Analiză culturală - În viața ce sens are, munca-i binecuvântare!

Sclavie consumistă

”Ducând o astfel de viață, nu putem hrăni interiorul, lumina lăuntrică, pacea sufletească. În zile de odihnă, putem alege de pildă o biserică, o mănăstire, un pelerinaj, o drumeție sau să descoperim frumusețile Creației.

Nu bine s-a încheiat minivacanța de 1 Mai că deja au apărut reclame zgomotoase pentru minivacanța de Rusalii. Fă grătare!, mergi în excursii!, caută plăceri în cluburi!… cumpără ceva! Căutăm plăcerea prin shopping în templele consumismului, în mall-uri, apoi revenim, după zilele acestea de așa-zisă relaxare, la viața cenușie, pe care am comparat-o, într-un articol anterior, cu o veritabilă <cursă a șobolanului>. Este un fel de sclavie consumistă”, explică prof. Tașnadi.

”Trăim ca să muncim”

”Cursa șobolanului și comportamentul compulsiv în consumism au efecte rele asupra sănătății fizice și emoționale, asupra relațiilor interumane, mai ales în familie, dar și restrângerea timpului liber.

Descoperiți și alte știri legate de Cultura, Arta, sens, binecuvantare și munca.

Aceste fenomene au indus un puternic dezechilibru între viața profesională și viața personală. Un stil de viață dominat de sindromul <cursa șobolanului> este deosebit de dăunător.

Un astfel de om se ghidează după principiul <trăim ca să muncim>. Dependentul de muncă consideră cariera ca viața însăși. Dezastrul acestei ispite a muncii este că satisfacția, bucuria de a trăi ating cote minime.

Presiunea constantă de a reuși, de a obține tot mai mult, generează stres cronic și anxietate care afectează negativ sănătatea. Munca excesivă, lipsa de timp liber duce la epuizare afectând starea de bine. Obsesia pentru bunuri materiale poate genera cheltuieli compulsive, poate conduce la datorii din împrumuturi, poate contribui la instabilitate financiară. Totul se răsfrânge asupra relațiilor cu familia, cu prietenii, cu partenerul de viață…”, spune prof. Alexandru Tașnadi.

Dependentul de muncă

”Omul modern al zilelor noastre se întâlnește și cu acest fenomen din zona muncii, cunoscut sub denumirea de <workaholism> (dependența de muncă).

În Japonia sau Coreea de Sud, de pildă, dependența de muncă conduce uneori la moartea prin epuizare (karoshi). În corporațiile japoneze se folosește termenul de <inemuri>, adică <un pui de somn în timpul serviciului> pentru revitalizarea angajaților. Acest lucru arată gradul îngrijorător de epuizare al acestora.

În articolul anterior, intitulat <Sensul pierdut al muncii>, vorbeam despre studiul Sf. Părinte Dumitru Stăniloaie – <Învățătura creștină despre muncă> – și aminteam cum munca se transformă într-o comoară care se reface continuu. Spuneam că orice bun din univers este rezultatul muncii, fie el material, spiritual sau cultural. O afirmă, după cum știm, Aristotel, cunoscutul filosof al Antichității, care spune: <Munca este baza oricărei realizări>.

Însă vorbele înțelepte ale acestor gânditori și nu numai ne conduc la o altă întrebare: <De ce a făcut Dumnezeu munca?>, mai spune prof. Tașnadi.

Munca, o pedeapsă?

”Noi știm că după căderea în păcat, în neascultare, munca apare ca un fel de <pedeapsă> de la Dumnezeu. Citim chiar la începutul Sfintei Scripturi, în Geneza <(…) întru sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea>.

Metaforic vorbind, <sudoarea feței> este expresia muncii… Dar Dumnezeu vrea să-i îndrepte pe cei care greșesc, pentru că El nu pedepsește, ci iubește. Căpătând munca, omul conștientizează valoarea reală a darului pierdut prin neascultare. Ca atare, a dăruit omului munca pentru ca el să se autodisciplineze”, explică prof. Tașnadi.

”Munca îl înnobilează pe om”

”Ne amintim că primii locuitori din Eden nu au apreciat darul primit <de-a gata>, de la Creator. N-au fost în stare să-l prețuiască. De aceea sunt puși să se ostenească pentru a-și <dobândi pâinea>.

Responsabilizarea muncii, fie ea fizică sau intelectuală, nu are însă drept efect imediat dobândirea de resurse, de bunuri materiale, spirituale sau culturale, ci induce o disciplinare sufletească. Prin ea, omul tinde spre desăvârșire.

Astfel, ea devine un principiu de exercitare a puterilor omului ajungând să-l <înnobileze>. De aici și expresia <munca-l înnobilează pe om>, preluată de regimul comunist, cu rădăcini în marxism-leninism”, arată prof. Tașnadi.

”Munca-i o comoară”

”În mod firesc, ne vom întreba de ce munca-i o comoară, un dar divin, o binecuvântare? Este ea o virtute? O vocație? Un crâmpei de demnitate?

Răspunsurile la asemenea întrebări ne îndeamnă a le căuta în spațiul hristocentric, spiritual. În fapt, este o cercetare a muncii din perspectiva triadei: teologie-psihologie-economie. Desigur, prin luarea în considerare a abordării spiritual-duhovnicești.

<Dacă un om mănâncă și bea și trăiește bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu> (Ecleziastul 3:13; sau Pilde 12:11). Este un argument pus la îndemână de Sfânta Scriptură.

Că munca este o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om este o viziune împărtășită și de Aristotel, care spunea: <Plăcerea cu care muncești aduce perfecțiune rezultatului>,

Părintele Nicolae Steinhardt arăta, după cum ne amintim, că iubirea este Dumnezeu, iar sensul vieții este îndumnezeirea, dobândirea Duhului Sfânt.

<De ce-i este omului foame: de iubire și de sens>, spunea monahul de la Rohia. Așadar… <În viața ce sens are, munca-i binecuvântare!>.

Marii sfinți ai bisericii aveau o cale duhovnicească remarcabilă, ei mergând pe principiul: <Roagă-te și muncește!>. Sfinții Părinți nu s-au ferit de muncă. Doar leneșii detestau munca. Iar lenea era condamnată.

În timpul muncii, marii duhovnici români ne îndemnau să rostim adesea <Rugăciunea inimii>. Mâinile lucrează, mintea se luminează. Ce frumos e să trăiești în dualismul: un gest al muncii – un gând de rugăciune!

Oricând ne poate trece prin minte un gând: <Doamne, miluiește-mă!>; <Doamne, ajută!>; <Tată milostiv, iartă-mă!>. Ne amintim de zicala <doar cine nu muncește nu greșește>. Și Einstein recunoștea că acela care nu greșește n-a încercat nimic nou, niciodată”, spune prof. Tașnadi.

„Totdeauna lucrul tău…”

”Când copil eram, bunicul îmi spunea adesea: <Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu>.

Ca urmare, cel care a ales să trăiască în comuniune cu Hristos, adică într-un spațiu hristocentric, ascultă cu tot sufletul și din toată inima dumnezeieștile Sale cuvinte, rostite prin gura prorocului David <ieși-va omul la lucrul și la lucrarea sa până seara> sau prin gura fericitului apostol Pavel <cel ce nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce>.

Iar oricine trăiește în spațiul hristocentric, cunoaște vorbele Domnului spuse cu gura Sa: „Fără de Mine nu puteți face nimic”. Îmi place mult o cugetare din Proverbe 9:21: <Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlinește>.

De câte ori n-ați gândit: <Ajută-mi mie, cu darul Tău, să săvârșesc lucrul ce-l încep acum>… Desigur, tot ce-am prezentat aici constituie o oglindă spirituală, duhovnicească, chiar mistică de a înțelege munca”, mai arată prof. Tașnadi.

Nu doar cu pâine se satură omul

”Cugetând duhovnicește, <pâinea> pentru care omul se ostenește <prin sudoarea feței sale> nu este doar hrană trupească. În rugăciunea <Tatăl Nostru>, ea este și <pâinea cea spre ființă>, adică însuși Hristos, pentru că nu doar cu pâine se satură omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu. <Este scris: omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu>. (Matei 4:4)”, arată prof. Alexandru Tașnadi.

Munca nu este un scop în sine

”Ca multe alte lucruri din viața noastră, munca nu este un scop în sine, ci un mijloc. Acesta poate fi folosit bine sau rău.

Vă mai amintiți de zicala aceasta venită din regimul trecut? <Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc>. Într-o astfel de abordare, munca era privită ca o povară sau ca un mijloc îngust de a-ți petrece timpul pentru foloase imediate, pentru rezultate limitate.

În zona satelor circula zicala <nu sta fără lucru că-i păcat!>. Și nu arată pilda cu lucrătorii tocmiți la vie că, despre unii care au stat până seara fără lucru, Hristos a zis: „De ce ați stat toată ziua fără lucru?”…

Ne amintim, de asemenea, că <cel ce adună în timpul verii este un om prevăzător, iar cel ce doarme în vremea secerișului este de ocară> sau că <cel ce muncește ogorul său se satură de pâine, iar cel ce umblă după deșertăciuni este un om lipsit de minte> (Pilde 12:11; Ioan 6:27)”, explică prof. Tașnadi.

Omul nefolositor

”<Dacă Dumnezeu nu ne dăruia munca, omul devenea mucegăit, nefolositor. Cei care sunt harnici lucrează până la bătrânețe. Dacă se opresc din muncă, deși sunt încă în putere, devin melancolici; pentru ei este ca și cum ar muri>, spunea Sfântul Paisie Aghioritul.

<Munca este o binecuvântare, un dar de la Dumnezeu. Munca revigorează trupul și reîmprospătează mintea>, spunea el.

Pentru că, nu întâmplător, într-o Epistolă către Tesaloniceni, se arată: „Vă încurajăm, fraților, să-i mustrați pe cei leneși!” (1 Tesaloniceni 5:14).

Opusul muncii este lenea și furtul. Ambele sunt păcate. <Mai bine să-ți uzezi pantofii decât pătura!>, spunea părintele Paisie Aghioritul. Și să ne ducem cu gândul și la leneșul dintr-un basm al nostru, care întreba: <Da, muieți-s posmagii?>

Așadar, Dumnezeu așteaptă de la noi să fim harnici și onești. Identitatea noastră este marcată dacă ne-am supus voința noastră voinței lui Dumnezeu. Ca atare, să ne bucurăm de comuniunea cu El, de relațiile cu semenii, de roadele muncii fizice/intelectuale. Și să nu uităm de bucuria de a ne odihni în prezența lui Dumnezeu, care este parte din identitatea noastră de creștin”, arată prof. Tașnadi.

Sensul vieții

”Cercetând empatia la locul de muncă, sociologii consideră că pentru fericirea personală avem nevoie de bucurie, de satisfacție și de sens. Cunoscutul medic psihiatru Viktor Frankl considera că sensul vieții se bazează pe patru piloni: credința, familia, prietenii și munca.

Este imposibil să-ți găsești pacea interioară fără a munci într-un fel. Dacă ne luăm o vacanță sau nu ne întoarcem la muncă, ce am face? Cum am simți împlinirea vieții?

Am căuta să umplem cu ceva <golul existențial>, din noi, potrivit lui Vicktor Frankl, căutând un scop în viață. Vom simți nevoia de a fi de folos celorlalți. Deși, după o zi de muncă ne simțim obosiți, totuși avem bucuria datoriei împlinite.

Am reușit să fim folositori, i-am ajutat pe alții, am contribuit cu ceva la starea de bine a semenilor.

Atunci când muncim, sufletul nostru tânjește să facă voia Domnului, să caute să-i iubească și să-i ajute pe cei din jur. <Voi slujiți Domnului Hristos. Orice faceți să faceți din toată inima> (Coloseni 3:23-24)”, arată prof. Tașnadi.

”Munca și banii pun stăpânire pe noi?”

”Ne întrebăm, de bună seamă, munca și banii pun stăpânire pe noi? Nu! Noi ne punem încrederea în banii noștri, în înțelepciunea noastră, în munca noastră. Dar, în primul rând, ne punem încrederea în Dumnezeu, exprimându-ne recunoștința pentru tot ce am primit.

Fiecare dintre noi purtăm identitatea lui Hristos în noi la locul de muncă. În condițiile unei vieți creștine autentice, oamenii vor ști despre noi, despre credința noastră, din atitudine și comportament, din onestitate, hărnicie, devotament, din tăcere ca expresie a controlului de sine. <Lucrăm cu onestitate!> (Efeseni 4:28).

De aceea este foarte important să ne ducem credința la locul de muncă, să-i iubim pe cei de lângă noi și să fim buni și iertători cu cei care ne greșesc.

Munca și spiritualitatea unei persoane sunt inseparabile. Spiritualitatea nu este o haină pe care o îmbrăcăm sau o dăm jos când trecem de la o stare la alta, de la o etapă a vieții la alta. Dimpotrivă, spiritualitatea dă naștere unui om nou, care se manifestă în fiecare dimensiune a vieții, inclusiv în muncă”, spune prof. Tașnadi.

Marta și Maria

”Există o strânsă corelație între sensul muncii și sensul vieții. O strânsă ilustrare a acestei corelații o descoperim reflectând la alegerea pe care Marta și Maria o fac la vizita lui Iisus, când El se oprește la casa prietenului său Lazăr, din Betania.

Care dintre cele două surori face alegerea bună? În scena primirii Mântuitorului, cele două surori nu sunt puse în opoziție, ca bine sau rău, ci mai degrabă ca două moduri diferite de a-L sluji pe Hristos.

Marta este simbolul grijilor lumești, preocupată de lucrurile necesare vieții. Altfel spus, a îmbrățișat munca în gospodărie, importantă în ritualul ospitalității vremii. Problema ei era îngrijorarea și tulburarea excesivă.

În fond, nu munca era condamnată, ci agitația sufletească, stresul și pierderea păcii lăuntrice, pentru că grijile pot duce la nemulțumire, la judecată sau chiar la slăbirea relației cu Dumnezeu. Ea exprimă preocuparea pentru nevoile trupești.

Am putea vedea în chipul Martei pe omul modern de azi, superocupat, grăbit, tensionat, prins în responsabilități și cu un mare deficit de timp pentru suflet.

Maria ne apare, în schimb, drept chipul vieții duhovnicești. Stă la picioarele Domnului ascultând cuvântul Lui. Alegerea ei exprimă poziția uceniciei, smereniei și dorinței de a învăța. Însă și această dorință este o muncă.

Ucenicul învață de la maestru. Elevul învață de la învățător. Ca atare, Maria se îngrija în primul rând de suflet, alegând ca importanța lui <ce-i de făcut?> să fie prezența lui Dumnezeu. Maria ne arată că sufletul are nevoie și el de <hrană>, care era Cuvântul lui Dumnezeu.

Comparându-le pe cele două surori vedem că biserica nu respinge lucrarea, munca, ci se pronunță pentru un echilibru între lucrare și comuniunea cu El. Se pronunță pentru acel principiu <ora et labora> adică, <roagă-te și muncește>.

Aici e vorba de prioritizare, de o ordonare corectă. Nu înseamnă renunțarea la lume, la cele vremelnice. Cunoaștem ce spune Evanghelia după Matei 6:33: <Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă>.

Sfinții Părinți spun că omul ar trebui să fie Marta <cu mâinile> și Maria <cu inima>. Să îmbine adică lucrul cu rugăciunea, respectiv comuniunea cu Dumnezeu”, mai arată prof. Tașnadi.

„Cea mai scumpă comoară este munca”

(Pilde 12:27)

”Dumnezeu a creat lumea, a creat omul și i-a dat misiunea să chivernisească, să lucreze și să ducă mai departe creația. Cuvântul <lucrare>, echivalent cu munca, este cel pe care Sfânta Scriptură îl folosește pentru a descrie lucrarea lui Dumnezeu.

<Și a împlinit Dumnezeu în ziua a șaptea lucrarea pe care o făcuse. Și s-a odihnit în ziua a șaptea de la toată lucrarea pe care o făcuse> (Facerea 2:2).

Ca atare, munca nu este decât continuarea muncii lui Dumnezeu. Munca omenească este binecuvântarea, harul primit de la Dumnezeu, în vederea creării universului. Munca este ceea ce-l face pe om asemănător lui Dumnezeu, pentru că prin muncă omul este creator. <Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu…> (1 Corinteni 3:9).

Munca are în sine o bunătate și creează armonia lucrurilor, cum știm din Sfânta Scriptură, care spune că Dumnezeu a văzut cele făcute de El și totul <era bun>.

Deci prima vocație a omului este să lucreze. Ca urmare, aceasta capătă demnitate și anume, demnitatea muncii”, explică prof. Tașnadi.

Între agitație și liniște

”În fiecare zi suntem puși în fața aceleași alegeri, între agitație și liniște, între griji și credință, între exterior și interior. Hristos nu ne cere să renunțăm la responsabilitățile din muncă, la lucrul bine făcut, ci să nu uităm esențialul. Adică să alegem partea cea bună, <care nu se va lua de la noi niciodată>.

În dualitatea timp de muncă vs timp liber să avem în vedere și timpul pentru <hrana sufletului>.

Alegând partea bună înseamnă a ne ruga zilnic, a citi cărți duhovnicești, a merge la biserică, a ne păstra liniștea lăuntrică, veghind la pericolul <împrăștierii minții>, a nu lăsa grijile zilei să devină mai importante decât Dumnezeu.

Deci dacă munca este o binecuvântare, un dar de la Dumnezeu, să-i mulțumim și să ne exprimăm recunoștința. Să-L iubim rostind la încetarea lucrului: <Slavă lui Dumnezeu pentru toate!>… Și, uneori, să citim acest Acatist, conchide prof. univ. dr. Alexandru Tașnadi.