Eveniment important în România - Recunoștința – cuvântul aproape uitat care poate vindeca relația omului cu Dumnezeu, cu aproapele și cu întreaga creație

Recunoștința – cuvântul aproape uitat care poate vindeca relația omului cu Dumnezeu, cu aproapele și cu întreaga creație. Când omul uită să mulțumească, începe să piardă sensul vieții

Există cuvinte care, deși sunt rostite tot mai rar, poartă în ele puterea de a schimba lumea. Unul dintre acestea este recunoștința. În aparență, ea pare o simplă atitudine morală, o expresie a bunei-cuviințe sau a educației. În realitate, din perspectiva Revelației dumnezeiești, recunoștința este una dintre cele mai profunde stări ale inimii omului, deoarece exprimă conștiința că viața însăși este un dar.

Omul contemporan trăiește într-o cultură a revendicării. Totul pare să i se cuvină: timpul, sănătatea, bunăstarea, succesul, atenția celorlalți și chiar creația însăși. Într-o astfel de mentalitate, darul este înlocuit de pretenție, iar mulțumirea de nemulțumire. Nu întâmplător, deși nivelul de trai a crescut în multe părți ale lumii, pacea sufletească pare tot mai greu de găsit. Omul care nu mai știe să mulțumească ajunge, paradoxal, incapabil să se mai bucure.

Interesați de subiectele Romania, Monitorul de Neamt, din Neamt, Actualitate și Religie? Citiți mai mult aici.

Sfânta Scriptură descoperă însă o perspectivă cu totul diferită. Ea începe cu darul existenței. Dumnezeu nu creează lumea din necesitate și nici omul din întâmplare, ci din iubire. Întreaga creație este expresia generozității divine, iar omul este așezat în centrul ei nu ca proprietar absolut, ci ca iconom și preot al creației (Facerea 2, 15). Prima atitudine firească a omului înaintea unui asemenea dar nu poate fi decât recunoștința.

Sfântul Dumitru Stăniloae (1903–1993), cel mai important teolog ortodox român al secolului al XX-lea, observa că existența însăși este un dialog al iubirii dintre Dumnezeu și om. Dumnezeu dăruiește neîncetat, iar omul își împlinește vocația atunci când răspunde prin iubire, mulțumire și comuniune. În acest sens, recunoștința nu este un simplu sentiment, ci începutul adevăratei vieți duhovnicești.

Recunoștința – răspunsul firesc al omului la iubirea creatoare a lui Dumnezeu

În paginile Sfintei Scripturi, recunoștința apare întotdeauna ca răspuns la inițiativa iubitoare a lui Dumnezeu. Mai întâi dăruiește Dumnezeu, apoi răspunde omul. El creează lumea, îl plăsmuiește pe Adam, îi oferă grădina Edenului și îl înconjoară cu frumusețea întregii creații înainte de a-i cere ceva.

Această ordine este esențială. Dumnezeu nu cere recunoștință pentru a-Și afirma autoritatea, ci pentru a-l ajuta pe om să rămână în adevăr. Omul recunoscător nu uită niciodată că tot ceea ce este și tot ceea ce are reprezintă darul iubirii dumnezeiești.

Psalmistul David exprimă această conștiință printr-o întrebare tulburătoare: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalmul 115, 3). Întrebarea nu caută un echivalent al darurilor lui Dumnezeu – lucru imposibil –, ci exprimă uimirea omului care înțelege că întreaga sa existență este primită în dar.

Sfântul Isaac Sirul (secolul al VII-lea), unul dintre cei mai profunzi mistici ai Răsăritului creștin, afirmă că „inima recunoscătoare aprinde în om dragostea față de Dumnezeu”. Pentru el, recunoștința nu este doar o virtute, ci începutul contemplării. Numai omul care vede lumea ca dar poate vedea în ea prezența Dăruitorului.

Drama păcatului originar poate fi înțeleasă și ca pierderea recunoștinței. Adam și Eva primesc totul, dar ajung să privească singurul lucru oprit ca pe un drept refuzat. În clipa în care omul încetează să mai mulțumească pentru ceea ce are și începe să fie obsedat de ceea ce nu are, păcatul își găsește loc în inima lui.

Și astăzi mecanismul este același. Nemulțumirea permanentă naște invidia, lăcomia, competiția fără măsură și incapacitatea de a ne bucura de darurile primite. Omul uită că adevărata bogăție nu constă în ceea ce posedă, ci în comuniunea cu Dumnezeu.

Euharistia – culmea recunoștinței creștine

Nicăieri nu se descoperă mai limpede sensul recunoștinței decât în însăși inima vieții liturgice a Bisericii. Cuvântul „Euharistie” provine din limba greacă (εὐχαριστία) și înseamnă „mulțumire”.

Nu este întâmplător faptul că înainte de Pătimirea Sa, Mântuitorul „a luat pâinea și, mulțumind, a frânt-o” (Luca 22, 19). Fiul lui Dumnezeu mulțumește Tatălui chiar înainte de jertfa Crucii, arătând că recunoștința nu depinde de împrejurările exterioare, ci de comuniunea iubitoare cu Dumnezeu.

Sfântul Nicolae Cabasila ( 1322–1391), unul dintre marii teologi ai Bizanțului, spune că întreaga viață a Bisericii izvorăște din Sfânta Euharistie, deoarece în ea omul nu aduce lui Dumnezeu ceva ce Îi lipsește, ci Îi întoarce, cu recunoștință, darurile primite de la El.

În fiecare Sfântă Liturghie, Biserica repetă gestul lui Hristos. Ea mulțumește pentru creație, pentru mântuire, pentru Cruce, pentru Înviere, pentru Biserică și pentru toate binefacerile văzute și nevăzute. De aceea, viața creștină autentică nu poate exista fără un duh euharistic. Creștinul este omul care știe să transforme întreaga existență într-o mulțumire adusă lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur (349–407),Arhiepiscopul Constantinopolului,îndemna credincioșii să mulțumească lui Dumnezeu nu doar în zilele de bucurie, ci și în vremea încercărilor, deoarece Dumnezeu poate transforma suferința într-o cale a mântuirii. Această perspectivă schimbă radical modul în care omul privește viața. Recunoștința nu mai este condiționată de succes sau de confort, ci devine expresia încrederii că Dumnezeu lucrează toate spre binele celor ce-L iubesc (Romani 8, 28).

Uitarea lui Dumnezeu – începutul nerecunoștinței

Sfântul Apostol Pavel descrie una dintre cauzele profunde ale decăderii spirituale a omenirii: „Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat.” (Romani 1, 21). Observăm că nerecunoștința nu este prezentată ca un păcat minor, ci ca începutul întunecării minții și al îndepărtării de Dumnezeu.

Atunci când omul încetează să mai mulțumească, lumea nu mai apare ca un dar, ci ca un obiect al exploatării. Aproapele nu mai este un frate, ci un concurent, iar natura nu mai este creația lui Dumnezeu, ci o simplă resursă. De aceea, criza spirituală, ruptura dintre oameni și criza ecologică au, în adâncul lor, aceeași rădăcină: uitarea Dăruitorului.

Recunoștința nu schimbă doar inima omului; ea schimbă modul în care acesta privește întreaga existență. Numai omul recunoscător poate deveni cu adevărat păzitor al creației și constructor al comuniunii.

Recunoștința – începutul vindecării relației dintre oameni

Recunoștința nu transformă doar relația omului cu Dumnezeu, ci și modul în care acesta se raportează la semenii săi. Omul recunoscător încetează să-i privească pe ceilalți ca pe niște rivali și începe să-i descopere ca pe niște daruri ale lui Dumnezeu. El nu mai trăiește în logica revendicării, ci în aceea a comuniunii.

O mare parte dintre conflictele familiale, sociale și chiar eclesiale își au rădăcina într-o profundă nerecunoștință. Ne obișnuim atât de mult cu binele primit, încât încetăm să-l mai vedem. Considerăm firească dragostea părinților, jertfa soților, devotamentul prietenilor sau slujirea discretă a celor din jur. Atunci când darul este perceput ca obligație, iubirea începe să se stingă.

Sfântul Ioan Gură de Aur (349–407) observa că omul recunoscător devine el însuși izvor de binefacere, deoarece cel care mulțumește lui Dumnezeu învață să mulțumească și oamenilor. Recunoștința naște smerenie, iar smerenia deschide calea iertării, a împăcării și a păcii.

În lumea contemporană, dominată de individualism și competiție, redescoperirea recunoștinței poate deveni începutul unei adevărate culturi a comuniunii. Familia, parohia și societatea se întăresc atunci când oamenii învață să mulțumească mai des și să pretindă mai puțin.

Omul – preot al creației și păzitor al darurilor lui Dumnezeu

Cartea Facerii îl prezintă pe om așezat în grădina Edenului „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea 2, 15). Aceste două verbe exprimă adevărata vocație a omului față de creație. El nu este stăpân absolut, ci administrator responsabil al lumii încredințate de Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580–662), unul dintre cei mai profunzi teologi ai Ortodoxiei, arată că omul este chemat să unească întreaga creație cu Dumnezeu prin iubire și mulțumire. El devine astfel „preot al creației”, adică acela care primește lumea ca dar și o întoarce Dăruitorului prin doxologie.

Această perspectivă este deosebit de actuală într-o epocă marcată de degradarea mediului. Criza ecologică nu este doar rezultatul unor decizii economice greșite, ci și consecința unei crize spirituale. Atunci când omul încetează să vadă creația ca pe un dar al lui Dumnezeu, începe să o exploateze fără măsură.

Recunoștința schimbă radical această atitudine. Cel care mulțumește pentru apă nu o risipește. Cel care vede în pâine binecuvântarea lui Dumnezeu nu o aruncă. Cel care contemplă frumusețea creației ca pe o icoană a iubirii divine nu o distruge. Respectul față de natură nu izvorăște doar din preocupări ecologice, ci din conștiința că lumea este creația lui Dumnezeu și spațiul în care omul își lucrează mântuirea.

Recunoștința în experiența Sfinților

Viețile sfinților arată că recunoștința nu depinde de bunăstarea exterioară, ci de prezența lui Dumnezeu în inimă. Mulți dintre ei au cunoscut boala, exilul, prigoana sau sărăcia, însă nu și-au pierdut niciodată capacitatea de a mulțumi.

Sfântul Siluan Athonitul (1866–1938), unul dintre cei mai iubiți sfinți ai secolului al XX-lea, vedea în fiecare zi un nou prilej de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru iubirea Sa nemărginită. Pentru el, chiar și încercările deveneau loc al întâlnirii cu harul dumnezeiesc.

Ucenicul său, Sfântul Sofronie de la Essex (1896–1993), mărturisea că omul care învață să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru toate dobândește o pace pe care lumea nu o poate oferi. Această pace nu este lipsa suferinței, ci rodul încrederii că Dumnezeu conduce istoria și viața fiecărui om spre mântuire.

Aceeași învățătură o întâlnim și la Sfântul Apostol Pavel, care îndeamnă: „Mulțumiți pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu pentru voi, în Hristos Iisus” (I Tesaloniceni 5, 18). Apostolul nu spune să mulțumim doar pentru lucrurile plăcute, ci „pentru toate”, deoarece credința descoperă chiar și în încercări lucrarea pedagogică a lui Dumnezeu.

Recunoștința – începutul unei civilizații a iubirii

Una dintre marile provocări ale lumii contemporane este transformarea relațiilor umane în raporturi de interes. Omul valorează adesea atât timp cât este util, eficient sau profitabil. Într-o asemenea cultură, recunoștința devine un act de rezistență spirituală.

A mulțumi înseamnă a recunoaște că nu suntem autosuficienți. Înseamnă a mărturisi că am primit mai mult decât am fi putut dobândi singuri. Înseamnă a vedea în fiecare om un dar și în fiecare zi o nouă binecuvântare.

Sfàntul Dumitru Stăniloae observa că iubirea adevărată este întotdeauna însoțită de recunoștință, deoarece persoana iubită nu este percepută ca un obiect al posesiei, ci ca un dar al lui Dumnezeu. Acolo unde există recunoștință, dispare dorința de dominare și se naște comuniunea.

Poate că una dintre cele mai importante misiuni ale creștinului de astăzi este tocmai aceea de a reînvăța lumea să mulțumească. În familie, printr-un cuvânt simplu; în societate, prin respect și solidaritate; în Biserică, prin participarea la Sfânta Liturghie; iar față de creație, prin folosirea responsabilă a darurilor primite.

Omul recunoscător transformă lumea în liturghie

Recunoștința este mult mai mult decât o virtute morală. Ea este răspunsul iubitor al omului la iubirea lui Dumnezeu. Din recunoștință se naște rugăciunea, din rugăciune se naște comuniunea, iar din comuniune se naște sfințenia.

Atunci când omul uită să mulțumească, începe să creadă că totul i se cuvine. De aici se nasc egoismul, violența, exploatarea aproapelui și distrugerea creației. În schimb, atunci când redescoperă recunoștința, lumea întreagă capătă un alt sens. Existența nu mai este o succesiune de drepturi revendicate, ci o necontenită primire a darurilor lui Dumnezeu.

În cele din urmă, întreaga viață creștină poate fi rezumată într-un singur cuvânt: Euharistie, adică mulțumire. Omul care trăiește euharistic vede în fiecare răsărit un dar, în fiecare om un frate și în întreaga creație o chemare la doxologie.

Într-o lume grăbită să ceară tot mai mult și să mulțumească tot mai puțin, Biserica este chemată să redescopere și să mărturisească frumusețea acestui cuvânt aproape uitat. Pentru că acolo unde există recunoștință, Dumnezeu este recunoscut ca Dăruitor al vieții, aproapele este primit ca frate, iar creația este ocrotită ca dar sfânt. Astfel, omul începe să trăiască încă din această lume bucuria Împărăției lui Dumnezeu, transformând fiecare clipă într-o liturghie a iubirii și a mulțumirii.

Preot Nicău Nicolae