cu Marielle Tabart, la acea vreme curatoare, responsabilă a atelierului. Am organizat câte două expoziții pe an, care ne-au obligat să ne structurăm cunoștințele despre opera lui Brâncuși. Expozițiile tematice, din 1998 până în 2003, se constituiau din fotografii aferente temei respective și o operă pe care o scoteam din atelier, care era punctul central: Coloana fără sfârșit, Leda, Prințesa X, Brâncuși și Duchamp, Sărutul, Pasărea în spațiu și portretul, în două părți. Fiecare expoziție era însoțită de o publicație apărută în seria pe care am numit-o Les Carnets de l’atelier. Au fost sponsorizate, în parte, de un colecționar american căruia i-a plăcut inițiativa noastră. Muzeul nu avea fonduri să ne asigure și expozițiile, și publicațiile.

O altă parte de care m-am ocupat, pentru că sunt pasionată de film și video, a fost realizarea, pentru fiecare temă, a unui scurt film documentar, cu echipa din cadrul Centrului Pompidou. Am depistat și ordonat fotografiile pe teme, ceea ce ne-a ajutat pentru înțelegerea și redarea cât mai corectă a informațiilor despre artistul care a lăsat un număr impresionant de fotografii – în jur de 2000: negative și fotografii.

Aș afirma că expoziția de la Timișoara m-a satisfăcut în cel mai înalt grad, pentru că am avut înțelegerea organizatorilor și am putut-o concepe așa cum am visat, deși am avut mai puține sculpturi decât la Bruxelles, unde erau expuse cele mai importante opere, dar unde m-am lovit de multe neajunsuri din partea echipei. M-am bucurat când unul dintre cei mai mari cunoscători ai operei lui Brâncuși, colecționarul David Grob, mi-a mărturisit că Brâncuși ar fi fost fericit să vadă o asemenea expoziție (cea de la Timişoara), unde am creat acea atmosferă misterioasă, prețuită de artist. Pentru mine a fost un pariu cu mine însămi de a organiza o expoziție cuprinzătoare cu puține opere. Nu numărul contează, ci calitatea operelor și conceptul după care ele sunt prezentate. Și se pare că expoziția a convins, în mare parte, publicul.

Sunteți printre puținii oameni care au lucrat fizic cu opera lui Brâncuși, ați contribuit la amenajarea Atelierului Brâncuși de la Centre Pompidou. Ce i-ar surprinde pe oameni să afle despre ce se găsește în arhiva și moștenirea lui Brâncuși „din interior”?

Ce mi-aș dori eu să văd în viitoarea amenajare a atelierului: refacerea laboratorului fotografic, pentru că Brâncuși își constituise o adevărată bibliotecă de specialitate și era la curent cu noutățile legate de fabricarea fotografiei.

Apoi, publicul ar fi încântat să vadă bronzul unic al Ledei învârtindu-se pe propriul ax. La expoziția retrospectivă din 2024, curatoarea a încercat această operațiune, modificând puțin poziția Ledei prin aceea că a ascuns triplul soclu. Și aceasta pentru că unul dintre soclurile cilindrice s-a crăpat din cauza mișcării și, deci, opera este în pericol. Nu știu cum s-ar putea repara acest lucru. Dar țin la acest aspect, pentru că Brâncuși a păstrat acest bronz în atelier tocmai pentru că toate operele din atelier se reflectau pe corpul complex al Ledei, ca într-o oglindă.

Mai sper, de asemenea, să fie expus într-un colț vizibil patefonul, aparatul său de radio și instrumentele muzicale – vioara și cele două chitare –, care erau obiecte foarte îndrăgite de vizitatorii lui Brâncuși. Din păcate, ustensilele de bucătărie păstrate lângă șemineu, precum ceaunul, ibricul, bucățile de cositor cu care el descânta anumite vizitatoare, au fost vândute la case de licitație.

De câteva luni lucrați la o „biografie definitivă” a lui Brâncuși, rezultatul a peste 35 de ani de cercetare. În ce stadiu este proiectul și ce tip de surse sau descoperiri v-au obligat, de-a lungul anilor, să vă schimbați perspectiva asupra unor episoade deja „bătute în cuie” în literatura de specialitate?

Nu cumularea de arhive construiește o bună biografie, ci talentul și știința de a crea o poveste care să fie agreabil de citit. Eu am informațiile, dar îmi trebuie o perioadă de calm ca să pot scrie această poveste, pe care am și început-o, dar pe care sunt obligată să o pun în stand-by din cauza solicitărilor pentru acest an aniversar. Biografia este un gen aparte de literatură, care trebuie practicat dacă ai forța de a te detașa de documentul original și de a-l introduce discret într-o poveste.

Sunt abia la început, în partea cea mai grea și cea mai puțin cunoscută din viața lui Brâncuși. De aceea mi-am petrecut mult timp căutând informații despre viața la Târgu Jiu și Craiova la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru a înțelege cum acest băiat, provenit dintr-o familie recompusă de țărani, proprietari totuși de terenuri agricole, a putut să pătrundă într-o societate cu totul diferită de aceea în care și-a trăit primii ani din viață. Cred că, pe parcursul scrierii, voi întâmpina și alte obstacole, dar este normal. Apar mereu întrebări. Nu am pretenția de a ști totul despre Brâncuși și aș dori ca în această biografie să reiasă și dorința lui de a păstra o parte de umbră, de unde se ivesc sclipirile inteligenței sale.