Sunt multe momente în care, doar a privi în jur aduce multă nesiguranță și iz de eșec în viețile noastre profesionale.
Câteodată, parcă toți ceilalți le fac pe toate bine. Proiecte de succes și echipe fericite, conferințe cool, birouri dichisite cu cafele frumos aranjate lângă laptop. Totul pare ușor. Totul pare „așa cum trebuie”. Însă, de multe ori, realitatea profesională rămâne nespusă.
Există și zile în care nu ai energie să răspunzi la un e-mail. Proiecte care eșuează. Momente în care simți că ai ajuns la limită și nu știi dacă mai poți continua. Gânduri care te macină noaptea, deși ziua le ascunzi bine în spatele unui „Sunt ok”. Și totuși, ele sunt cele care ne formează cu adevărat.
Despre asta e Reality Check. Despre partea nevăzută a carierei și a succesului. Despre normalizarea eșecului. Despre ce învățăm când lucrurile nu merg bine. Despre cât de greu e uneori să rămâi pe drumul tău, dar și despre puterea de a o lua de la capăt. Pentru că, în realitate, nu doar victoriile ne definesc, ci și greutățile prin care trecem.
Primul partener curajos, care vorbește, prin oamenii săi, deschis despre eșec este Provident. Astăzi, un interviu cu Cosmin Bădoiu, Head of Sales and Service.
Ce te definește în viața profesională?
Dacă ar fi atât de ușor… Sunt câteva lucruri despre care simt că sunt ale mele, definitorii și, cel mai important este autenticitatea. Da, da, toți spunem despre noi că suntem autentici. Eu vorbesc despre acel tip de autenticitate care te și bagă în belele uneori. Am învățat de-a lungul timpului să nu mai fiu altcineva, să fac comparații. E totodată un sfat pe care l-aș da oricui din punct de vedere al carierei: Creează-ți propriul drum! E grozav să fim diferiți.
La pachet cu autenticitatea vine și nasul fin pentru ,,butonul” fiecărei persoane cu care interacționez. Nu pentru că aș avea cine știe ce interese, ci pentru că simt oamenii într-un fel care îmi permite să mă conectez mai ușor cu ei, să găsim mai repede acel numitor comun. Așadar, caut și ofer transparență, pentru că simt că nu avem timp de pierdut. Aș putea zice chiar că ,,butonul” meu e umorul, pe care îl folosesc deseori pe post de ice breaker.
Nu în ultimul rând, întotdeauna reacționez foarte bine atunci când am multe lucruri de făcut. Cred că mi-am dezvoltat foarte bine deprinderea de a face multitasking, de a fi și a reacționa rapid și de a-mi alege cu atenție bătăliile. Cu toții avem multe pe cap, dar nu toate-s la fel de importante și, poate cel mai relevant – avem priorități diferite.
Cum ai defini eșecul dacă ai putea să rescrii definiția din dicționar?
Mi-a spus cineva că Dumnezeu îți oferă cadouri sub forma unor lucruri aparent greu de dus. Cred că are dreptate. Și, deși a sunat biblic, eu spun că importantă nu este lovitura pe care o primești, ci reacția la asta și cât de determinat ești să îți continui drumul cu lecțiile învățate.
Nu cred că ne trezim dimineața cu gândul de a eșua. Eu aș spune însă că e vital ca asta să se întâmple. Pentru a te dezvolta, pentru a înțelege, pentru a crește. Iar eșecul este medicamentul care vine de fiecare dată fără prescripție, uneori când te aștepți mai puțin, care are talentul de a-ți reaminti că ești om, că ai încercat, nu ți-a ieșit, dar îți ești dator să o iei de la capăt. Și va fi mai bine. Cred însă că nu mi-e teamă de eșec pentru că partea mea preferată este momentul când pot să mă uit victorios în spate, ca într-un joc video unde vezi harta prin care ai trecut de-a lungul nivelului. Îmi place asta.
Care simți că a fost unul dintre eșecurile care și-a pus cel mai mult amprenta asupra cui ești astăzi?
Unul dintre marile eșecuri profesionale a fost chiar aici, în Provident. Am aplicat în 2019 la un rol pentru care, în mod categoric, nu eram pregătit. Ce se putea întâmpla? Am fost respins. Eu, mini-zeul, respins! Inițial, am arătat cu degetul spre omul care a luat decizia, nu m-am uitat la mine în curte, să văd care ar fi putut fi motivul.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că decizia nu avea legătură cu mine, cu cine sunt sau ce pot face, ci era despre cât de lung era, de fapt, drumul de la unde eram eu și unde avea nevoie compania să fiu ca să obțin rezultatele așteptate de la acel rol. Mai pe scurt, dar și mai dureros: nu eram eu omul.
Poate sună banal, dar acela a fost momentul în care am dus cea mai mare bătălie. Cu mine și cu mindsetul meu greșit. Am avut de schimbat o paradigmă, am avut de reconstruit. Am sângerat, dar aș povesti oricui cu mândrie despre acele cicatrici. Am pierdut o bătălie, am câștigat un război.
Aș mai spune că am eșuat aproape de fiecare dată când mi-am dorit cu tărie să demonstrez (dar foarte important, nu mie) că sunt capabil atunci când oamenii nu credeau asta, când nu-mi dădeau nicio șansă. Cred că nu e greșit să pui un anumit grad de presiune pe tine (aș numi-o îmbărbătare motivațională, pe corporatist așa), dar dacă vei trăi zilnic în presiune, vei claca. Poate nu azi, și poate nici mâine. Dar vei cădea de sus și va fi dureros. Am lucrat intens cu mine din acest punct de vedere și am învățat să fiu calm și să încerc să simplific orice lucru complicat. Să transform orice caracatiță complicată în idei simple, logice, care să mă ajute să văd lucrurile macro. Mi-e mult mai bine așa.
Care au fost efectele extinse? Cum te-ai simțit?
Am fost vulnerabil, m-am simțit inutil. Dar problema cea mare nici măcar n-a fost asta. Problema cea mare a fost că mi-a afectat capacitatea de a duce la bun sfârșit lucrurile pe care le făceam bine. Mi-a afectat relația cu cei din jur, poate și pentru faptul că a fost prima dată când mi s-a spus „nu” la un interviu. A trebuit să accept că (ce crezi?) chiar nu mi se cuvine totul și trebuie să muncesc pe brânci pentru lucrurile în care cred și pe care le vreau.
Care e lecția învățată?
Lecțiile, lecțiile, da? Căci persoana care mi-a zis „nu” atunci, mi-a zis „da” tot mie, într-un alt context, după niște ani. Ahaaa, Cosmin, deci doar sufereai de scenarită. Pur și simplu nu erai pregătit! Am învățat că nu trebuie să calci întotdeauna pe un drum bătătorit ca să ai succes. Ziceam mai devreme să-ți creezi propriul drum. Știți metafora aia, că nu poți lua liftul către succes, și trebuie să o iei pe scări? La mine întotdeauna a fost așa, fără excepție. Și nu doar în carieră, ci și în viața de zi cu zi. N-am primit nimic gratis și am învățat să muncesc pe brânci pentru ce îmi doresc.
O altă lecție pe care am învățat-o atunci a fost faptul că nu scrie nicăieri că trebuie să faci tu totul, să știi totul, sau să fii cel mai deștept din cameră. Total opusul, de fapt! Am învățat să dau oamenilor spațiul de a crea, de a-și lăsa amprenta, de a veni cu idei, de a conta, în definitiv. Iar asta mi-a creat în mod direct beneficiul de a fi mai bun, prin intermediul lor. Călătoria nu o poți face niciodată singur, iar lupul singuratic, pentru mine, astăzi e doar o iluzie.
Ce ai schimbat la tine/în rolul tău după asta?
Am schimbat modul în care reacționez la orice. La aflarea unor vești, la lucrurile care apar (și nu le tratez ca fiind cele mai importante doar pentru că sunt ultimele venite), la felul în care mă exprim, la modul în care ascult fără să intervin. Cred că i-am dat timp lui Cosmin să se maturizeze profesional. Sunt mult mai puțin ezitant, simt că prezența mea într-o încăpere este mult mai apreciată. Am încercat să lucrez la mine pe paliere unde mai apoi să excelez, în detrimentul unui efort de a lucra la tot și toate și a nu vedea niciun rezultat.
Cât despre roluri, lucrez în Provident din 2016, iar în 2023 am făcut o tranziție destul de mare din Operațiuni către un rol din Head Office. Ai fi tentat să crezi că nu ar fi nevoie de asta, dar în esență, am schimbat… cam totul! Deși vorbim despre aceeași companie, iar experiența din Field cu siguranță mi-a fost de folos, am simțit că am descoperit o altă lume despre care nu știam mare lucru, iar misiunea mea era tocmai aceea de a fi punte între Head Office și Field Sales. A fost un început frustrant, pentru că eu sunt un tip rațional care trebuie să formeze un tablou exact ca niște piese de puzzle. Piese pe care nu le aveam întotdeauna. OK, la început nu le aveam mai deloc, asta voiai să auzi, este? Dar mai apoi, a fost un rol care mi s-a potrivit mănușă, pentru că simțeam că înțeleg foarte bine problemele cu care se pot confrunta colegii din Field și puteam să apăs butoanele potrivite pentru a câștiga eficiență operațională cu ajutorul colegilor din Head Office. Alți 2 ani mai târziu, am preluat conducerea departamentului departamentului SSP către care făcusem tranziția din Field. Și asta a fost interesant; un rol mult mai politic; și aici nu mă refer la partidele din România. 😊
Pentru un om aflat în rolul tău, sau nu, care ar fi perspectiva valoroasă?
E simplu. Ia lucrurile pas cu pas, din aproape în aproape. Conturează un plan pe termen lung, dar acceptă faptul că oricând lucrurile îți pot fi date peste cap și ai nevoie de o plasă de siguranță sau un plan B. Înțelege și acceptă că nu poți controla destinul și cel mai probabil astăzi ești exact acolo unde trebuie să fii. Fii serios și responsabil și încearcă să aduci de fiecare dată plus valoare. Nu lua lucrurile personal, rareori e vorba despre asta.
Mai important de atât, bucură-te de călătorie. Și de cea profesională, dar și de cea personală. Cu ochii, cu sufletul, cu toată ființa ta. Vei crește de fiecare dată în momentele în care îți vei îngădui să o faci. Zic asta pentru că de multe ori, suntem cel mai mare dușman al nostru.
În încheiere, poate sună poetic, dar deși o știm toți, avem datoria de a trăi frumos. Iar eu cred că succesul deplin, cel puțin pentru mine, nu poate veni decât în momentele în care viața profesională și cea personală sunt într-o simbioză perfectă. Iar eu sunt recunoscător pentru cine sunt astăzi și pentru că am posibilitatea să fac exact ceea ce-mi place. Mai mult decât atât, pentru mine a fost întotdeauna o perspectivă valoroasă să nu fiu nevoit să mă duc la „scârbici”. Și mă bucur că nu am această provocare.