Probleme sociale de actualitate - Mara Popa. De la cicatrice la premiu

S-a vindecat prin modă și a zburat prin fluturi până la recunoașterea publică. Mara Popa, într‑un interviu pentru Q Magazine.

PE CORD DESCHIS

Adesea ne ascundem în spatele hainelor, așa cum ne ascundem în spatele cuvintelor. De multe ori acestea nu neapărat spun ceva despre noi, ci mai degrabă ne ascund. Bineînțeles, în măsura în care alegem ce și cât dorim să transmitem. Sau nu.

Fie că vorbim despre o carte, un obiect, un om sau despre o creație vestimentară, poveștile sunt cele care ne fac să rămânem, cele care ne opresc. Poveștile ne cheamă să descoperim ceea ce se află dincolo. Câți oameni, atâtea povești.

Căutați conținut similar? Vezi articole despre Societate, Social, featured, silvia elisabeta popescu și mara popa.

Mara Popa este o tânără designer de doar 21 de ani, care a câștigat premiul Talent Award and Polimoda în cadrul Săptămânii Modei Mercedes Benz Bucharest Fashion Week.

Atât creațiile, cât și istoricul creativ din spatele acestora, m-au inspirat să o caut și să-i aflu povestea, care poartă în interior inclusiv o puternică experiență a intervenției pe cord deschis, din copilărie.

„A fost prima mea confruntare reală cu fragilitatea corpului și cu ideea de acceptare. Mult timp, cicatricea mea a fost ceva ce am refuzat să accept, un semn vizibil al unei vulnerabilități pe care nu știam cum să o gestionez. Abia la maturitate am înțeles că aceasta este, de fapt, simbolul forței mele și că noi toți ne purtăm, la urma urmei, cicatricile, fie fizice, fie întipărite adânc în suflet.

Prima mea colecție a pornit exact din această relație tensionată cu propriul corp. A fost un proces profund personal.

Am transpus cicatricile în ansambluri vestimentare prin reinterpretarea tehnicii japoneze kintsugi, ce repară ceramica spartă cu aur și transformă imperfecțiunea într-o fereastră de lumină.

Pentru mine a fost un mod de a vizualiza ideea de vindecare și de a înnobila ceea ce, mult timp, am încercat să ascund.

Această poveste este foarte importantă pentru mine, fiind cea care mi-a conturat profund parcursul. Am simțit că nu pot intra cu adevărat în această industrie fără să mă prezint așa cum sunt, fără ca începuturile mele să fie o oglindă sinceră a identității mele artistice.

Odată cu prima colecție, în care mi-am lăsat fragilitatea la suprafață, am realizat cât de puternică poate fi această formă de artă. După primele prezentări, am primit reacții emoționante din partea publicului, oameni care mi-au spus că au fost profund atinși de povestea mea și că s-au regăsit în ea. Atunci am știut că acesta este drumul meu: dacă printr-o creație personală pot atinge sufletele altora, atunci moda devine o formă de comunicare autentică”, a povestit Mara Popa pentru Q Magazine.

„MODA ESTE UN DRUM RISCANT”

Câte straturi deopotrivă de frumusețe poate avea creația? Unde se sfârșește creatorul și unde începe ceea ce nu-i aparține? Cât este duh și cât suntem noi, cât este geniu creator și cât este impuls sau intuiție?

„De mică am fost înconjurată de artă. Am explorat diverse forme de expresie, precum pictură, ceramică sau grafică, și am știut dintotdeauna că drumul meu va fi unul creativ. Când a venit momentul alegerii, moda s-a conturat firesc, din nevoia de a construi forme cu sens și din convingerea că este domeniul în care nu va trebui să-mi limitez creativitatea.

Am fost mereu atrasă de sculptură, de volum, de obiect, de tot ce ține de tridimensionalitate. Moda mi-a oferit spațiul ideal în care corpul, materialul și emoția pot coexista și dialoga. În egală măsură, memoria culturală și personală a avut un rol esențial. Am crescut înconjurată de obiecte lucrate manual, de gesturi repetitive și de răbdare, iar toate acestea s-au transformat, în timp, într-un limbaj vestimentar propriu.

Am fost conștientă încă de la început că moda este un domeniu al extremelor, unde se întâmplă, într-un fel sau altul, totul sau nimic. Este un drum riscant, unde puțini ajung să reușească pe termen lung. Tocmai de aceea, ambiția și perseverența au fost esențiale pentru mine. Am știut că este un drum pentru care merită să lupt până când simt că mi-am dus viziunea acolo unde mi-am propus, iar pentru mine totul abia acum începe”, spune Mara.

Dar ce comunică prin creațiile ei, cine este ea „pe întuneric”? „Nu încerc să spun totul. Există lucruri care rămân intenționat nerostite, pentru că nu cred în arta care explică excesiv. Unele mesaje sunt importante doar pentru mine și simt nevoia să le păstrez ca atare. Moda a devenit limbajul meu de exprimare, iar în timp ce îmi doresc să transmit emoție, îmi doresc la fel de mult să las loc de interpretare. Fiecare privitor este liber să vadă și să simtă ceva diferit, în timp ce pentru mine rămân povești personale, neîmpărtășite complet.

De multe ori, colecțiile mele au fost procese de vindecare. Chiar dacă pentru mine aveau o semnificație clară și profund personală, am ales să nu o impun publicului, lăsând spațiu pentru alte sensuri și trăiri.

Pe întuneric, sunt un om care observă mult, care adună fragmente, emoții și fragilități. Creațiile mele nu sunt confesiuni directe, ci mai degrabă forme de protecție, straturi care ascund la fel de mult pe cât dezvăluie.

Aleg conștient ce las la vedere și ce rămâne doar sugerat, pentru că misterul face parte din identitatea mea artistică.”

Când reflectorul se aprinde (literalmente pe catwalk), acea lumină lasă creațiile să vorbească. Este momentul în care hainele devin vocea care se aude și un spațiu de manifestare artistică. Tocmai de aceea, la finalul prezentărilor, Mara nu își dorește ca reflectoarele să fie pe ea. De fiecare dată, aproape că fuge de aplauzele de final.

„Sunt momente copleșitoare, în care îmi văd munca de luni întregi materializată în fața publicului. Emoția este greu de controlat și de multe ori îmi mușc obrajii pentru a nu lăsa lacrimile să curgă. Deși din exterior pot părea sigură pe mine și foarte sociabilă, când se aprind reflectoarele mă simt profund vulnerabilă. Atunci aleg să las arta să vorbească în locul meu, să îmi devină voce.”

În România sunt artiști și „artiști”. Spun asta pentru că originalitatea actului creativ pare de multe ori diluată sau mimată, iar autenticitatea riscă să fie confundată cu un simplu exercițiu de stil. Într-un astfel de context apare întrebarea: există momente când te simți impostor, ca artist?

Mara Popa recunoaște că „există”. „Da, sunt astfel de momente, mai ales atunci când descopăr că idei sau concepte la care am lucrat și pe care le credeam originale au mai fost explorate și de alți creatori înaintea mea. Se întâmplă uneori ca o direcție pe care o dezvolt de mult timp să apară înainte la altcineva sau chiar viralizată în spațiul public, înainte să reușesc să o materializez eu.

Am învățat însă că originalitatea constă în modul personal în care filtrezi o idee și o transpui într-un limbaj propriu. Când revin la acest fapt și la coerența viziunii mele, sentimentul de impostură dispare.”

PIESE ÎNTRE MODĂ ȘI ARTĂ

Valoarea și succesul sunt două noțiuni aproape paralele în lumea artistică, iar creația nu poate fi măsurată cu o singură unitate de calcul.

Într-o societate profund materialistă, a gestiona conflictul dintre ceea ce simți în creația proprie și ceea ce lumea este dispusă să cumpere devine o luptă, mai mult decât o alegere.

Mara îmi mărturisește că „nu crează cu gândul la compromis.” „Cred că publicul potrivit se construiește în timp și prefer să lucrez lent, dezvoltând un limbaj clar și autentic. Până acum mi-am permis privilegiul de a lucra fără constrângerile pieței, pentru că am considerat esențial să-mi găsesc mai întâi vocea artistică.

Am realizat piese dezirabile, pe care multe femei și-ar dori să le poarte, însă ritmul lent al procesului, detaliile realizate manual, calitatea cusăturilor, a materialelor, și caracterul lor unic nu mi-au permis momentan să le propun spre vânzare publicului larg. Majoritatea sunt piese unicat, aflate la granița dintre modă și artă, care se încadrează în zona couture. Pentru un designer emergent, este dificil să intre direct pe piață cu o astfel de gamă, la prețuri corecte raportate la muncă, mai ales în contextul pieței din România.

De aceea, în viitorul apropiat, îmi doresc să dezvolt o linie prêt-à-porter derivată din universul meu couture sau să mă adresez unui public internațional, unde acest tip de creație este mai bine înțeles și susținut.”

Cel mai dificil i-a fost să se lupte cu percepția și încă se află în „proces continuu de redefinire”. „Deși prima mea colecție a fost despre acceptarea imperfecțiunilor, atât fizice, cât și metaforice, a fost în același timp și un exercițiu personal de a renunța la ideea unei perfecțiuni care nu există.

Pe de-o parte, căutarea m-a ajutat, fără îndoială, să ating rezultate de care sunt mândră. Însă, în același timp, m-a făcut să simt constant că nu este suficient, că aș fi putut face mai mult.

A devenit cel mai mare adversar al meu: așteptarea unei perfecțiuni care nu va veni niciodată, dar care poate amâna decizii și momente importante.

Învăț treptat să mă desprind de acest tipar și să accept procesul așa cum este. Poate că perfecționismul nu va dispărea complet, dar astăzi îl privesc mai degrabă ca pe ceva ce trebuie gestionat, nu lăsat să mă definească”, spune Mara.

Cea mai dură critică pe care a primit-o a fost de la ea însăși. De multe ori, vocea interioară a fost mai aspră decât orice judecată din exterior, punând sub semnul întrebării fiecare decizie, fiecare formă, fiecare pas înainte. „Această autoexigență m-a obligat să cresc, să nu mă mulțumesc vreodată cu soluții comode și să caut constant un sens mai profund în ceea ce creez. Am învățat, în timp, să transform această critică într-un instrument de rafinare, nu într-o barieră.”

DACĂ AR VENI POTOPUL…

Dincolo de succes, critică și moment, arta rămâne uneori singura formă de memorie. Dacă, ipotetic, creațiile Marei Popa ar fi tot ce ar supraviețui unui dezastru, acestea ar spune despre autoare că „a fost preocupată de fragilitate, de transformare și de memorie”, că arta ei „a venit dintr-un zbucium interior pe care a simțit nevoia să îl ofere lumii în cea mai sinceră formă.” Ar mai spune că „sensibilitatea nu este o slăbiciune, ci una dintre cele mai puternice forme de expresie și că, dincolo de cuvinte, arta rămâne vie prin emoția pe care o lasă în urma ei.”

M-am întrebat întotdeauna dacă arta născută din suferință este inevitabil mai profundă decât cea născută din frumos și din bine, dacă frumosul dus la extrem are nevoie de rană pentru a deveni memorabil? Sau arta creată din suferință ne pare mai profundă doar pentru că ne atinge mai dureros?

Poate doar că frumosul, atunci când nu doare, ni se pare suspect de simplu?

Sunt întrebări la care mai aștept răspuns.

SACOU SCULPTURAL CU MOTIVE DE MACRAMÉ

Timp total de realizare: peste 350 de ore (construcție, digitalizare, desen manual)

Construcția sacoului: peste 100 de ore de lucru; realizat prin tehnici clasice de tailoring, adaptate pentru volume sculpturale
– structură internă dublată cu fetru
– utilizare de peste 20 m de vatelină, modelată manual pentru susținerea volumului

Motiv macramé, desen tridimensional: aproximativ 200 de ore de desen manual, realizat cu creion de printare 3D; utilizarea a două creioane de printare 3D, din cauza uzurii intense

Material utilizat pentru desen: 1,5 kg filament
– aproximativ 500 m de filament (500 de metri care au curs prin vârful creionului și care prin gestul manual au compus ansamblul final)

Etapă digitală (pregătire desen): 50 de ore de digitalizare, model de macramé adaptat tiparelor pe baza fotografiilor cu modelele originale – vectorizare completă în Adobe Illustrator– transfer termic al desenului pe stofă, ca ghid pentru desenul final

CAPĂ CU FLUTURI

Număr total elemente: 100 de fluturi, realizați folosind imprimanta 3D

Design & modelare digital;

7 modele diferite de fluturi, fiecare având o gamă de câte 3 dimensiuni variate;

o săptămână de modelare digitală și teste de printare

Proces de printare:

140 de ore de funcționare continuă a imprimantei
– maximum 3 fluturi/printare, în funcție de dimensiune

După fiecare ciclu:

curățarea plăcii, îndepărtarea suporților, resetarea datelor; durata totală a printării celor 100 de fluturi: patru săptămâni

Material utilizat: 1,5 kg filament (total)

Finisare manuală: fiecare fluture a fost șlefuit, pictat, patinat, lăcuit individual, iar pe 30 de fluturi s-a placat manual organza pentru texturarea suprafețelor;

fiecare element este tratat ca obiect unic, nu ca multiplicare industrială

Sistem de prindere: fiecare fluture este atașat cu ac de broșă cu perlă; 200 de perle vopsite manual cu ojă neagră, din lipsa variantelor existente pe piață