Analiză culturală - „Simt că apropierea de folclor sau poate cunoașterea lui este o formă prin care ne ancorăm în acel «Tu de-al cui ești?»” – Raluca Radu, artistă & cercetătoare

Originară din Vaslui și formată între sat și oraș, Raluca vine dintr-o zonă în care tradiția nu este un decor, ci o experiență de viață. Absolventă de etnologie, antropologie culturală și folclor, cu un master în management cultural, ea își asumă rolul unui „artist-arheolog”: sapă după povești, ritualuri și cântece vechi pentru a înțelege mai bine cine au fost cei dinainte și, implicit, cine este ea astăzi.

Proiectul său, ALAI, este expresia cea mai sinceră a acestei căutări. O călătorie prin comunități din România, unde a adunat cântece, obiceiuri și fragmente de memorie, transformându-le într-un dialog între trecut și prezent. Raluca nu privește tradiția ca pe un obiect fragil care trebuie pus sub sticlă, ci ca pe o materie vie, care poate fi reinterpretată fără să-și piardă adevărul.

Cotidianul: Raluca Radu, ai spus că ești un „artist-arheolog”. Care a fost cea mai profundă „descoperire” pe care ai făcut-o despre tine săpând în poveștile și cântecele celor dinainte?

Vreți să citiți și alte articole despre Cultura, Arta, Recomandarile editorilor, Raluca Radu și antropologie?

Așa e, îmi place mult ideea de artist-arheolog sau artist căutător. Nu aș ști să spun dacă există o descoperire mare, cea mai mare și nici nu cred că aici e cheia. M-aș duce mai degrabă spre lucrurile mici. Fiecare întâlnire a venit cu o poveste, iar fiecare poveste mică a contribuit la o poveste mai mare, la o descoperirea mai mare: suntem ceea ce suntem prin prisma tuturor poveștilor pe care le avem în spate. E ca o casă. Dacă nu ar fi pietrele de temelie, dacă n-ar fi toate elementele mici, nu ar exista nici construcția mare. Cam așa e cu toate descoperirile astea. Fiecare întâlnire a adus ceva. M-au fascinat mereu poveștile și discuțiile cu persoane cunoscute sau necunoscute, mai mari sau mai mici decât mine. Mi se pare că asta te îmbogățește foarte mult sau cel puțin pe mine mă îmbogățește foarte mult. În acest fel se conturează „imaginea mare” la care sper să pot ajunge la un moment dat.

De asta am și început acest proiect care se numește ALAI, pentru că mi-am dorit să intru în contact cu oameni pe care nu îi știam, cu poveștile lor și cu cântece pe care ei le aveau moștenire de la cei de dinaintea lor. Am ales să merg în 6 sate din România pentru a intra în contact cu oameni care să-mi cânte cântece care să-mi fie inspirație pentru o muzică cu rădăcini adânci, dar care să capete forme noi. Să fie o muzică veche pentru o lume nouă. Nu știu dacă am ajuns la descoperirea mare, nici nu știu să definesc ce înseamnă descoperire mare, dar fiecare întâlnire în parte a adus și a schimbat ceva în interiorul meu, asta pot să spun sigur.

Există un cântec cules în timpul proiectului ALAI care te-a făcut să plângi sau să simți că te întâlnești cu o parte din tine pe care nu o cunoșteai?

Într-o formă sau alta, fiecare întâlnire cu oamenii din ALAI, respectiv cu cântecele pe care mi le-au cântat a însemnat și o întâlnire cu mine, dar da, există un cântec care a pătruns foarte adânc în sufletul meu: este cântecul din călătoria a 3-a din ALAI. Ne-am dus în Prejna, județul Mehedinți, acolo unde doamna Aristina Bârlan ne-a cântat o doină superbă care vorbește despre singurătate. Singurătatea este, poate, una dintre cele mai mari frici ale mele și a fost o oglindă în care mi-a fost teamă să mă uit foarte mult timp. Nici acum nu mă uit cu foarte mult curaj, dar dacă e ceva ce am învățat de la doamna Aristina e că o foarte mare dovadă a curajului nu e să nu simți frica, ci să acționezi chiar dacă ți-e frică și asta cred că a fost experiența care a schimbat destul de mult în interiorul meu.

Ai vorbit despre nevoia de apartenență. Crezi că generația noastră suferă mai mult decât cele dinainte de ruptura de rădăcini?

Răspunsul scurt e da. Răspunsul lung pornește de la întrebarea pe care o auzeam pe ulițele satului atunci când eram mică: „Tu de-a cui ești?” care e una foarte profundă. Mi se pare că o avem înscrisă în ADN, iar întrebarea asta ne dă sentimentul de apartenență la un grup, la un neam și e un sentiment de care avem nevoie, care ne face foarte mult bine.

Eu m-am născut și am crescut în Muntenii de Sus, județul Vaslui. Acolo, dacă mergeam două ulițe mai departe de casa mea, se găsea cineva să mă întrebe: „Tu de-a cui ești?”. Atunci știam foarte clar de-a cui sunt. Odată cu plecarea la școală, mutarea la București și călătoriile prin lume, nu prea m-a mai întrebat nimeni de-a cui sunt, ceea ce m-a făcut să încep să uit. Mă bucur mult că am avut ocazia să cunosc atât de mulți oameni noi, să călătoresc, dar ca absolut orice în viață, și asta vine la pachet cu un preț și acela e îndepărtarea de rădăcini.

La un moment dat am realizat că am foarte mare nevoie să-mi cunosc bine rădăcinile pentru a mă țin dreaptă la furtunile vieții, dacă vrei să continui într-o notă metaforică. În toate călătoriile din ALAI, discutând cu oamenii am văzut o liniște în ochii lor pe care noi nu o mai avem sau o avem mult mai diminuată, și liniștea asta nu vine din faptul că viața lor a fost lapte și miere. Nici pe departe. Vine dintr-o foarte clară ancorare în prezent. Eu cred că asta are mult de a face cu acest contact direct cu cei de dinaintea lor. Deci, da, cred că noi simțim mult mai intens efectele îndepărtării de rădăcini.

Când ai simțit prima dată că Bucureștiul te poate face să uiți „de-a cui ești”?

Nu cred că îți dai seama care e momentul zero în care începi să uiți, ci pur și simplu se întâmplă. Te ia pe sus viața, agitația locului. În fiecare secundă se întâmplă ceva, undeva. Mereu ești conectat sau poți fi conectat la tot felul de evenimente, ești în contact cu foarte mulți oameni, e un ritm destul de alert al vieții și nu știi când începi această contopire cu locul. E o trecere foarte fină pentru că nu ești conștient când începi să preiei fuga și agitația. Pentru mine acest moment zero a fost momentul în care era atât de mult haos în jurul meu încât am zis: ‚,Dar eu unde mai sunt eu în povestea asta?”

Într-o lume care consumă totul foarte repede, cum protejezi fragilitatea și adevărul unui cântec vechi?

Cred că cel mai bun mod de a păstra povestea unui cântec vechi cu tot ce vine ea (atât fragilitate, cât și adevăr) este să o dai mai departe așa cum e, să îi spui povestea omului care ți-a cântat. În ceea ce mă privește, îmbrac un cântec vechi într-o formă nouă pentru a stârni curiozitatea celor care ascultă să caute crudul, să ajungă la povestea inițială.

Ai întâlnit în călătoriile tale oameni care trăiesc tradiția fără să știe că poartă ceva valoros? Ce te-a impresionat la ei?

Sigur că am întâlnit. Toți cei pe care i-am cunoscut, de fapt, sunt din această categorie. E important să facem o nuanțare. Tradiția nu e despre a duce mai departe un lucru, un cântec, un obicei dintr-o dorință de a perpetua metaforele. Cine a făcut tradițiile, nu le-a făcut cu gândul că peste 100 de ani vor exista niște oameni care vor analiza câte simboluri sunt ascunse în tradiția X sau Y, ci ele au apărut ca răspuns la o nevoie.

Dacă e să mă duc un pic în zona de etnologie și antropologie, atunci funcția fundamentală a acestor obiceiuri e cea utilitară: dacă nu ar fi avut utilitate practică, nu ar fi fost transmise din generație în generație.

Noi reușim să vedem că e valoros pentru că privim din exterior, dar pentru cei care le duc mai departe, e normalitatea și cred că fix acest firesc cu care oferă viață unei tradiții mă impresionează. Ei nu vor să promoveze nimic, nu vor să pună în muzeu, ei doar își trăiesc viața așa cum știu și cum au învățat să o facă.

Cum arată pentru tine momentul în care un cântec „crud” devine suficient de „copt” încât să-l poți da mai departe lumii?

Cred că cel mai bun mod în care pot răspunde la această întrebare e să îți dau un exemplu concret din acest album.

Eram în studio și ascultam înregistrările unui cântec pe care l-am cules din Vâlcea care se numește „Paparudă”. Ascultam încontinuu varianta „crudă” pentru a putea găsi inspirație să îi creez o nouă „haină”, varianta „coaptă”. Nu aveam nici o idee, eram blocată creativ și tot ce simțeam, în schimb, era o foarte mare nevoie de a plânge lucru pe care l-am spus și colegilor care erau în studio. Țin minte că le-am zis că simt să plâng „plânsul ne-plâns”, că simt să plâng din zona din care mi-a fost atât de frică să plâng. Când am spus lucrul ăsta mi-au dat lacrimile și atunci mi-a venit în cap o linie melodică pe care am înregistrat-o imediat. Așa a apărut varianta coaptă de la paparudă și am știut că este suficient de coaptă pentru că a fost răspunsul la o nevoie pe care o aveam în acel moment.

Există o teamă că reinterpretând folclorul ai putea fi neînțeleasă tocmai de cei care iubesc tradiția în forma ei pură?

Aș începe prin a spune că nu știu ce înseamnă „pur”. Mă feresc să îl folosesc fără a-l contextualiza. Aceeași situație e și în cazul cuvintelor precum „autentic”, „tradițional”- acestea sunt niște cuvinte foarte puternice, dar care fără a fi foarte bine contextualizate nu înseamnă nimic. Apoi, simt nevoia de a mai face o clarificare. Cântecele crude, dacă e să păstrăm analogia, se încadrează în folclor muzical. Variantele coapte nu se încadrează în folclor muzical, sunt cântece care au influențe din diferite genuri muzicale, sunt o explorare prin muzică. Ele păstrează un nucleu din folclorul muzical găsit, dar niciodată n-aș putea să spun că sunt cântece de muzică tradițională. Cântecele coapte sunt un produs muzical modern și ele sunt un pretext a-i face pe cei care le ascultă să meargă și către „crud”.

Răspunsul la întrebare este nu, nu am această teamă. Motivul pentru care am croit acest proiect în acest fel are legătură cu dorința mea de a crea punți între aceste două lumi pe care le cunosc: lumea satului și cea a urbanului mare. Două lumi care există, dar care nu prea mai știu una de cealaltă.

Nu toți vor face efortul de a încerca să înțeleagă ce a fost în spatele acestui demers, iar pentru aceia care nu vor să înțeleagă, e clar că acest proiect nu va fi văzut cu ochi buni, dar mai e și cealaltă categorie de oameni, cea care va fi curioasă să vadă ce și de ce. Pentru această categorie ALAI vine cu multe cadouri frumoase!

Ai spus că ALAI este și un răspuns la confuzia identitară. Cine este Raluca după ALAI, comparativ cu cea de dinainte?

Raluca de după ALAI este în aceeași căutare de sine. Cred că tot proiectul ăsta m-a ajutat să aflu lucruri noi despre mine, cunoscând lucruri noi despre alții, dar știi .. cu cât afli mai mult, cu atât îți dai seama că nu știi. Nu-i așa? Simt doar că Raluca de după ALAI a mai pus câteva cărămizi la temelia construcției sale identitare, o construcție care e încă în lucru și care probabil va fi toată viața.

Care a fost cea mai vie comunitate pe care ai întâlnit-o în această călătorie și ce crezi că păstra ea, de fapt, viu?

Unul dintre lucrurile care mi se pare că dă viață e invitația de a sta la masă, lucru pe care l-am întâlnit în toate călătoriile. Mi se pare că e ceva acolo aproape sfânt.

Când cineva te invită în casa sa, să iei loc la masa sa, pentru a te hrăni din ce a reușit să facă.. ba o zacuscă, ba o pastramă, ba o ciorbă, ba orice are în casă, e unul dintre cele mai profunde și vii lucruri pe care o comunitate le poate avea.

În absolut toate locurile în care ne-a dus alaiul, oamenii ne-au pus la masă. Ce bogăție!

Acesta e unul dintre lucrurile la care țin mult și pe încerc să nu îl pierd nici eu oriunde m-aș duce.

Simți că folclorul poate deveni o formă de vindecare pentru oamenii care trăiesc astăzi între anxietate, viteză și sentimentul că nu aparțin nicăieri?

Simt că apropierea de folclor sau poate cunoașterea lui este o formă prin care ne ancorăm în acel „Tu de-al cui ești?”.

Simt că apropierea de folclor sau poate cunoașterea lui este o formă prin care ne ancorăm în acel „Tu de-al cui ești?”. După cum vezi, repet aproape obsesiv această întrebare pentru că mi se pare foarte importantă și da, poate fi o formă prin care să rămânem cu picioarele pe pământ, înrădăcinate în toată moștenirea culturală pe care am primit-o. Mi se pare important să le cunoaștem chiar dacă poate nu rezonăm cu ele. E foarte, foarte important să le cunoaștem să știm ce am primit, să alegem ce păstrăm și ce nu ne mai e de folos, dar nu putem face trierea asta dacă nu le cunoaștem.

Cred că este într-adevăr o formă foarte bună de a lupta împotriva anxietății și de a încetini puțin ritmul ăsta extrem de rapid.

Ce ai descoperit despre singurătate în drumurile tale prin sate, printre oameni care aparent aveau mult mai puțin decât noi?

Pare-se că am anticipat un pic întrebarea asta pentru că am atins un pic subiectul și mai devreme. Am descoperit cum arată curajul, asta simt legat de singurătate.

Mă gândesc la oamenii pe care i-am găsit poate în satele de munte unde accesul e destul de îngreunat. Deși nu sunt înconjurați de foarte multe persoane se raportează la viață într-un mod foarte relaxat. E o asumare acolo, poate resemnare, nici nu știu… sau i-aș zice, mai degrabă, o împăcare cu sine și mi se pare o foarte mare forță să poți să faci lucrul ăsta.

Dacă ai putea salva un singur lucru din patrimoniul emoțional al satului românesc pentru generațiile viitoare, care ar fi acela?

Aici nu trebuie să stau mult pe gânduri. Răspunsul pentru mine e simplu. Aș păstra întrebarea: „Tu de-al cui ești?”. Mi se pare o sinteză minunată a întregii moșteniri culturale.

Ce crezi că am pierdut cel mai mult ca societate odată cu îndepărtarea de ritualuri, comunitate și ideea de „împreună”?

Fix acest „împreună”. Nu aș zice că l-am pierdut, poate l-am rătăcit.

Mi se pare că avem foarte mare nevoie să fim împreună, poate acum mai mult decât înainte. Avem un fals sentiment de conectare care ne poate păcăli și poate părea că avem acces oricând la orice, dar întrebarea e „Cât de autentică e conectarea?” pentru că avem acces la atât de multă informație, atât de rapid și ne e din ce în ce mai greu să ne conectăm de-adevăratelea cu oamenii. Mai cred că înainte acest „împreună” avea o mai mare greutate și eu trag nădejde că putem să redăm sensul (în toată intensitatea sa) cuvântului.

Dacă peste 30 de ani cineva va asculta ALAI ca pe o arhivă emoțională a acestei generații, ce ai vrea să înțeleagă despre și despre România de azi?

Mi-ar plăcea foarte mult dacă ar simți din acest material curiozitatea cu care am mers în fiecare călătorie, m-ar onora dacă ar asculta cântecele crude și ar vedea materialele video din spatele fiecărui cântec și m-ar bucura tare dacă ar asculta și explorarea mea muzicală care îmbină crudul cu coptul, vechiul cu noul, ca pe o formă de legătură între cele două lumi.