Un nou episod al seriei retrocedărilor controversate se va juca zilele următoare în instanțele din România. Dosarul nr. 33468/3/2017, aflat de aproape șapte ani pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă, aduce în prim-plan o cerere de restituire a unui teren generos, situat chiar pe malul lacului Snagov, într-o zonă cu implicații pentru patrimoniul statului român.
De la Manhattan, înapoi la Izvorani
De această dată, însă, solicitanta vine de la o româncă stabilită chiar la New York, SUA, care revendică un teren de peste 18.000 mp, pretins a fi achiziționat în 1944 de mama sa, Galia Galina Aiello.
Reclamanta, Nadia Christina (născută Zaharia) Riddleberger, cu domiciliul actual pe exclusivista East 57th Street, New York - una dintre cele mai scumpe artere rezidențiale din Manhattan - a apelat la o cunoscută casă de avocatură din România, „Bulai și Asociații”, pentru a obține, în instanță, restituirea unui teren valoros, într-o zonă strategică, actualmente deținut de o unitate a Inspectoratului General al Jandarmeriei Române.
Avocați de top, planuri vechi și hărți care nu se leagă
Reprezentată de avocatul Bogdan N. Bulai, reclamanta contestă Decizia nr. 95/31.07.2017 emisă de Ministerul Afacerilor Interne (MAI), prin care se respingea notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 privind retrocedările.
Solicitarea viza restituirea în natură a terenului situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, Jud. Ilfov, într-o zonă în care, de peste douăzeci de ani, funcționează o unitate cu regim special, care desfășoară activități în interes public.
Românca susține că terenul i-a aparținut mamei sale, Galia Galina Aiello (Zaharia la data cumpărării), care l-ar fi achiziționat în 1944 de la un anume Radu Gh. Ion, iar în sprijinul cererii sunt invocate documente din perioada interbelică și postbelică - un contract de vânzare-cumpărare din 1944 de o pagină, schițe de parcelare realizate manual, plan topografic vechi.
Însă niciunul dintre acestea nu oferă indicii concrete care să permită identificarea precisă a amplasamentului.
Iar aici apare prima întrebare-cheie: poate fi retrocedat un teren despre care nu se știe cu exactitate dacă este cel menționat în acte?
Expertizele judiciare efectuate pe parcursul procesului, trei la număr, au numeroase contradicții și nu reușesc să stabilească cu certitudine locația terenului pretins. Deși una dintre lucrările tehnice pare că încearcă să indice un amplasament ipotetic care s-ar suprapune peste cel deținut de actuala unitate militară, expertul admite că terenul nu poate fi identificat în lipsa unor repere fixe și clare și concluzionează chiar că „nu poate să menționeze că terenul identificat este cel aflat în litigiu” (sic!).
Un alt expert în dosar admite că planurile istorice invocate sunt neconforme cu realitatea actuală din teren atât în privința vecinătăților, cât și a geometriei.
Altul afirmă că „reconstituirea nu a avut la bază un plan concret în coordonate specifice și se bazează exclusiv de presupunerea părților”. Practic, toți experții nu pot da un verdict final și admit că nu pot identifica măcar terenul.
Cu alte cuvinte, cererea de retrocedare se bazează pe o geografie istorică și nu mai poate fi corelată exact cu realitatea din teren.
Iar instanța este pusă în fața unui paradox: cum să restituie în natură un imobil a cărui identitate nu poate fi stabilită?
Pretenții mari, baze subțiri
Ce face ca acest caz să atragă atenția nu este doar valoarea terenului revendicat, ci și dimensiunea simbolică a cazului - o moștenitoare cu domiciliul în New York, beneficiară a unei asistențe de top - revendică un teren valoros în baza unui probatoriu puțin spus incomplet, într-un perimetru de interes pentru statul român.
De partea cealaltă, autoritățile invocă tardivitatea notificării și imposibilitatea restituirii în natură a unui teren care nu poate fi identificat nici măcar de experți, pe parcursul a ani de zile de analize.
Mai mult, conform reglementărilor în vigoare, imobilele aflate în administrarea instituțiilor afectate utilității publice nu pot fi restituite decât în condiții excepționale. Ori, în acest caz, nu există nicio dovadă că terenul ar fi fost dezafectat sau că și-ar fi pierdut regimul special.
În acest context, devine esențială o altă chestiune de drept: poate fi restituit un teren aflat în administrarea unei instituții publice, în lipsa unui temei clar și a unei identificări certe?
Un precedent periculos?
Într-un climat juridic în care statul este adesea presat să repare abuzuri din trecut, această speță ridică o întrebare esențială: cât de departe se poate merge în reconstituirea unui drept de proprietate, în absența unui minim de certitudine privind obiectul acestuia?
Poate o expertiză bazată pe ipoteze, complet lipsită de ancore în realitatea actuală, să fundamenteze restituirea unui teren valoros de pe malul Snagovului, aflat în folosința unei instituții esențiale a statului?
Este o linie fină între repararea abuzurilor trecutului și riscul prejudicierii interesului public, pe baza unor hărți vechi și ipoteze neconfirmate.
Dosarul va oferi, fără îndoială, un test de echilibru pentru judecătorii Secției a V-a civile de la Tribunalul București. La mijloc nu se află doar 18.078 de metri pătrați de teren, ci ideea că dreptatea istorică nu poate fi obținută prin forțarea granițelor logicii juridice și a realității fizice, în detrimentul interesului public.
Altfel spus, nu orice moștenire dă naștere unui drept executoriu și nu orice plan de pe hârtie poate deveni titlu de proprietate.
Un lucru este însă clar: dreptatea istorică nu poate fi făcută ignorând realitatea din prezent. Și oricare ar fi adresa reclamantei, legea română cere dovezi concrete, nu doar hărți vechi desenate pe hârtie îngălbenită de timp.