Știri diverse de actualitate - Motivul pentru care crezi că totul se întâmplă cu un scop. Explicația psihologilor te poate surprinde

Un mesaj primit exact când te gândeai la cineva, o oră care se repetă pe ceas sau un eveniment care pare să vină la momentul potrivit pot da impresia că totul are un sens ascuns. Creierul nostru caută mereu legături între lucruri, iar uneori vede tipare chiar și acolo unde ele nu există. Psihologii au un nume pentru această tendință: apofenie.

Ce este apofenia și de ce apare mai des decât credem

Apofenia este tendința creierului de a vedea tipare, legături sau sensuri acolo unde, de fapt, lucrurile sunt întâmplătoare. Cu alte cuvinte, mintea încearcă uneori să găsească o explicație chiar și în situații care nu au o legătură reală între ele. Termenul a fost folosit în lumea științifică în anii 1950 de neurologul și psihiatrul german Klaus Conrad. La început, el a folosit acest cuvânt pentru a descrie unele feluri greșite de a percepe realitatea, observate în primele faze ale schizofreniei, notează Psychologytoday.com.

Astăzi, în neuropsihologie, apofenia nu mai este privită doar ca o problemă medicală. Ea este considerată și o trăsătură obișnuită a minții umane. Toți oamenii pot avea astfel de momente, în forme mai ușoare sau mai intense. Apofenia mai este numită uneori și „patternicity”, adică tendința de a căuta modele sau tipare. Cuvântul este explicat prin particula grecească „apo” (departe de / derivat din) și „phenia” (a afișa / a apărea).

Explorați alte articole recente despre Diverse.

Cum apare apofenia în viața de zi cu zi

Apofenia poate apărea în multe situații obișnuite. Uneori este vorba despre lucruri simple, cum ar fi faptul că vedem o formă cunoscută într-un nor. Alteori, poate influența felul în care interpretăm comportamentul oamenilor sau evenimentele din jurul nostru. Această tendință nu are aceeași intensitate la toată lumea. La unele persoane apare rar și trece repede. La altele, poate deveni mai puternică și poate schimba modul în care înțeleg anumite întâmplări.

Pareidolia, când vedem fețe sau auzim voci acolo unde nu sunt

Pareidolia este o formă de apofenie care ține de ceea ce vedem sau auzim. Ea apare atunci când recunoaștem imagini, chipuri sau sunete familiare în lucruri care nu au, de fapt, o formă clară. De exemplu, putem vedea fețe umane în nori, pe pereți, în pete sau chiar pe suprafața unor alimente prăjite. Un exemplu cunoscut este atunci când cineva spune că vede chipul lui Iisus pe un sandviș. Pareidolia poate apărea și în cazul sunetelor. Uneori, oamenii cred că aud voci în zgomotul produs de o mașină de spălat, de vânt sau de un aparat care face un sunet constant. Creierul încearcă să transforme zgomotul neclar în ceva cunoscut.

Apofenia socială, când interpretăm greșit gesturile altora

Apofenia poate apărea și în relațiile cu ceilalți. De exemplu, o persoană poate interpreta un gest neutru al unui coleg ca pe un semn de respingere sau ostilitate. La fel se poate întâmpla și atunci când cineva întârzie să răspundă la un mesaj. În loc să se gândească la o explicație simplă, cum ar fi faptul că persoana este ocupată, creierul poate ajunge repede la concluzia că este ignorată sau respinsă. Acest lucru se întâmplă pentru că mintea noastră este obișnuită să detecteze rapid posibile pericole. Este o reacție veche, legată de nevoia oamenilor de a se apăra. Totuși, în viața de zi cu zi, această reacție poate duce uneori la concluzii greșite.

Jocurile de noroc și iluzia tiparelor

Apofenia apare des și în jocurile de noroc. Jucătorii încearcă adesea să găsească un model în numerele care apar la ruletă sau în cărțile pe care le primesc. De exemplu, cineva poate crede că, dacă un anumit număr nu a mai apărut de mult, atunci „trebuie” să apară în curând. Aceasta este o idee greșită, pentru că fiecare rundă este independentă și nu este influențată de ceea ce s-a întâmplat înainte.

Această greșeală se leagă de două fenomene cunoscute: „iluzia clusterizării” și „eroarea pariorului”. Prima apare atunci când vedem grupuri sau tipare acolo unde există doar întâmplare. A doua apare când credem, în mod fals, că evenimentele trecute schimbă șansele unor evenimente viitoare care sunt, de fapt, independente.

De ce creierul uman caută tipare chiar și atunci când nu există

Creierul uman caută tipare pentru că această abilitate i-a ajutat pe oameni să supraviețuiască de-a lungul timpului. În trecut, era foarte important ca oamenii să lege repede anumite semne din jur de un posibil pericol sau de o nevoie. De exemplu, trebuiau să recunoască urmele unui prădător, să anticipeze schimbările anotimpurilor sau să își dea seama ce plante puteau fi mâncate.

Această capacitate nu există doar la oameni. Multe organisme depind de recunoașterea tiparelor. De exemplu, koala folosește această abilitate pentru a alege frunzele de eucalipt, iar mamiferele mai evoluate o folosesc în multe situații legate de supraviețuire.

La oameni, dezvoltarea cortexului prefrontal și a zonelor temporo-occipitale a dus la o capacitate mai avansată de a procesa tipare. Această abilitate este numită Superior Pattern Processing, adică o procesare superioară a tiparelor. Potrivit teoriei procesării descendente, susținute de neuropsihologul Richard Gregory, aproximativ 90% din informația vizuală pe care o primește retina se pierde până ajunge la cortexul cerebral. Pentru a completa aceste lipsuri, creierul încearcă să ghicească și să construiască o imagine coerentă pe baza experiențelor păstrate în memorie.

Acest proces este explicat și prin „Teoria Potrivirii Șabloanelor” (Template Matching Theory). Conform acestei teorii, atunci când întâlnim ceva nou, creierul compară acel lucru cu modele deja cunoscute, pentru a-l identifica mai repede. Când situația este neclară, creierul ia decizii rapide. Acest lucru este explicat prin „Teoria Managementului Erorilor” (Error Management Theory), dezvoltată de Martie Haselton și David Buss. În situații de incertitudine, unele greșeli pot avea urmări mult mai grave decât altele.

De exemplu, într-un scenariu vechi, un om aude un foșnet în tufiș. În acel moment, el poate face două tipuri de greșeli.

· Eroare de tip I, adică fals pozitiv: crede că este un prădător, deși este doar vântul.

· Eroare de tip II, adică fals negativ: crede că este doar vântul, deși acolo se află un prădător.

Prima greșeală are un cost mic. Omul se sperie pentru scurt timp, devine atent și consumă puțină energie. A doua greșeală poate avea un cost foarte mare, pentru că poate duce la moartea individului. Din acest motiv, selecția naturală a format creierul uman astfel încât să fie foarte atent la posibile pericole. Creierul preferă să vadă uneori tipare false decât să rateze o legătură reală care ar putea fi periculoasă.

Această tendință se numește Agent Detection Bias, adică înclinația de a presupune că în spatele unui semn se află o ființă sau o intenție. Practic, creierul alege adesea varianta mai prudentă: mai bine se alarmează degeaba decât să ignore un pericol real. Experimentele recente făcute cu ajutorul electroencefalografiei arată că zonele creierului care urmăresc erorile tratează ratarea unui pericol real ca pe o greșeală mult mai gravă decât declanșarea unei alarme false.

Coincidență sau semn? Cum disting psihologii cele două situații

Pentru a înțelege dacă două lucruri sunt cu adevărat legate sau dacă este doar o coincidență, psihologii și matematicienii folosesc statistica probabilităților. O legătură reală de cauză și efect trebuie să îndeplinească trei condiții: să apară constant în date, cauza să vină înaintea efectului, iar legătura să nu fie produsă de un al treilea factor ascuns.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, vorbim cel mai probabil despre o coincidență. Chiar și coincidențele pot fi explicate prin legi matematice.

· Legea inevitabilității spune că, dintre toate rezultatele posibile, unul trebuie să se întâmple. De exemplu, la aruncarea unui zar, va apărea sigur un număr între 1 și 6.

· Legea numerelor cu adevărat mari arată că un eveniment foarte rar poate avea loc dacă există foarte multe ocazii. De aceea, într-o lume cu miliarde de oameni, lucruri care par aproape imposibile se pot întâmpla zilnic.

· Legea selecției post-hoc arată că un eveniment poate părea extrem de improbabil dacă regulile sunt stabilite după ce s-a întâmplat deja. Practic, dăm sens unui lucru abia după ce l-am observat.

· Legea pârghiei probabilistice spune că schimbări mici la început pot crește mult șansele unor evenimente care păreau imposibile.

Formula legii numerelor mari arată că, atunci când numărul de încercări este foarte mare, probabilitatea ca un eveniment rar să apară măcar o dată se apropie de 100%.

Exemple de apofenie pe care aproape toți le-am trăit

Apofenia nu apare doar în contexte medicale. Ea se întâlnește des și în viața de zi cu zi, pentru că simțurile noastre sunt obișnuite să caute ordine și tipare în jur.

Iluziile vizuale de tip pareidolic: Cel mai cunoscut exemplu este faptul că vedem fețe pe obiecte sau suprafețe fără viață. Un caz celebru este „Chipul de pe Marte”, fotografiat în 1976. Mai târziu s-a dovedit că era doar o formațiune muntoasă care părea un chip din cauza umbrelor. Un alt exemplu este o casă din Wales care a devenit cunoscută pe internet pentru că semăna cu portretul lui Adolf Hitler. Creierul caută forme simple care îl ajută să recunoască rapid fețele. Același mecanism apare și în arta cubistă a lui Picasso, de exemplu în Portretul lui Kahnweiler. Chiar dacă imaginea este alcătuită din elemente separate și schematice, privitorul le poate uni automat într-un portret coerent.

Vocile auzite în aparate: Uneori, oamenii cred că aud fragmente de conversații sau melodii în zgomotul produs de ventilatoare, aparate de aer condiționat sau mașini de spălat. Această iluzie auditivă nu înseamnă neapărat că există o problemă medicală. Este doar felul în care creierul încearcă să găsească tipare clare într-un zgomot repetitiv sau neclar.

Fenomenul EVP: Fenomenul EVP, adică Electronic Voice Phenomenon, a fost popularizat de parapsihologul Konstantin Raudive. El susținea că poate înregistra vocile celor decedați în zgomotele electromagnetice de pe benzile magnetice. Experimentele făcute mai târziu în laborator au arătat că persoane diferite auzeau cuvinte diferite în aceleași înregistrări. Acest lucru a confirmat că sensul era dat de mintea celui care asculta, nu de înregistrarea în sine.

Doliul și tiparele personale: În perioadele de suferință puternică, apofenia poate deveni o încercare de a găsi sens în durere. Pete Etchells a descris o experiență în care tatăl, bunicul și unchiul său au murit în seri de vineri. Din această cauză, el a ajuns să simtă o furie superstițioasă față de ziua de vineri. Era o încercare a minții de a găsi un punct clar într-o serie de evenimente tragice și greu de acceptat.

Vibrațiile fantomă ale telefonului: Un alt exemplu este senzația că telefonul vibrează, deși nu există nicio notificare. Aceasta poate apărea când interpretăm greșit mici spasme musculare sau frecarea hainelor de corp.

Coincidențele din vise: Apofenia poate apărea și în legătură cu visele. De exemplu, cineva poate visa un prieten vechi, iar apoi află că acesta a avut un accident sau a murit.

Astfel de situații sunt uneori interpretate ca forme de precogniție, așa cum s-a încercat în experimentele ESP din laboratorul Maimonides. Psihologii le explică însă drept coincidențe probabilistice, mai ales dacă ne gândim la numărul foarte mare de vise pe care oamenii le uită în fiecare zi.

Legătura dintre apofenie, superstiții și teoriile conspirației

Superstițiile și teoriile conspirației sunt strâns legate de cât control simte o persoană că are asupra propriei vieți. Când acest control este amenințat de probleme din exterior, cum ar fi instabilitatea socială, crizele economice sau traumele personale, creierul încearcă să compenseze.

Potrivit cercetării publicate de Jennifer Whitson și Adam Galinsky în revista Science, lipsa controlului crește nevoia oamenilor de ordine și structură. Din această cauză, mintea poate începe să vadă tipare care, de fapt, nu există.

În experimentele lor, participanții au fost puși într-un mediu în care răspunsurile primite la teste erau complet întâmplătoare. Acest lucru le-a afectat sentimentul că pot controla situația. Rezultatele au arătat că acești oameni au devenit mai predispuși să vadă imagini inexistente în zgomot vizual, să creadă în superstiții legate de muncă și să observe conspirații guvernamentale în scenarii corporative neutre.

Acest comportament este legat și de receptivitatea la afirmații pseudo-profunde. Persoanele cu un nivel mai ridicat de apofenie tind să dea sensuri adânci unor șiruri întâmplătoare de cuvinte pompoase. Același mecanism poate explica și de ce credințele supranaturale continuă să existe în societatea modernă. Antropologii și psihologii cognitivi spun că oamenii au un fel de „supersenzor” nativ, adică o tendință de a simți că în spatele unor lucruri există o forță sau o intenție ascunsă.

Un exemplu este experimentul realizat de Bruce Hood cu „cardiganul ucigașului Fred West”. Acesta a arătat că majoritatea adulților, chiar și cei care se consideră raționali sau atei, refuză să poarte o haină care a aparținut unui criminal în serie. Ei ajung să creadă, simbolic, că obiectul poartă o „esență malignă” invizibilă, chiar dacă nu există o dovadă concretă pentru acest lucru.

Cum să îți antrenezi gândirea critică fără să renunți la intuiție

Gândirea critică nu înseamnă să renunțăm la intuiție sau la creativitate, ci să învățăm să ne verificăm propriile gânduri. Intuiția poate fi un punct de plecare, dar nu trebuie tratată ca un adevăr sigur, conform Psychologytoday.com.

Tendința de a vedea tipare false apare mai ales atunci când oamenii se simt nesiguri sau lipsiți de control. Pentru a o reduce, ajută întoarcerea la valorile personale, reformularea calmă a situațiilor și evitarea concluziilor rapide despre intențiile altora.

O metodă utilă este analizarea aceleiași situații prin mai multe explicații posibile, nu doar prin una bazată pe vină sau conspirație. De asemenea, este important să nu repetăm miturile, chiar și când vrem să le combatem, pentru că repetarea le poate face să pară mai credibile.

Pareidolia poate fi folosită și ca exercițiu de relaxare, dacă persoana știe că formele văzute sunt create de propria minte. În final, gândirea matură înseamnă să acceptăm că unele lucruri sunt neclare sau întâmplătoare și că nu totul ascunde un plan.