Actualitate românească - Viitorul a plecat

Pe peronul unei gări uitate de lume, doi adolescenți așteptau un tren care nu mai venea. Pe panoul de plecări, toate destinațiile fuseseră șterse cu o cârpă murdară, iar ceasul bătea ora greșită. Era trecut de prânz, dar în aer mirosea a dimineață neterminată — genul acela de început pe care nu l-ai cerut, dar care vine oricum.

— Tu unde crezi că s-a dus viitorul? întrebă fata, cu un zâmbet amar.

— Nu știu… Poate s-a săturat să-l tot amânăm. Poate s-a urcat într-un tren doar dus.

Doriți mai multe informații pe tema Romania, Prima pagina, Actualitate, din Neamt și Monitorul de Neamt?

— Sau poate nici n-a fost aici vreodată. Poate doar ni s-a părut.

Pe o bancă ruptă, un bătrân dormea cu o sacoșă de plastic în brațe, ca și cum ținea strâns ultima promisiune făcută de cineva care nu mai e. Un câine îl păzea, tăcut, cu ochii stinși. Nici nu mai lătra.

De la o vreme, până și animalele învățaseră să tacă în fața nedreptății.

În oraș, pancartele motivaționale atârnau de clădiri prăbușite. „Crede în tine!”, zicea una, lângă o ușă ruginită care dădea spre o sală de clasă abandonată. „Fii schimbarea!”, spunea alta, deasupra unui chioșc de ziare închis de ani buni. Și totuși, printre dărâmături, încă se mai scriau poezii pe ziduri. Cu marker negru, cineva scrisese: „Dacă viitorul a plecat, noi rămânem cu pașii pe care nu-i mai aude nimeni.” Un vânt subțire a trecut peste peron, ridicând colțurile unor ziare vechi, ca niște mărturii ale unei lumi care a încercat să spună ceva și n-a mai apucat. Fata și-a tras hanoracul mai aproape de trup, nu de frig, ci dintr-un reflex de apărare — ca și cum realitatea devenise prea largă, prea goală.

— Știi ce cred eu? spuse ea, după o tăcere lungă. Cred că viitorul nu pleacă deodată. Se desprinde încet, în bucăți mici, aproape invizibile.

Băiatul nu răspunse imediat. Se uita la șinele ruginite, care nu mai duceau nicăieri. Sau poate duceau — dar nu pentru ei.

— Da… și când îți dai seama că a plecat, nu mai ai nici măcar direcția în care să alergi după el.

Un zgomot îndepărtat, ca o amintire de tren, le făcu inimile să tresară. Amândoi întoarseră capul, aproape simultan. Nimic. Doar liniștea aceea grea, care nu mai promite nimic.

— Poate că problema nu e că viitorul a plecat, continuă băiatul. Poate că noi am rămas prea mult pe loc. Am așteptat prea mult să vină el la noi.

Fata zâmbi trist.

— Ni s-a spus că vine. Că trebuie doar să avem răbdare. Să învățăm, să muncim, să credem… și că într-o zi o să apară.

— Și a apărut? întrebă el.

— Nu. Dar am învățat să ne prefacem că da.

În depărtare, orașul părea suspendat între două epoci: una care nu voia să moară și alta care nu mai voia să se nască. Oamenii mergeau pe străzi fără grabă, dar și fără scop. Ca niște figuranți într-un film fără scenariu. Magazinele aveau vitrinele curate, dar goale.

Reclamele promiteau vieți pe care nimeni nu le trăia.

Pe zidul gării, cineva mai adăugase un rând sub versurile scrise mai devreme: „Am crescut prea devreme într-o lume prea târzie.” Băiatul se ridică de pe bancă și își scutură blugii, ca și cum voia să scape de praful unei așteptări inutile.

— Hai să plecăm.

— Unde? întrebă fata, fără speranță reală.

El ezită o clipă, apoi spuse simplu:

— Nu știu. Dar dacă viitorul nu mai vine aici, poate că trebuie să mergem noi spre el. Fata îl privi lung. În ochii lui nu era siguranță, nici plan, nici promisiune. Doar o încăpățânare liniștită — genul acela de curaj care nu face zgomot. Se ridică și ea. În urma lor, gara rămase la fel: tăcută, obosită, uitată. Dar pașii lor, de data asta, nu mai erau ai unei așteptări. Erau ai unei plecări. Pe peron, bătrânul deschise pentru o clipă ochii și îi urmări cum se îndepărtează. Nu spuse nimic. Dar în privirea lui era ceva ce semăna cu o binecuvântare târzie — sau poate cu un regret că el nu mai poate pleca nicăieri.

Câinele se ridică și el, ezită o secundă, apoi porni în urma lor. Poate că viitorul nu plecase definitiv. Poate doar se mutase acolo unde oamenii nu mai stau pe loc. Sau poate că viitorul nu e un tren care vine — ci un drum care începe abia atunci când ai curajul să pleci.