Știri de ultimă oră din țară - Piatra-Neamț, între adio, dar rămân cu tine… în suflet

Piatra-Neamț, între adio, dar rămân cu tine… în suflet. Pentru mulți pietreni plecați în străinătate, întoarcerea acasă nu e doar o vizită. E un amestec de dor, nostalgie și… mici șocuri de realitate.

Revii pe aceleași străzi, vezi aceiași oameni, auzi aceleași întrebări și, fără să-ți dai seama, începi să trăiești din nou viața „de acasă”. Chiar dacă totul e doar pentru câteva zile pentru unii dintre ei.

Cinci oameni, cinci povești de viață diferite

Cum fiecare dintre noi are cel puțin câțiva colegi de clasă stabiliți în străinătate sau foști prieteni din copilărie care au ales să-și încerce norocul peste hotare, m-am uitat în propria „bătătură”. Am vrut să aflu cum văd cinci persoane diferite reîntoarcerea în țară, ce-i mai leagă de aceste meleaguri și ce i-ar face să se întoarcă.

Interesați de subiectele Romania, Prima pagina, din Neamt, Monitorul de Neamt și Cehia? Citiți mai mult aici.

Bianca, Dragoș și Gabi mi-au fost colegi de clasă în liceu și fiecare e stabilit acum în altă țară – Cehia, Olanda și Spania. Vlad este un vechi prieten care și-a tot căutat cea de-a doua casă și acum speră s-o fi găsit în afara Uniunii Europene, iar Ștefan este un caz aparte – lucrează peste hotare, dar locuiește în țară, unde are și familia.

Unii și-au găsit locul din prima, alții după mai multe încercări

Bianca are 43 de ani, o fetiță de grădiniță și este program manager pentru o companie farmaceutică din Praga. Lucrează în Cehia de 10 ani, după mulți ani petrecuți în București.

Dragoș (43 de ani) a fost inginer constructor în România. E plecat din țară de 16 ani și a lucrat mai întâi în UK, iar acum e în Olanda, unde este manager strategic.

Gabi (43 de ani) este chirurg în Spania. A plecat în urmă cu 14 ani din țară și de atunci a operat doar în spitalele din Regatul Spaniol. Ar fi rămas în țară, dar a plecat deoarece salariul de rezident era egal cu prețul chiriei pe care îl plătea. A înțeles atunci că șase ani de rezidență erau „egali cu șase ani de dependență de banii părinților mei ca să pot să supraviețuiesc”, după cum singur povestește.

Vlad (40 de ani) a fost în Italia, UK, Belgia, Olanda, iar acum s-a stabilit într-o țară din afara UE. Își amintește cum a plecat în Italia din timpul liceului, cu vize turistice de câte trei luni. Așa a reușit să termine și liceul în țară, să se înscrie la Ingineria Transporturilor (București), dar nu a putut continua din lipsă de bani. Și-a mai încercat încă o dată norocul la facultate în Italia (a luat și cetățenia în 2015). A fost grădinar, ospătar, salahor în construcții, șofer de camion, șofer diplomatic, secretar, șef de personal.

Ștefan (49 de ani) este inginer automatist și a lucrat în proiecte din Asia, Nordul Africii, Orientul Mijlociu și mare parte din Europa. Doar vreo trei ani au fost lucrați în țară, până când a înțeles că proiectele peste hotare sunt bine plătite. Doar că asta vine și cu sacrificii – copiii și familia îi sunt aici.

Câte zile reziști în țară până începi să spui „parcă tot mai bine e la mine”?

Bianca: În țară rezist doar până când ajung să am treabă cu instituțiile publice sau la spital. În România nu-mi place cum sunt tratați copiii în spitale, nici măcar în București. Așa că, și dacă mi s-ar da 10.000 euro/zi în România, nu mă întorc.

Dragoș: Dificil de răspuns, fiindcă fiecare țară are avantajele ei. Încă nu am făcut totalul să văd care țară dă cu minus și care cu plus.

Gabi: Rezist 10 zile în România, până-mi amintesc de ce am plecat.

Vlad: În România rezist doar cât am nevoie, până îmi termin treburile, apoi plec în viteză.

Ștefan: Acum am nevoie și de jumătate de an sau chiar un an până să ajung să spun asta. Și în străinătate s-au schimbat lucrurile, plus că am familie în prezent și e din ce în ce mai greu.

De câte ori ai auzit: „Când te întorci definitiv?”

Bianca: Niciodată nu am zis că mă întorc definitiv, așa că nu mă mai întreabă nimeni.

Dragoș: Niciodată, curios. Probabil că am fost foarte ferm în hotărârea mea de a nu mă întoarce când discutam subiectul cu cineva.

Gabi: O singură dată am fost întrebat, de o fostă colegă de liceu, dacă m-am întors definitiv. Poate că mă voi întoarce când ies la pensie.

Vlad: Am pierdut șirul de câte ori am fost întrebat de prieteni, cunoscuți sau necunoscuți când mă întorc înapoi în România, dar niciodată de către rude.

Ștefan: Am fost întrebat în timp și de familie și de cunoscuți, dar eu sunt un caz aparte. Nu am emigrat, ci lucrez în străinătate și locuiesc în țară atunci când nu am contract sau când sunt concediile.

Câte rude te întreabă „Cât câștigi acolo?”

Bianca: Fratele mă întreabă de venituri, dar nu-i răspund.

Dragoș: Din nou, poate nu sunt un exemplu bun, dar nu am avut niciodată discuția asta cu rudele. Probabil am rude puține și neinteresate.

Gabi: Rudele nu mă întreabă cât câștig, dar acum vreo 14 ani, când eram recent plecat, îmi plăcea să le spun eu cât câștig, ca să mă mândresc că am făcut o alegere bună. Acum nu mă mai întreabă. Probabil sunt în vârstă și ei și nu-i mai interesează viața mea.

Vlad: Nicio rudă nu m-a întrebat vreodată cât am câștigat pe unde am fost fiindcă nu ne stă în caracter.

Ștefan: Rareori primesc această întrebare. Și, oricum ar fi, nu răspund.

Cât de repede te lovește realitatea când revii: aceleași locuri, aceleași probleme?

Bianca: O săptămână, maxim două petrecute în România sunt destule.

Dragoș: Imediat ce aterizez și văd cum se îmbulzesc oamenii să se ridice în picioare în avion din momentul în care roțile din spate au atins pista.

Gabi: Mă lovește realitatea cam în 5-6 zile, maxim o săptămână. Dar, adevărul e că nu mai am contact cu aceleași probleme, deoarece e un concediu pentru mine. Am pierdut contactul cu problemele reale care sunt în țară.

Vlad: Birocrația de la noi mă omoară. Am avut de rezolvat cu niște acte recent. Mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic în 20 de ani.

Ștefan: Imediat.

Ți-ai spus măcar o dată: „Dacă ar fi joburi mai bune, m-aș întoarce”?

Bianca: Nu!

Dragoș: Nu! Nu pot să lucrez cu români și nu mai pot accepta mentalitatea și realitatea unui angajator în România. Oricare ar fi el.

Gabi: M-am gândit să mă întorc când știam că s-au îmbunătățit salariile medicilor, dar e ușor de întrevăzut că sunt multe aspecte care afectează calitatea vieții în această meserie și o fac să nu fie la fel de bună ca în Spania. Cel puțin asta gândesc eu.

Vlad: Acum nu, dar am încercat în trecut. M-am întors în România cu planul de a sta câteva luni, să mă pregătesc să plec, în prima fază, șofer pe comunitate. Ca să-mi sponsorizez plecarea, am început să fac transporturi locale, care au prins rapid amploare datorită cerinței mari, asta înainte de a avea tot șoferul platformă. În decurs de un an jumătate, mi-am dat seama de greșeală și am plecat mai departe.

Ștefan: Da, dacă ar fi joburi mai bune și corect remunerate, sigur aș face-o.

Cât de des simți că aparții în două locuri, dar, de fapt… în niciunul complet?

Bianca: Nu aparțin în două locuri. Casa mea e în Praga.

Dragoș: Simt că nu aparțin niciunui loc și asta e mai trist decât să ai două opțiuni.

Gabi: Eu mă simt român, nu mă simt spaniol. Nici măcar nu mi-am schimbat cetățenia. Dacă am s-o fac vreodată, voi alege dubla cetățenie, dar acest lucru este imposibil în prezent.

Vlad: Fiind născut într-o familie mixtă din punct de vedere etnic, dar crescând în partea germano-maghiară a familiei, însă în Moldova, nu m-am simțit niciodată integrat cu adevărat. Visul meu din copilărie a fost să mă mut în Germania, dar, când am ajuns în Munchen, am fost șocat de diferențele dintre poveștile de acasă și ce descopeream eu acolo.

Ștefan: Eu nu pot să spun asta. Mă consider român permanent. Lucrând în afară, oricum nu ești considerat niciodată „de-ai lor”. Asta de când îți aud numele.

Ai uitat gustul mâncării de acasă sau doar îți amintești că „nimic nu se compară”?

Bianca: Încerc să păstrez gustul mâncării de acasă de sărbători, doar pentru că vine fratele meu în vizită. Pentru mine și fetița mea, nu mă stresez foarte tare. Vopsesc doar ouă și fac sarmale.

Dragoș: Thank God, avem magazine românești peste tot, așa că un Salam de Sibiu se găsește la 10 minute distanță în caz de o poftă.

Gabi: Când revin în țară, mi-e dor să mănânc românește.

Vlad: Am mâncat mâncăruri din toată Europa și câteva colțuri ale lumii din alte continente, unele delicioase, altele scârboase, curios fiind din fire. Dar bucătăria bunicii mele, o fuziune de mâncăruri germane, maghiare și românești a rămas și va rămâne referință cât trăiesc. Noroc că soția mea, Lili, este talentată și ea la acest capitol și mă mai face să uit de dorul bucatelor de acasă.

Ștefan: Nu l-am uitat, dar pot să spun că și alte bucătării sunt bune, nu doar a noastră.

Câte planuri ai făcut să te întorci și câte au rămas doar planuri?

Bianca: Nu mă mai întorc.

Dragoș: Am făcut un plan pe care îl execut. Am să mă întorc la un moment dat, să îmi fac o casă în vârful unui deal și să trăiesc în liniște, cu animalele mele și grădina de legume.

Gabi: Mă gândesc că atunci când voi fi la pensie voi ajunge să petrec o parte din timp în România și o parte în Spania. Nu m-am gândit să mă întorc acum. Dacă aș putea, aș veni de mai multe ori pe an. Nu aș sta foarte mult, pentru că asta ar însemna să iei contact cu lucrurile care nu-ți plăceau și care te-au determinat să pleci.

Vlad: Nu mi-am pus problema. De fiecare dată când revin îmi doresc să nu mai trebuiască să mă întorc pentru o perioadă mai lungă de timp.

Ștefan: O singură dată. Și a rămas doar plan.

Înainte să „arunci cu pietre”…

Pentru mulți pietreni plecați, viața se împarte între „acolo” și „acasă”. Niciuna nu e perfectă. Dar ambele contează. Revenirea nu e doar o vizită, e o reconectare — cu familia, cu locurile, dar și cu o parte din ei. Înainte de a-i judeca pentru răspunsurile oferite, de a te grăbi să le spui că au uitat de unde au plecat, să știi că nu e așa. Niciunul dintre ei nu a uitat. Sunt oameni care vorbesc și scriu mai corect românește decât mulți dintre cei care se bat cu pumnul în piept că sunt mari patrioți. Sunt oameni care muncesc mult. Ba chiar și-au încercat și norocul în țară, dar și-au dat seama că norocul ți-l mai și faci cu mâna ta.