Descoperire culturală - Actrița Nicoleta Lefter: Maternitatea m-a făcut să-mi privesc profesia foarte diferit

A absolvit în 2007 secția de Actorie la Facultatea de Teatru a Universității de Arte George Enescu din Iași și a jucat pe scenele unor teatre din toată țara: Iași, Constanța, Sfântu Gheorghe, Brăila și București. În 2009 s-a înscris la masteratul de Arta Actorului la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale din București.

Este actrița Teatrului Odeon din București, unde în această perioadă poate fi văzută în mai multe spectacole (Neliniște, regia Bobi Pricop, Asterion, regia Alexandru Berceanu) și unde pregătește o premieră în iulie în regia lui Alexandru Dabija, Lysistrata. Tot în această perioadă, pe 30 mai, are premiera oficială a spectacolului Antigona, în regia lui Alin Uberti pe scena Unteatru din București.

Ce se cunoaște mai puțin despre ea este că și-a reluat studiile. Recent s-a înscris la un doctorat cu tema Condiția femeilor artiste care devin mame la Facultatea de Teatru și Film a Universității din Târgu Mureș.

Interesați de subiectele Cultura, Arta, profesia, sami și Nicoleta? Citiți mai mult aici.

Hildegard Ignătescu a stat de vorbă cu Nicoleta Lefter despre acest nou statut al ei, despre tema aleasă și despre artistele scenei care experimentează maternitatea.

Cotidianul: Ce te-a determinat să vrei să faci un doctorat și de ce ai ales tema asta – Condiția femeilor artiste care devin mame?

M-a atras ideea de doctorat din dorința de a aprofunda o temă care mi se pare esențială, dar încă insuficient discutată în spațiul artistic și academic: felul în care maternitatea influențează parcursul profesional și identitatea creativă a femeilor artiste. Am ales tema asta pentru că se află la intersecția dintre creație, alegere, identitate personală și presiuni sociale. Mă interesează modul în care maternitatea poate deveni simultan sursă de inspirație transformare, dar și cum influențează accesul la oportunități, la ritmul de lucru, la vizibilitatea publică, sau la percepția asupra valorii artistice.

Cred că există încă multe prejudecăți legate de ideea că maternitatea și cariera artistică ar fi incompatibile, sau că una trebuie să fie sacrificată în favoarea celeilalte. Doctoratul reprezintă pentru mine nu doar o continuare firească a preocupărilor mele intelectuale și artistice, ci și o oportunitate de a contribui la o înțelegere mai nuanțată a experienței femeilor în artă.

Și care sunt concluziile la care ai ajuns până acum, după ce ai stat deja de vorbă cu câteva femei artiste și după ce ai început lucrul la teză?

Până acum, una dintre concluziile la care am ajuns este că maternitatea nu reprezintă doar un eveniment biografic în viața unei artiste, ci o transformare profundă a raportului dintre identitate, corp, timp și creație. Experiența maternității obligă la o renegociere a sinelui: artista nu mai creează din aceeași poziție existențială, pentru că relația cu propriul corp, cu vulnerabilitatea și cu ideea de responsabilitate se schimbă radical.

Am observat și că lumea artei funcționează încă după un model al „creatorului ideal”, construit istoric în jurul ideii de autonomie totală, libertate absolută și disponibilitate continuă pentru creație, un model care intră adesea în conflict cu realitatea maternității. O altă concluzie importantă este că maternitatea poate deveni nu o limitare a actului artistic, ci o sursă de reconfigurare a sensibilității și a modului de a înțelege experiența umană.

În același timp, cercetarea m-a făcut să înțeleg că problema nu este maternitatea în sine, ci structurile sociale și culturale care o înconjoară. Dificultatea apare atunci când societatea continuă să privească maternitatea ca pe o suspendare a identității profesionale.

E vreo teorie sau o temă care te interesează în mod deosebit? Ce abordare ai ales pentru cercetare?

Da, mă interesează în mod special perspectiva filozofică și feministă asupra relației dintre corp, identitate și creație. Una dintre direcțiile care mi se par foarte relevante pentru cercetarea mea este ideea că experiențele considerate mult timp „domestice”, precum maternitatea, au fost excluse din discursul artistic pentru că nu se încadrau în modelul tradițional al artistului complet.

Încerc să combin analiza teoretică cu studiul unor cazuri concrete de artiste care au vorbit despre experiența maternității în practica lor artistică. Mă interesează atât discursul lor public, cât și felul în care transformările personale se reflectă în temele, materialele sau estetica lucrărilor lor – și aici mă refer în mod special la performance. Nu îmi propun doar să descriu dificultățile pe care le întâmpină artistele-mame, ci să înțeleg mai profund cum maternitatea poate produce o altă formă de raportare la creație, timp și identitate, poate chiar o redefinire a ideii de autor și de practică artistică.

În istoria artei, maternitatea a fost adesea reprezentată ca subiect, dar foarte rar analizată ca experiență care transformă poziția artistei în lume.

Ce îți dorești mai exact de la lucrarea ta?

Îmi doresc ca lucrarea mea să deschidă o discuție mai profundă despre experiența artistelor care devin mame și despre felul în care maternitatea influențează nu doar parcursul lor profesional, ci și sensul actului creator în sine. Pentru mine, este important să arăt că maternitatea nu trebuie privită ca o ruptură sau ca o limitare a creației, ci poate deveni o sursă de reinterpretare a sensibilității artistice. Pe lângă asta, îmi mai doresc ca lucrarea să ofere vizibilitate unor experiențe care au fost mult timp marginalizate, sau considerate incompatibile cu ideea de performanță artistică. Cred că cercetarea poate contribui la schimbarea modului în care sunt percepute artistele-mame, atât în mediul artistic, cât și în cel academic.

Experiența de mamă-artistă nu poate fi redusă nici la sacrificiu, nici la idealizare. Este o condiție profund ambivalentă: poate produce tensiune, epuizare și invizibilitate, dar și o transformare profundă a sensibilității și a modului de a înțelege creația.

Ai făcut câteva interviuri printre colegele tale de scenă. Ce au spus persoanele intervievate? Ai descoperit lucruri pe care nu le știai, legate de condiția de mamă-artistă?

NL: Da, interviurile au fost probabil una dintre cele mai interesante părți ale cercetării, pentru că m-au ajutat să înțeleg diferența dintre discursul public despre maternitate și experiențele reale trăite de artiste. Ce m-a surprins cel mai mult a fost cât de des apărea sentimentul de fragmentare interioară. Multe dintre artiste vorbeau despre impresia că trebuie să existe simultan în două lumi care funcționează după logici complet diferite- pe o parte lumea creației, care cere timp, concentrare și disponibilitate emoțională și fizică, iar pe cealaltă parte lumea maternității, care presupune prezență continuă și grijă față de celălalt.

Un lucru pe care nu îl conștientizasem atât de clar înainte este cât de mult se schimbă relația artistelor cu timpul. Aproape toate au vorbit despre dispariția ideii de timp liber pentru creație sau pentru ele. Unele spuneau că au început să creeze mai puțin, dar mai aproape de esență, cu o altă intensitate și sinceritate. Practic, maternitatea nu le-a diminuat neapărat creativitatea, ci le-a schimbat raportarea la ea.

A apărut foarte des și tema vinovăției. Multe dintre ele simțeau că societatea le obligă implicit să aleagă între a fi o mamă suficient de bună și o artistă suficient de dedicată. Interesant este că presiunea nu venea doar din exterior, ci era interiorizată foarte profund. Unele artiste spuneau că, după ce au devenit mame, au simțit că lumea artistică le percepe diferit, ca și cum maternitatea ar diminua seriozitatea sau concentrarea.

În același timp, multe dintre interviuri au avut și o dimensiune foarte luminoasă. Unele dintre artiste vorbeau despre maternitate ca despre o experiență care le-a apropiat mai mult de propriul corp, de vulnerabilitate și de autenticitate. Pentru unele, asta a dus chiar la o eliberare de anumite presiuni estetice sau profesionale și la o practică artistică mai sinceră și mai personală.

Cred că cel mai important lucru pe care l-am descoperit este că experiența de mamă-artistă nu poate fi redusă nici la sacrificiu, nici la idealizare. Este o condiție profund ambivalentă: poate produce tensiune, epuizare și invizibilitate, dar și o transformare profundă a sensibilității și a modului de a înțelege creația.

Hai, te rog, să vorbim și despre body shaming, stigmatizarea și chiar abuzurile la care sunt supuse în unele cazuri femeile însărcinate sau mamele din industrie. Mi se pare că se leagă cu ce ai zis mai devreme. Ce ne poți spune despre asta?

Din discuțiile pe care le-am avut legat de lucrarea mea am înțeles că body shaming-ul și stigmatizarea femeilor însărcinate sau ale mamelor din mediul artistic sunt mult mai prezente decât se vorbește public despre ele. În multe industrii creative există încă o presiune foarte puternică asupra corpului feminin, care trebuie să rămână permanent disponibil și vizual, productiv și controlabil. Sarcina și maternitatea vin, însă, cu transformări reale ale corpului și ale ritmului de viață, iar aceste schimbări sunt adesea privite ca o abatere de la standardul idealizat al artistei.

Multe dintre femeile intervievate au vorbit despre remarci aparent banale, dar foarte agresive în esență: comentarii despre greutate, despre faptul că nu mai arată ca înainte, despre cât de repede ar trebui să revină pe scenă, sau despre ideea că maternitatea le-ar face mai puțin relevante artistic.

Corpul gravidei sau al mamei devine adesea un corp public, asupra căruia ceilalți își permit să comenteze, să proiecteze așteptări sau să impună norme. În lumea artistică, unde imaginea și expunerea sunt centrale, această presiune devine și mai intensă.

Au existat și câteva mărturii despre forme mai subtile de abuz profesional- excluderea din proiecte, presupunerea automată că o mamă nu mai poate fi la fel de dedicată, infantilizarea sau chiar pierderea unor oportunități imediat după sarcină. Unele artiste spuneau că au simțit nevoia să-și ascundă maternitatea o perioadă, de teamă că vor fi percepute ca „mai puțin disponibile” sau „mai puțin serioase”.

Body shaming-ul funcționează adesea ca o formă de disciplinare socială- transmite ideea că femeia trebuie să revină rapid la o versiune acceptabilă a ei însăși, ca și cum maternitatea nu ar avea dreptul să lase urme vizibile.

În același timp, multe dintre artistele cu care am vorbit încearcă să transforme aceste experiențe într-o formă de rezistență și asumare. Unele folosesc chiar practica artistică pentru a vorbi despre vulnerabilitate, schimbare corporală sau presiunea socială asupra mamelor.

Să nu mai privim maternitatea ca pe o problemă logistică, sau ca pe o abatere de la traseul profesional, ci ca pe o experiență umană care poate aduce profunzime, sensibilitate și o altă formă de maturitate artistică.

HI: În ce măsură crezi că sunt pregătite artistele scenei să fie mame? E o condiție aparte a acestor mame față de celelalte femei? Mă gândesc la educație, la ce li se spune fetelor care își doresc o carieră pe scenă.

NL: Cred că multe artiste nu sunt pregătite pentru maternitate- nu pentru că le-ar lipsi capacitatea personală de a deveni mame, ci pentru că mediul în care se formează profesional le transmite, uneori indirect, că maternitatea și performanța artistică sunt greu compatibile. În foarte multe domenii artistice există ideea că succesul cere disponibilitate totală: mobilitate, disciplină extremă, prezență continuă, investiție emoțională și fizică aproape nelimitată. Multe femei care își construiesc o carieră pe scenă sunt educate, explicit sau implicit, să își trateze corpul ca pe un instrument profesional care trebuie controlat permanent estetic, fizic și emoțional. Maternitatea apare adesea ca o posibilă ruptură a traseului profesional. Unele dintre artistele cu care am vorbit spuneau că încă din anii de formare li se sugera că trebuie să aleagă foarte atent momentul în care devin mame ca sa nu încurce repetițiile, sau chiar că succesul real presupune amânarea vieții personale.

Cred că există, într-adevăr, o condiție aparte a mamelor-artiste, pentru că ele lucrează într-un spațiu în care identitatea personală și corpul sunt parte din profesie. Dacă dispari o perioadă, există teama că vei fi uitată sau înlocuită…

Mi se pare că aici apare o problemă mai profundă. Societatea admiră ideea de artistă, dar încă privește maternitatea ca pe ceva care domesticește, sau diminuează calitatea artistică a creatoarei. Există, încă, mitul creatorului care trebuie să fie complet dedicat artei sale, desprins complet de responsabilitățile cotidiene. Iar femeile resimt această contradicție foarte direct, pentru că asupra lor continuă să existe și presiunea tradițională a rolului de mamă.

Din fericire, există din ce în ce mai multe artiste care vorbesc deschis despre experiența maternității și refuză ideea că trebuie să aleagă între creație și viața personală. Poate că adevărata problemă nu este dacă artistele sunt pregătite să fie mame, ci dacă industria și societatea sunt pregătite să accepte o altă imagine a artistei, una în care vulnerabilitatea, grija și maternitatea nu sunt văzute ca limite, ci ca parte a experienței creative.

La un moment dat, s-a vorbit destul de mult în spațiul public despre abuzurile profesorilor din Facultățile de Teatru și Film față de studente și studenți. Despre hărțuire, abuzuri sexuale, abuzuri de putere, body shaming si alte practici reprobabile care uneori au fost folosite ca instrumente de predare în facultate. Crezi că s-au schimbat lucrurile în industrie de când presa a început să problematizeze și să investigheze aceste aspecte? Crezi că s-au îmbunătățit în vreun fel mentalitatea, practicile, metodele de lucru dintre profesori și studenți/studente, regizori și actori/actrițe? E o întrebare adiacentă, dar mă gândesc că are legătură cu felul în care sunt privite și tratate și mamele actrițe.

Faptul că s-a vorbit deschis despre hărțuire, abuz de putere, umilire și body shaming într-un mediu care mult timp a funcționat pe baza tăcerii și a ierarhiilor a fost esențial. Cred că presa și vocile celor care au avut curajul să vorbească au schimbat ceva fundamental: au făcut vizibil faptul că talentul sau autoritatea artistică nu pot legitima comportamente abuzive. Astăzi există mai multă conștientizare și mai multă atenție față de relațiile de putere din mediul artistic și universitar.

Totuși, nu cred că putem spune că mentalitatea s-a schimbat complet. În multe spații artistice încă persistă ideea că actorul sau actrița trebuie demontați psihologic pentru a ajunge la autenticitate.

Legătura cu tema mamelor-actrițe mi se pare foarte importantă, pentru că toate aceste mecanisme pornesc din aceeași cultură a controlului asupra corpului și identității femeii în mediul artistic. Maternitatea devine problematică tocmai pentru că introduce limite reale fizice, emoționale și de timp într-un sistem care glorifică disponibilitatea totală, nu?

Mi se mai pare important și faptul că multe dintre actrițele mai tinere au început să pună mai clar problema consimțământului, a limitelor personale și a sănătății emoționale. Există o generație care nu mai acceptă atât de ușor ideea că suferința sau umilința sunt condiții necesare ale creației autentice.

HI: Ce crezi despre feminism? Cum crezi că influențează feminismul viețile noastre, societatea noastră?

NL: Cred că feminismul a fost una dintre cele mai importante mișcări de conștientizare socială și umană. Un citat care mi se pare foarte relevant aici este al lui Simone de Beauvoir: „Nu te naști femeie, devii femeie.” Această idee mi se pare esențială pentru că vorbește despre faptul că multe dintre comportamentele, limitele sau așteptările asociate feminității nu sunt naturale, ci construite social și cultural. Feminismul a încercat tocmai să facă vizibile aceste mecanisme și să ofere mai multă libertate de alegere și de definire a propriei identități.

Cred că influența pozitivă a feminismului se vede în foarte multe lucruri care astăzi ni se par firești: accesul femeilor la educație, autonomie profesională, dreptul de a vorbi despre abuzuri, despre discriminare, sau despre sănătatea emoțională și fizică. În domeniul artistic, feminismul a deschis spațiu pentru experiențe care înainte erau considerate prea intime sau neimportante pentru a deveni teme de reflecție culturală.

Ce ne poți împărtăși din propria ta experiență de mamă și actriță? Ce a fost ok în timpul cât ai fost însărcinată și ai lucrat? Ce ți-ar fi plăcut să fie altfel, sau să vezi schimbat?

Din experiența mea, maternitatea m-a făcut să îmi privesc profesia foarte diferit. În perioada sarcinii am simțit, pe de o parte, o vulnerabilitate mult mai mare, pentru că în lumea artistică există încă foarte multă presiune legată de ritm, imagine și disponibilitate. Dar, în același timp, a fost și o perioadă în care am devenit mult mai conștientă de propriul corp și de propriile limite, iar asta mi-a schimbat relația cu actoria într-un mod profund.

Mi-ar plăcea să văd mai multă normalizare a maternității în mediul artistic. Mai puțină surprindere atunci când o actriță continuă să lucreze fiind mamă și mai puțină presiune legată de o revenire rapidă – fie fizic, fie profesional. Mi-ar plăcea să existe mai multă grijă pentru sănătatea emoțională a artistelor și mai multă înțelegere a faptului că maternitatea nu diminuează valoarea artistică a unei femei.

Cred că schimbarea cea mai importantă ar fi una de mentalitate – să nu mai privim maternitatea ca pe o problemă logistică, sau ca pe o abatere de la traseul profesional, ci ca pe o experiență umană care poate aduce profunzime, sensibilitate și o altă formă de maturitate artistică.

Știu că îți place să citești și mereu ai o carte -sau chiar mai multe- pe noptieră. În final, te rog să ne spui ce citești acum. Ce recomanzi?

În perioada asta mă interesează mai ales texte care leagă corpul, puterea și construcția socială a identității, așa că lectura mea se învârte în jurul unor autori din filozofie socială, teorie feministă și sociologie a culturii.

Un reper important rămâne Simone de Beauvoir, mai ales pentru felul în care pune problema devenirii sociale a feminității și a raportului dintre corp, libertate și constrângere. De la ea pornește, într-un fel, mult din gândirea feministă contemporană.

Judith Butler este esențială pentru ideea de performativitate a genului, ideea că identitatea nu este ceva fix, ci este produsă prin repetarea unor norme sociale.

Sunt fascinată de textele lui Gilles Lipovetsky. Este cunoscut mai ales pentru analiza societății contemporane din perspectiva hipermodernității și a individualismului. Lipovetsky vorbește despre individualismul contemporan care, deși pare că oferă libertate, vine și cu o formă de responsabilizare excesivă a individului – fiecare trebuie să-și gestioneze viața, corpul, cariera, emoțiile. În cazul mamelor-artiste, asta poate provoca o tensiune puternică, pentru că li se cere simultan performanță artistică, performanță corporală și performanță maternă.

Mulțumesc frumos pentru dialog, Nicoleta!

NL: Cu plăcere! Și eu mulțumesc!