Context detaliat - Inovatorii romanului: Frații Goncourt, pecetea unică a literaturii

„Frații Goncourt și-au contopit într-o asemenea măsură mințile și destinul, încât istoriile literare nu îi pot trata separat”, remarca cercetătorul Laurențiu Zoicaș în prologul unui crochiu închinat amintirii fraților Goncourt (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012). Dar să desfacem baierele poveștii: „Nici măcar moartea prematură a lui Jules nu a pus definitiv capăt colaborării dintre ei, de vreme ce majoritatea operelor semnate, după 1870, numai de Edmond fuseseră și ele concepute înaintea acestei date. Celebritatea celor doi scriitori se datorează, fără îndoială, nu atât operei lor propriu-zise, cât Jurnalului lor - adevărat tezaur de mărturii «pe viu» asupra societății, artei, mentalităților și evenimentelor din Franța anilor 1851-1886 -, precum și Academiei Goncourt, instituție ce acordă, în fiecare an, un reputat premiu literar pentru a-i încuraja pe scriitorii tineri și pentru a răsplăti, conform dorinței exprimate în testamentul lui Edmond de Goncourt, cea mai bună operă de ficțiune”.

Moștenirea

Descoperiți și alte știri legate de Diverse și Cultura.

În jos, pe fir: „Tatăl celor doi frați, Marc-Pierre Huot de Goncourt (născut în 1787), fost ofițer în armata imperială, se căsătorise cu Annette-Cécile Guérin (1798-1848) în 1821. După nașterea lui Edmond, familia se mută în 1823 la Paris, unde, în 1830, se va naște Jules de Goncourt. Moartea tatălui lor în 1834 va îngreuna o perioadă situația materială a familiei. Edmond va urma cursuri de drept, apoi (din 1847) va lucra ca funcționar. Jules își ia bacalaureatul în 1848. În același an, mama lor moare, lăsându-le o moștenire care le va asigura independența materială, ceea ce îi determină să se consacre exclusiv literaturii și artei. În iulie 1849, cei doi frați pornesc într-o călătorie prin Franța, iar în noiembrie, la Marsilia, se îmbarcă pentru a ajunge în Algeria. Încep să țină un jurnal de călătorie ilustrat, în care locul schițelor și desenelor va fi luat, treptat, de însemnări. Aceste texte, dintre care unele vor vedea lumina tiparului în ziarul L’Éclair, sunt primele manifestări ale talentului lor scriitoricesc - frații Goncourt vor excela, de altfel, în arta descrierii, uneori chiar în detrimentul narațiunii”.

Un titlu neinspirat

Din 1850, cei doi tineri se mută într-o casă de pe Rue Saint-Georges, unde vor locui până în 1868. Aici, se ocupă de pictură, gravură, desen, precum și de o colecție de obiecte de artă. „Admirația pentru secolul al XVIII-lea - relua Laurențiu Zoicaș - va rămâne una din direcțiile în care va evolua gustul lor artistic, iar colecției de bibelouri și tablouri începe să i se adauge o colecție de documente autentice (îndeosebi scrisori) din aceeași epocă. Cei doi frați vor exploata aceste documente în lucrările lor cu caracter istoric, oferind o perspectivă nouă asupra mentalităților și personalităților din perioada Revoluției, Directoratului, Consulatului. În decembrie 1851 le apare primul roman, En 18.. (În 18..), care însă, prin titlul nefericit ales (nu cumva se făcea trimitere la 18 Brumar?), avea să stârnească suspiciunile cenzurii, în condițiile în care apariția cărții avea loc imediat după lovitura de stat a prințului Ludovic-Napoléon. En 18.., eterogen și capricios, nu se va bucura de succesul pe care-l așteptau cei doi autori și nu va mai fi reeditat decât abia în 1884. Salonul din 1852 este prilejul, pentru frații Goncourt, de a-și încerca puterile în critica de artă, domeniu în care vor dovedi perspicacitate, subtilitate și competență. Continuă să scrie literatură - un mic text, intitulat La Lorette (o traducere aproximativă ar fi Demimonda), scris după modelul Fiziologiilor, va apărea în volum în 1853 și va constitui primul lor succes literar”.

Istorii care aduc faimă

Tot aici: „Diferite fantezii, schițe și scene vor fi adunate în volumul Une voiture de masques (O trăsură cu măști). În paralel, studiile lor istorice se bucură de o bună primire din partea criticii: Histoire de la société française pendant la Révolution (Istoria societății franceze în timpul Revoluției) (1854), va fi urmat de Histoire de la société française pendant le Directoire (Istoria societății franceze în timpul Directoratului) (1855), Portraits intimes du XVIIIe siècle (Portrete intime din veacul al XVIII-lea) (1857-1858), Histoire de Marie-Antoinette (Povestea Mariei-Antoaneta) (1858), Les Maîtresses de Louis XV (Amantele lui Ludovic al XV-lea) (1860) și La Femme au XVIIIe siècle (Femeia în secolul al XVIII-lea) (1862). Preocupați de veacul al XVIII-lea francez, frații Goncourt au oferit o perspectivă metodologică nouă asupra istoriei, exploatând documentul autentic și anecdoticul, cu intenția declarată de a reînvia un trecut de care se simțeau mai legați sufletește decât de propria lor epocă. Cercetarea documentelor autentice îi va conduce la o viziune originală asupra literaturii de ficțiune: frații Goncourt inventează conceptul de «document uman» (a cărui paternitate va fi un subiect de aprigă dispută între Edmond de Goncourt și Zola), pe care-l proclamă ca bază a romanului modern: De la Balzac încoace, romanul nu mai are nimic în comun cu ceea ce înțelegeau părinții noștri prin roman. Romanul actual se face cu documente, povestite sau copiate după natură, la fel cum istoria se face cu documente scrise. Istoricii sunt niște povestitori ai trecutului; romancierii - niște povestitori ai prezentului” (Jurnal, 24 octombrie 1862).

Cheile romanelor

Câteva acuarele și despre opera de ficțiune: „Romanele lor pun în scenă personaje contemporane, în care se contopesc uneori trăsături împrumutate de la oameni pe care cei doi scriitori i-au cunoscut sau de la ei. Astfel, primul lor roman «serios», Les Hommes de lettres (Oamenii de litere), apărut în 1860 și rebotezat în 1868 Charles Demailly, după numele protagonistului, poate fi citit ca un roman «cu cheie»; Sœur Philomène (Sora Filomena), din 1861, pornește de la un fapt real, de la o întâmplare care le fusese povestită de un prieten; la fel Renée Mauperin, în care apare amintirea surorii lor Émilie, moartă de holeră la vârsta de 9 ani, în 1832, dar și episodul uzurpării numelui de Goncourt de către niște străini. Cel mai celebru roman al celor doi frați, faimos atât prin prefața-manifest, în care autorii proclamau dreptul la roman (adică la reprezentare prin roman) al claselor de jos ale societății, cât și prin scandalul pe care l-a stârnit -, Germinie Lacerteux, apărut în ianuarie 1865, pornește de la biografia servitoarei lor, Rose Malingre, despre a cărei dublă viață aveau să afle, stupefiați, după moartea ei. Tot astfel, personajul principal din Madame Gervaisais (Doamna Gervaisais) are drept model o rudă a celor doi scriitori (Nephtalie de Courmont), care căzuse victimă unei nebunii pe fond religios. Din seria romanelor lor, Manette Salomon (1867), panoramă a vieții din atelierele de pictură de la jumătatea secolului al XIX-lea, este singurul care se îndepărtează oarecum de la acest principiu”.

Realism idealizat

Mai mult: „Amatori și cunoscători de artă, frații Goncourt sunt și autorii unei serii de studii (Saint-Aubin, 1859; Watteau, 1860; Prud’hon, 1861; Boucher, 1862; Greuze, 1863; Chardin, 1864; Fragonard, 1865; Debucourt, 1866; La Tour, 1867; Les Vignettistes, 1868 și 1870) care, izvorâte din pasiunea lor pentru pictură, i-au ajutat să creeze un limbaj și un stil menite să transcrie senzațiile vizuale. Astfel, cei doi romancieri inventează acea «scriitură artistică» («écriture artiste») ce traduce un efort de a exprima inexprimabilul și de a descrie indescriptibilul. Li s-au reproșat adesea sintaxa dislocată, folosirea de cuvinte nemaiîntâlnite în dicționare, pretențioase sau cu accepții surprinzătoare, dar stilul pe care-l cultivă este indisolubil legat de concepția lor despre opera de artă, căci frații Goncourt practică un realism idealizat, expresiv, opus realismului plat, preconizat de Champfleury și Duranty. Este genul de realism pe care Edmond îl va descoperi, după 1884, în pictura japoneză, la Utamaro sau Hokusai, cărora le va dedica două studii”.

Sensuri noi

Aproape de final: „Moartea prematură a lui Jules avea să pună capăt unei rodnice și originale colaborări literare. Edmond va continua să scrie, să publice, să explice sensul nou pe care se cuvenea să-l capete romanul ca gen literar: romanul realist, arată el în 1879, în prefața la Les Frères Zemganno, trebuie să evolueze în direcția unui «roman al eleganței», căci «realismul nu are drept misiune numai descrierea a ceea ce este josnic, a ceea ce este respingător, a ceea ce pute». Proiectul acestui «roman perfect» va da naștere unor cărți ca La Faustin (1882) și Chérie (1884), atât de apreciate de estetul Des Esseintes: «Era un stil perspicace și morbid, nervos și întortocheat, în stare să înregistreze impalpabila impresie ce izbește simțurile și determină senzația, un stil mai apt decât oricare altul să moduleze nuanțele complicate ale unei epoci care era în sine deosebit de complexă. Era, altfel spus, rostirea indispensabilă civilizațiilor decadente care, pentru a-și exprima nevoile, trebuie să recurgă la accepții, turnùri, îmbinări noi de fraze și de cuvinte» (Huysmans, À rebours, capitolul XIV)”.

Tainele rămân

Concluzia: „Opera literară a fraților Goncourt este marcată de pesimism și mizantropie. Celibatari convinși, care socoteau că, pe un artist, femeia nu-l poate duce decât la ratare (idee ilustrată de romane ca Charles Demailly sau Manette Salomon), cei doi romancieri au deschis drumul naturalismului, deși ultimii ani ai vieții lui Edmond au fost umbriți tocmai de nerecunoașterea meritelor lor în această privință. Mai celebrul Zola preluase o serie de teme și motive goncourtiene (elemente din Renée Mauperin se regăsesc în La Curée, L’Assommoir trimite la Germinie Lacerteux), iar succesul lui literar nu era un motiv de bucurie pentru un scriitor care câștigase mult mai mult de pe urma studiilor istorice decât de pe urma romanelor. Teatrul, domeniu în care cei doi frați au căutat zadarnic gloria literară, rămânea, de asemenea, o dureroasă neîmplinire. Multă vreme uitată, opera fraților Goncourt se bucură, în ultimii ani, de un tot mai mare interes în rândurile teoreticienilor și istoricilor literaturii. Creația lor romanescă, atipică și inovatoare, este însă, probabil, departe de a-și fi dezvăluit toate tainele”.

Opere

En 18.. (1851); Salon de 1852 (1852); La Lorette (1853); La Révolution dans les mœurs (1854); Histoire de la société française pendant la Révolution (1854); Histoire de la société française pendant le Directoire (1855); La Peinture à l’Exposition de 1855 (1855); Une voiture de masques (1856; reed. în 1876 sub titlul Quelques créatures de ce temps); Les Actrices (1856; reed. în 1892 sub titlul Armande); Portraits intimes du XVIIIe siècle (1857-1858); Histoire de Marie-Antoinette (1858); L’Art au XVIIIe siècle (1859-1875); Les Hommes de lettres (1860; reed. în 1868 sub titlul definitiv Charles Demailly); Les Maîtresses de Louis XV (1860); Sœur Philomène (1861); La Femme au XVIIIe siècle (1862); Renée Mauperin (1864); Germinie Lacerteux (1865); Henriette Maréchal (1866); Idées et Sensa tions (1866); Manette Salomon (1867); Madame Gervaisais (1869); Gavarni, l’homme et l’Œuvre (1873); La Patrie en danger (1873); La Fille Élisa (1877); Les Frères Zemganno (1879); La Maison d’un artiste (1881); La Saint-Huberty (1882); La Faustin (1882); Chérie (1884); Pages retrouvées (1886); Préfaces et Manifestes littéraires (1888); Outamaro (1891); La Guimard (1893); Hokusaï (1896).

Principalele ediții

Œuvres, ed. definitivă stabilită de Academia Goncourt, Flammarion-Fasquelle, 1921-1936 (33 de titluri, 46 de volume); Œuvres complètes, Slatkine, 1985-1986, 21 de volume; Journal des Goncourt, mémoires de la vie littéraire, Charpentier & Fasquelle, 1887-1896, 9 vol.; Journal des Goncourt, ed. de Robert Ricatte, 1956-1958, 22 vol. (apărut în 1965, la Flammarion-Fasquelle, 4 vol., și reed. în 1989, Robert Laffont, col. „Bouquins”, 3 vol.); Edmond de Goncourt, Correspondance inédite (1876-1896), Nizet, 1965; Edmond și Jules de Goncourt, Lettres de jeunesse inédites, PUF, 1981. t TRADUCERI: Sora Filomena (trad. M. Negru), București, 1916; Pagini de Jurnal (trad. A. Tita), București, 1970; Germinie Lacerteux (trad. Sanda Mihăescu-Boroianu), București, 1981.

104 ani se vor fi împlinit în 26 mai de la nașterea lui Edmond Louis Antoine Huot de Goncourt, cel mai mare dintre frații Goncourt.

„Celebritatea celor doi scriitori se datorează nu atât operei lor propriu-zise, cât Jurnalului lor - tezaur de mărturii asupra societății și evenimentelor din Franța anilor 1851-1886 -, precum și Academiei Goncourt, instituție ce acordă, în fiecare an, un reputat premiu literar”, Laurențiu Zoicaș, cercetător

„Romanul actual se face cu documente, povestite sau copiate după natură, la fel cum istoria se face cu documente scrise. Istoricii sunt niște povestitori ai trecutului; romancierii - niște povestitori ai prezentului”, Jules de Goncourt

„Celibatari convinși, care socoteau că, pe un artist, femeia nu-l poate duce decât la ratare, cei doi romancieri au deschis drumul naturalismului”, Laurențiu Zoicaș, cercetător

„Realismul nu are drept misiune numai descrierea a ceea ce este josnic, a ceea ce este respingător, a ceea ce pute”, Jules de Goncourt

››› Vezi galeria foto ‹‹‹