Tendințe în cultură - Icoana, fereastră către cer

”Iconografia, artă bisericească, sacră, teologică și liturgică”

”Iconografia ortodoxă ilustrează, prin imagini şi culori, lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istoria omenirii. Este arta bisericească, sacră, teologică și liturgică, pentru că face vizibilă, prin intermediul imaginilor și al culorilor, învățătura de credință a Bisericii Ortodoxe privind Persoana, viața şi lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a sfinților Bisericii și a sfinților îngeri. În felul acesta, pictura este deplin compatibilă cu Sfânta Liturghie şi cu imnografia liturgică, spune pentru Cotidianul părintele Paroh Emil-Nedelea Cărămizaru, de la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din Capitală.

Când au apărut icoanele?

”Potrivit Tradiției Bisericii și a învățăturii Sfinților Părinți, icoanele au fost reprezentate încă de la început în viața Bisericii și nu poate fi conceput un spațiu eclesiastic autentic fără icoane.

Cea dintâi icoană a fost pictată, conform istoricului Eusebiu de Cezareea, de Însuși Domnul Iisus Hristos, care pentru a răspunde dorinței regelui Abgar al Edessei, care voia cu tot dinadinsul să-L întâlnească, întrucât suferea de o boală incurabilă…

Interesați de subiectele Cultura, Arta, icoana, fereastra și vechiul testament? Citiți mai mult aici.

Astfel, Mântuitorul și-a întipărit într-un mod miraculos trăsăturile sfântului Său chip pe o bucată de pânză și a trimis-o acestuia.

Această „icoană nefăcută de mână omenească” este cunoscută în Tradiția Bisericii drept <Sfânta Mahramă> a Domnului și este cinstită anual în calendarul ortodox în data de 16 august.

De asemenea, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, conform Sfintei Tradiții a Bisericii, a pictat cea dintâi icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, pe care ea, Maica Domnului, a binecuvântat-o spunând: <Darul Celui născut din mine, prin mine, împreună cu ele să fie!>

Așadar, practica picturii și cinstirii sfintelor icoane în Biserică își are rădăcinile chiar în perioada evanghelică, așa cum ne învață și Sfântul Nichifor Mărturisitorul.

Cultul icoanelor a luat un avânt odată cu Edictul de la Mediolan (Milano) din anul 313, decretat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, și s-a dezvoltat după aceea treptat și constant în timp.

Se știe că la începutul secolului al VIII-lea, în anul 726, împăratul bizantin Leon III Isaurul a interzis cinstirea sfintelor icoane în biserici, iar fiul acestuia, Constantin V Copronimul, a început o mare prigoană împotriva icoanelor și a cinstitorilor acestora, convocând și un Sinod la Hieria (în Asia Mică, 754), unde a fost formulată doctrina ereziei iconoclaste.

Astfel, icoanele erau identificate ca idolii, iar cinstirea icoanei Mântuitorului era considerată o greșeală de natură dogmatică. Apoi erezia a continuat, în a doua etapă, după anul 815, fiind înlăturată în mod deplin, odată cu moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil.

Triumful Ortodoxiei va fi astfel proclamat în mod solemn pe data de 11 martie a anului 843, în prima duminică a Postului Mare, prăznuită de atunci și până astăzi sub denumirea de “Duminica Ortodoxiei”.

Al VII-lea Sinod ecumenic (Niceea, 787), convocat de Împărăteasa Irina, precum și o serie de alte sinoade locale (Roma, Constantinopol și Ierusalim), dar și mai mulți Sfinți Părinți, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Gherman și Nichifor Mărturisitorul, patriarhii Constantinopolului și Sfântul Teodor Studitul au documentat și clarificat toate aspectele importante ce privesc cinstirea sfintelor icoane în Biserică, rostul, scopul bine determinat al acestora în cultul creștin ortodox.

În acest fel s-a dezvoltat și o bogată teologie a icoanei, precizând rolul bine definit al acesteia în viața liturgică și doctrinară a Bisericii”.

Există ”o ierarhie” a icoanelor?

”Răspunsul pe scurt este da, dar a nu se înțelege că o icoană este <mai sfântă> decât alta, ci în sensul modului în care ele sunt reprezentate și organizate în spațiul liturgic, în biserică și a importanței dogmatice a personajelor sfinte reprezentate.

În Ortodoxie, ierarhia icoanelor reflectă ierarhia cerească și iconomia mântuirii.

În acest sens, catapeteasma bisericii este un exemplu de ceea ce putem denumi organizare ierarhică a sfintelor icoane. Ea este o adevărată fereastră către cer, către dimensiunea divină, structurată pe mai multe registre, începând cu icoanele Împărătești, Sfinții Apostoli și Praznicele Împărătești, Proorocii, iar deasupra se află întotdeauna Sfânta Cruce, simbol al jertfei supreme a lui Hristos pentru mântuirea omenirii”.

Icoanele și pictura bisericii au și un rol pedagogic?

”În tradiția creștin-ortodoxă, icoana și pictura murală au un rol pedagogic fundamental, fiind adesea denumite o <Biblie în imagini>.

În vechime, sute de ani de-a rândul, când majoritatea oamenilor nu știau să citească și să scrie, pereții bisericilor, în afară de scopul lor sacru și cultic consacrat, erau și un bun <manual> de istorie biblică și o veritabilă teologie iconografică”.

Chipul sfinților din icoane nu zâmbesc, este adevărat?

”În viziunea ermineutică a picturii ortodoxe, zâmbetul larg al unor personaje sfinte ce ar putea fi ilustrate în icoane sau picturi murale poate fi considerat o reacție emoțională, adesea legată de viziunea și de plăcerile efemere ale acestei lumi materiale.

Personajele biblice, sfinții în general, sunt pictați în starea lor de transfigurare spirituală, de metanoia și luminare duhovnicească, de pace interioară deplină. Ei nu arată o euforie de moment, trecătoare și amăgitoare, ci o bucurie reală, o stare de contemplație într-un echilibru spiritual evident, în care fericirea cerească se împletește cu realitatea lucrătoare a mântuirii”.

Existau simboluri iconografice și în Vechiul Testament?

”Este o întrebare foarte importantă pe care mi-ați adresat-o, deoarece cei care contestau cinstirea icoanelor în Biserică (iconoclaștii) se foloseau tocmai de Vechiul Testament, mai ales de Porunca a II-a (<Să nu-ți faci chip cioplit>) pentru a interzice imaginile sfinte și, desigur, acest lucru este specific și pentru contestatarii icoanelor din zilele noastre…

Sfântul Ioan Damaschin și alți Sfinți Părinți ai Bisericii au evidențiat faptul că însuși Dumnezeu a poruncit, încă din Vechiul Testament, crearea unor imagini și obiecte sacre care prefigurau icoanele sau odoarele de mai târziu.

Iată câteva argumente:

1. Deși Dumnezeu a interzis idolii

El i-a poruncit lui Moise să așeze doi heruvimi de aur deasupra Chivotului Legii, în <Sfânta Sfintelor> (cf. Exod 25, 18-20).

Așadar, aceștia nu erau idoli, ci reprezentări ale unor ființe cerești care Îl slujesc pe Dumnezeu. Pe cale de consecință, dacă îngerii puteau fi reprezentați prin materie, aur, cum este aici, la porunca divină, atunci și sfinții puteau fi reprezentați ca atare, începând cu Noul Testament…

1. Șarpele de Aramă

ridicat în pustie când poporul era pedepsit de șerpii veninoși

Dumnezeu i-a cerut lui Moise să facă un șarpe de aramă și să-l înalțe pe un stâlp (cf. Numeri 21, 8-9). Oricine privea spre el cu credință se vindeca, astfel obiectul material devenea un mijloc prin care lucra harul divin. Mântuitorul Însuși a comparat acest șarpe de aramă cu punerea Sa pe Crucea răstignirii. În iconografia creștin-ortodoxă icoana funcționează similar: nu materia, lemnul, vopseaua vindecă, inspiră, ci persoanele sfinte reprezentate pe ea…

1. Cortul Mărturiei și Templul lui Solomon

Cortul Mărturiei ridicat de Moise era plin de reprezentări artistice: spre exemplu, perdelele cortului erau țesute cu chipuri de heruvimi, iar în Templul lui Solomon existau heruvimi uriași făcuți din lemn de măslin și poleiți cu aur, precum și sculpturi de boi sau lei. Toate aceste elemente materiale din aur, lemn, țesături erau folosite pentru a crea un spațiu sacru care să arate prezența lui Dumnezeu.

1. Omul ca „icoană” a lui Dumnezeu

Cea mai importantă prefigurare este însăși crearea omului: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (cf. Facere 1, 26). Cuvântul grecesc pentru „chip” este eikon-icoană… Astfel Dumnezeu, prin actul creației omului, a <pictat> propriul Său chip în natura umană… Cinstirea icoanei este astfel și o recunoaștere a demnității umane, restaurate și ridicate deplin prin întruparea lui Hristos, Dumnezeu-Omul”.