Descoperire culturală - „Acum înțeleg că echilibrul înseamnă să îți laşi timp și să trăieşti, nu doar să funcționezi” – Iulia Verdeș, actriță

În teatru, se distinge prin implicarea în proiecte variate, inclusiv one-woman show-uri, unde relația directă cu publicul devine esențială. Are o energie flexibilă, capabilă să treacă de la roluri intense la registre mai ludice, fără să piardă autenticitatea. Un aspect definitoriu al profilului ei este raportarea echilibrată la carieră: nu urmărește doar validarea prin succes, ci pune accent pe proces, pe colaborări și pe sensul personal al muncii artistice.

Cotidianul: Cine este Iulia Verdeș atunci când se sting reflectoarele?

Iulia Verdiș: Sunt mult mai liniștită. Îmi plac momentele simple, anonime, în care nu trebuie să demonstrez nimic nimănui. Încerc să prețuiesc cât mai mult ceea ce am. Mă ajută foarte mult dinamica asta dintre expunere și liniște ca să pot funcționa sănătos în lumea asta.

Mai multe detalii și articole despre Cultura, Arta, Iulia Verdes, rol și actor așteaptă aici.

Cum era Iulia copilul?

Curioasă, sălbatică, zgomotoasă, mereu cu opinii, păreri și cred că și intruzivă pe alocuri. Perioada mea de „de ce-uri” a fost cam lungă. Am fost mereu un copil activ, găseam instant ceva de făcut sau de organizat, învățam reclamele de la TV, știam toate sloganurile, mergeam la cursuri de IT și făceam karate. Pe scurt, chiar nu stăteam deloc. Bine, cam cum e și acum.

Există un miros, o melodie sau un obiect care te trimite instant înapoi în copilărie?

Copilăria mea miroase a aer curat și a lăcrămioare. De fiecare dată când mă gândesc la bunici, inevitabil îmi vin în minte florile astea. Bunica mea avea o grădină în fața casei plină cu lăcrămioare și cred că de acolo a rămas asocierea asta foarte puternică. E unul dintre mirosurile care mă emoționează instant.

Ai un moment din copilărie care te-a făcut mai puternică sau te-a schimbat profund?

Au fost câteva momente în care am simțit că trebuie să mă descurc singură și cred că acelea m-au schimbat cel mai mult…

Care a fost momentul în care ai simțit pentru prima dată că „da, asta e meseria mea și pot să o fac cu adevărat”?

Încă din liceu am avut o activitate intensă cu trupa de teatru, mergeam constant în festivaluri, primisem și un rol important într-un lungmetraj, jucam pe scena teatrului independent Green Hours. Dar cu adevărat responsabilitatea meseriei am simțit-o atunci când am fost admisă la UNATC. Atunci am realizat nu doar că vreau să fac asta, ci și că pot. Evident, în timpul facultății au venit și alte lupte interioare cărora a trebuit să le fac față.

Ai lucrat atât în teatre de stat, cât și în zona independentă. Care sunt cele mai mari diferențe între ele?

Eu sunt angajată la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște și colaborez în paralel și cu spațiile independente din București. Scena rămâne magică indiferent de context. Emoția și întâlnirea cu publicul nu se schimbă. Diferențele apar mai degrabă în mecanismele din spate.

În teatrul de stat există o anumită coerență și stabilitate care te ajută să crești, există un repertoriu, o structură, un alt ritm. În zona independentă, într-adevăr, ai mai multă libertate și poți alege, însă vine la pachet cu foarte multă nesiguranță. Mai mult, acolo de cele mai multe ori ești actor-antreprenor, te ocupi de mult mai multe lucruri de fapt.

Realitatea e că în momentul de față ambele sectoare suferă. Bugetele sunt din ce în ce mai mici și uneori ai senzația că sectorul cultural abia mai respiră. Cultura nu ar trebui să devină un lux. E ceva vital pentru societate.

Ce tip de roluri simți că te reprezintă cel mai bine în cinema?

Sper că toate. :)

Îmi doresc personaje cât mai diferite, mai diverse, cât mai provocatoare, care îmi testează limitele. Îmi place să ies din zona previzibilă și să mă scufund în povești care nu-mi aparțin. Să caut moduri noi de gândire, pentru că actoria e un mod specific de a gândi.

Există un rol pe care l-ai acceptat deși inițial ai simțit că nu ți se potrivește? Cum ai reușit să-l construiești?

Sunt momente în care, chiar și în timpul procesului de lucru, apar îndoieli. Poate că nu ești potrivit, poate că nu faci față, dar cred că abia de aici începe partea interesantă: încerci, cauți, greșești, reconstruiești, ștergi tot și o iei de la capăt, iar la un moment dat lucrurile încep să se lege. Cu multă muncă și răbdare.

Există un rol de teatru care te-a schimbat ca om, nu doar ca actriță?

Tot ce am interpretat până acum a lăsat o amprentă în mine. Cred că unele roluri te invită cumva să te întâlnești cu tine, cu niște părți ale tale poate incomode. Și poate nu vrei, dar trebuie să o faci.

Care a fost cea mai intensă sau incomodă scenă pe care a trebuit să o joci într-un film? Ce a făcut-o atât de dificilă?

Scenele intime sunt întotdeauna cele mai sensibile, nu doar prin expunerea fizică, deși, de regulă, echipa pe set e mult mai restrânsă, ci pentru că cer un nivel foarte mare de încredere în echipă.

Pe scenă nu există „cut”. Ai avut vreodată un moment în care ai simțit că totul se prăbușește în timpul unui spectacol? Cum ai continuat?

Da… sunt și momente de genul acesta. Și mi s-a întâmplat chiar în one woman show-ul meu „Fuck Nikon!” de la Teatrul Point. Eram singură pe scenă, într-o cușcă, nu aveam unde să mă ascund, nu aveam partener de sprijin. Eram doar eu și publicul. Am încercat să-mi blochez gândurile parazitare și să continui. Pentru că nu aveam altă alternativă.

Cum îți adaptezi energia când joci același spectacol de mai multe ori?

Eu sunt genul de actriță care are emoții de fiecare dată când joacă, indiferent de câte ori a mai jucat spectacolul respectiv. Emoțiile sunt acolo. Și mă simt bine că le am, înseamnă că sunt încă vie și că îmi pasă de ceea ce fac. Ziua în care n-o să mai am emoții o să fie ziua în care îmi voi pune multe semne de întrebare legate de meseria mea.

Cum gestionezi oboseala emoțională după roluri foarte grele sau după perioade intense de repetiții și filmări?

Am momente când simt nevoia să petrec timp doar cu mine. Să mă opresc puțin din ritmul alert și să stau de vorbă cu mine. Nu mi-e frică de liniște și nici de mine însămi. Pauzele sunt și ele necesare; ai nevoie de un restart emoțional care îți permite să te întorci mai prezent, mai viu și mai sincer în ceea ce faci.

Cum reacționezi când viziunea regizorului intră în contradicție cu instinctul tău de actor? Lupți pentru ideea ta sau te adaptezi?

Răbdarea este cheia. Am filmat acum foarte mult timp, abia ieșisem din facultate, cu Constantin Cojocaru și, la o pauză de masă, mi-a vorbit despre răbdare. Despre cât de importantă este ea și cât de mult te ajută să înțelegi chiar și atunci când nu înțelegi logica unui regizor.

Îmi place să lupt pentru ideile mele, dar pot să renunț la ele dacă nu funcționează în contextul dat. Cred foarte mult în dialog și, dacă simt că ceva nu funcționează, încerc să spun asta sincer și argumentat. Cele mai bune colaborări apar atunci când există libertate de exprimare de ambele părți.

Care este cel mai mare compromis pe care simți că un actor e obligat uneori să-l facă în industrie?

Timpul. Mi se pare că a devenit cel mai valoros lucru pe care îl avem. Și contează foarte mult cum alegi să-l petreci. În ce proiecte, cu ce echipe, în ce contexte.

Ce ai învățat din respingerile la castinguri?

Asta a fost o lecție dură pentru mine și mi-a provocat multe nopți cu insomnii… Nu este întotdeauna despre mine. Este despre context, despre cât de bine te potrivești în povestea aceea sau cât de bine funcționezi cu ceilalți actori.

Acum merg la castinguri la fel de pregătită, dar mult mai relaxată. Încerc să nu mai pun atâta presiune pe mine.

Ce crezi că lipsește industriei de film din România pentru a susține mai bine actorii?

Coerență pe termen lung, mai multă stabilitate pentru oamenii care lucrează în industrie și, evident, mai multe finanțări.

Eu sunt fascinată de reziliența oamenilor din industrie și nu mă refer aici doar la actori, ci efectiv la toți oamenii care participă la realizarea unui film.

De ce nu ai luat niciodată în serios ideea de a emigra?

Am cochetat la un moment dat cu ideea asta, chiar am fost admisă la un master în Anglia, dar cumva mereu am avut aici de lucru, ceva interesant de făcut.

În același timp, sunt deschisă la colaborări internaționale. Am avut norocul să lucrez și cu producții internaționale, și aici în România, și în Franța, și în Danemarca.

Ce crezi că oferă România unui artist, în ciuda dificultăților?

Reziliență și simțul umorului. Altfel e destul de greu să supraviețuiești. Aici ai „șansa” de a te reinventa cu fiecare nouă reglementare. Actorul, și nu numai el, este mereu în priză, mereu prins într-un roller coaster emoțional.

Ce înseamnă pentru tine „echilibru” între viața personală și carieră?

În momentul de față simt că e o negociere continuă. Îmi place să fiu prezentă în ambele, fără să sacrific una pentru cealaltă. Recunosc că am învățat cu greu să spun „nu” fără să mă simt vinovată.

Am trecut și eu prin perioada aceea de FOMO, în care aveam mereu senzația că ratez ceva dacă nu sunt peste tot și nu fac tot. A trecut. Acum înțeleg că echilibrul înseamnă să îți laşi timp și să trăieşti, nu doar să funcționezi.