Cultura: Evenimentul artistic are implicații pentru scena culturală românească.
Pe scurt: Contextul cultural detaliat al unei premiere sau descoperiri.
Cum arată un proces artistic care pune actorul față în față cu propriile frici, amintiri și limite
Proiectul a reunit șase actrițe, dintre care Iulia Dinu, Andreea Tănase și Iulia Verdeș au împărtășit detalii despre procesul artistic desfășurat în cadrul unei rezidențe și al unor ateliere de cercetare performativă organizate la Wrocław. Rezultatul prezentat în cadrul BABEL a depășit formatul unei simple demonstrații de lucru, conturând o experiență scenică profundă, construită din prezență, vulnerabilitate și memorie. Pentru spectator, ceea ce se vede pe scenă reprezintă doar o parte a poveștii. În spatele fiecărui gest, al fiecărei tăceri și al fiecărei confruntări scenice există un proces de lucru care presupune căutare, disciplină, risc și descoperire personală.
După întâlnirea cu „I AM DYING AS A COUNTRY”, am rămas cu multe întrebări. Am vrut să aflu ce se ascunde dincolo de ceea ce vede spectatorul: cum se construiește un astfel de proces, ce provocări aduce, ce urme lasă și ce descoperi despre tine atunci când ești pus în fața propriilor limite. Mai ales, am fost curioasă să aflu ce înseamnă pentru actrițe, după această experiență, adevărul pe scenă.
- Iulia Dinu
Cotidianul: Teatrul inspirat de cercetările lui Jerzy Grotowski cere adesea expunere și vulnerabilitate extremă. Care a fost cea mai dificilă limită personală pe care a trebuit să o confrunți?
Căutați conținut similar? Vezi articole despre Cultura, Arta, Grotowski workshop, newsro și interviu actrite.
Pentru mine, cea mai dificilă limită a fost renunțarea la nevoia de control și la mecanismele prin care încercam să mă protejez pe scenă. Într-un astfel de tip de lucru, nu mai este suficient să construiești un personaj credibil; ești pus în situația de a te confrunta cu propriile frici, vulnerabilități și zone de disconfort. A fost o experiență dificilă, dar extrem de valoroasă, pentru că am înțeles că adevărata prezență scenică apare atunci când accepți să fii expus și să transformi fragilitatea într-o sursă de adevăr teatral.
Cum se face, pentru tine, trecerea de la un tip de joc construit în principal pe psihologie și text la unul visceral, organic, bazat pe impuls și prezență corporală?
Pentru mine, această trecere se face prin asumarea foarte concretă a poziției de executant. Desigur, cunoașterea tehnicilor teatrale este esențială, însă la un moment dat trebuie să renunți la tentația de a controla totul intelectual și să te lași traversat de acțiune. Mă gândesc aici și la concepția lui Gordon Craig despre a sa “Über-marionette” (supermarioneta) – în care corpul se relevă ca fiind disponibil pentru forțe și energii care îl depășesc. Corpul devine principalul instrument de cunoaștere, iar impulsul, respirația și prezența în moment capătă prioritate față de analiza psihologică. În mod paradoxal, cu cât încerci mai puțin să explici, cu atât experiența scenică poate deveni mai vie și mai autentică.
- Andreea Tănase
Au existat momente în care corpul a „știut” ceva înainte ca mintea să înțeleagă? Cum s-a manifestat asta în timpul lucrului?
Care au fost sursele tale de inspirație în construirea materialului scenic: experiențe personale, imagini, amintiri, literatură, muzică sau altceva?
În acea noapte în care am ajuns la Brzezinka (locul în care Grotowski, în perioada parateatrală, și-a înființat laboratorul), am fost conduse într-o pădure care părea să-mi eviscereze spațiul siguranței personale. Acolo, memoria corpului meu a retrăit întunericul din camera copilăriei și spaima că o altă ființă translucidă poate exista și respira lângă mine. Această imaterialitate a ei a jucat biliard cu corpul chircit de semnalele anxioase ale creierului.
Corpul meu a simțit trauma spațiilor nesigure și neexplorate, a „știut” ce ar putea înseamna lipsa unei ancore în fața unui necunoscut de care este adesea, sedus.
Aceste fragmente microscopice ale spaimei și-au găsit un culcuș foarte potrivit în textul lui Dimitriadis.
Înainte de a ne apuca de traducerea propriu-zisă a textului, am vizionat un documentar cu Ryszard Cieslak din care am extras un lucru: în tot ceea ce faci trebuie să mergi, întotdeauna, dincolo de starea ta de confort.
Textul lui Dimitriadis a fost precum acea pădure întunecată în care am fost aruncată fără măsură de siguranță, acea cameră a copilăriei în care chestionam posibilitatea unor existențe înfricoșătoare de pe altă planetă.
Imaginile terifiante pe care textul mi le trezea, halucinațiile, scârba, furia că istoria își repetă ciclul cu fiecare război, revolta asupra „frumuseții masculine investită cu puterea lumii și a istoriei” (ca să-l citez pe autor), asupra femeii al cărui corp e dintotdeauna câmpul de luptă al puterii, mi-au dat de înțeles că aceste „existențe înfricoșătoare” există, dar nu dincolo, ci chiar aici, printre noi, având chip și respirație umană.
O altă sursă de inspirație în întâlnirea cu acest text este ecoul poveștilor artiștilor refugiați pe care i-am întâlnit, dar și a rolurilor prin intermediul cărora am înțeles necesitatea de a încerca să te responsabilizezi față de prezent.
- Iulia Verdeș
A existat un exercițiu, o întâlnire sau un moment din timpul lucrului care ți-a schimbat definitiv raportarea la actorie?
Cea mai mare provocare a mea în timpul workshopului de la Brzezinka a fost efectiv să tac. Timp de 36 de ore nu am avut voie să vorbim între noi. Singurele momente când îți puteai auzi vocea erau cele la lucru și evident, doar dacă era necesar. În tot acest timp am stat eu cu mine și cu gândurile mele. Şi cât de sănătos e ca unele lucruri să rămână nespuse, nu tot ce gândim trebuie verbalizat și nu orice gând are nevoie să devină discurs. Pentru mine a fost un fel de detox al gândurilor
Nu învățam ceva neapărat nou, ci eliminam nevoia constantă de a verbaliza, de a reacționa imediat, de a umple spațiul cu cuvinte.
După această experiență, ce înseamnă pentru tine „adevărul” pe scenă și cât de diferit este de ceea ce credeai înainte de a începe proiectul?
Adevărul meu pe scenă a fost și va fi mereu în celălalt, în partenerul de scenă. Adevărul meu este de fapt echipa, nu individualismul. Este relația vie care se construiește între oameni. Cred cu tărie în continuare în munca în echipă. Şi mă regăsesc în conceptele lui Grotowski, mai ales în această permanentă confruntare cu întrebările: „Cred sau nu cred?”, „Înțeleg sau nu înțeleg?”. Pentru mine, aici se află baza. Nu în certitudini, ci în curiozitate și în disponibilitatea de a cerceta.
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.
V-ati saturat de stiri negative? Trebuie sa cititi stirile de pe BluAZ!
BluAZ vă oferă cele mai recente știri pozitive din surse de încredere, agregate pentru o lectură rapidă și completă.
Mai multe știri actualizate zilnic pe BluAZ.