DIVERSE: Criza Made in China

Criza Made in China

Țin în mână o rachetă de tenis veche. Nu chiar din „epoca lemnului”, ci din cea a grafitului, cu Donnay pe post de pionier al trecerii la acest tip de material.

Este vorba de modelul Graphite CGX 25, la care cel mai probabil se referea Pete Sampras când a zis că juca cu Donnay, „care era în esență aceeași cu racheta pe care aveam să o folosesc întreaga mea carieră Wilson Pro Staff 85 Graphite cu un cap de 85 sq in - cel mai mic disponibil.” Din asta ar trebui să se înțeleagă nu că belgienii de la Donnay - cei care au produs revoluția rachetelor de tenis - i-au inspirat pe americanii de la Wilson, care au dat apoi Pro Staff-ul 6.0 al lui Sampras și lui Roger Federer, ci că marea problemă a rachetelor, a celor bune din trecut, este că sunt foarte rezistente și constituie mărturii ale unei epoci în care politicul nu influența atât de mult economicul.

După ce e bine să amintesc și că Andre Agassi juca cu Donnay Pro One înainte de Head Radical Tour, alte dovezi sunt automobilele construite pe șasiu, care continuă să funcționeze, deşi sunt considerate „de epocă”. Chiar, vă mai amintiți cât de mult a circulat Volkswagen Broască ori Mercedes Bot de Cal? Dar, dubița Volkswagen T1 Transporter, realizată tot pe platforma Beetle?

Sau o altă întrebare: avea „curajul” vreun pantof de sport ce purta sigla Adidas, Puma sau Reebok - celebrii teniși Club C 85 din piele sunt emblematici - să se dezlipească în anii ’80? Atunci, în România, era comunism, și oamenii se uitau cu jind la adidașii cu trei dungi, care, spre deosebire de încălțările lor, rezistente până la prima ploaie, erau „indestructibili”!

Spre surprinderea românilor însă, bascheții și tenișii de firmă din ziua de astăzi cedează la fel de repede precum cei din perioada comunistă. Cu mențiunea că pe vremea lui Pete Sampras, care folosea Pro Staff, diferențele erau minore între rachetele cu care jucau marile figuri la turnee și cele pe care le puteau achiziționa pasionații, din magazine. Numai că, pentru a se maximiza costurile, celebra rachetă Pro Staff 6.0 nu s-a mai făcut în Statele Unite, la Chicago, ci producția s-a mutat în Caraibe, la St. Vincent, apoi în Taiwan și în China. În fine, cel de al doilea loc n-a fost o alegere proastă, pentru că se spune că Sampras juca doar cu rachete de la St. Vincent. Însă până și fabrica din St. Vincent s-a închis pentru a se chinezări întreaga producție de rachete de tenis, ceea ce arată că modelul de a face business s-a modificat.

Ca să sintetizez în termeni macroeconomici, ceea ce simt cunoscătorii când dau aceeași sumă de bani pe marfa slabă calitativ din prezent, ca pe cea bună din trecut, e o formă de inflație.

Aceasta se transpune, de fapt, într-un conținut mai redus de productivitate, ce se decontează din buzunarul consumatorului final.

Citește pe Antena3.ro

Kira Hagi s-a căsătorit cu Thomas Ferfelis. Cine este și cu ce se ocupă mirele

Chestiune pe care o putem prezenta și sub forma unei probleme de gimnaziu: „Magazinul X a vândut în anul T un short 100% bumbac cu 10 unități. În anul T+1, același retailer a comercializat exact același produs, la un preţ identic, dar cu 80% bumbac. Apoi în anul T+2, cu 65% bumbac, la același preț.” Cu întrebarea: „Câtă inflație înglobează/ascunde deprecierea calității?”

Iar în măsura în care banii pe care i-au tot injectat băncile centrale din „lumea civilizată” nu prea au intrat în afacerile din economia reală, fiindcă mediul economic suprataxat nu le-a permis companiilor să mai obțină profituri, supraviețuiesc mai ales clienții politici, ce beneficiază de pe urma redistribuirii guvernamentale.

Ei sunt cei care nu ezită să apeleze la serviciile unei piețe a muncii lipsite de concurență, cum e cea a Chinei. De acolo sunt importate mărfuri mai ieftine și mai slabe calitativ ce substituie produsele din țările de origine.

Fabricarea unor bunuri trainice nu mai reprezintă un deziderat pe piețe controlate de oligopoluri. Nici principiul: „Sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin!”.

Și, din nefericire, o astfel de abordare duce, în cele din urmă, ca în locul capitalistelor State Unite ale Americii să fie propulsată în postura de primă putere economică a lumii China comunistă.

Ceea ce nu face decât să se verifice postulatul lui Karl Marx: „Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe și iar taxe”.

Nu e un secret pentru nimeni că, de cele mai multe ori, majorarea unei impozit sau introducerea unuia nou scumpește produsele și serviciile vândute de firme. Într-un fel sau altul, clienții consumatori sunt cei care suportă de fiecare dată, din buzunarele proprii, înăsprirea fiscalității.

În anumite domenii intens reglementate, cum ar fi cel energetic, împovărarea consumatorilor finali cu taxele impuse de stat companiilor este realizată prin intermediul legislației. În tarifele reglementate practicate de aceste companii sunt incluse obligatoriu costurile taxelor și impozitelor. Costurile financiare ale impunerilor sunt clare, dar nu-s singurele cu care fiscalitatea împovărează economia și pe consumatori. Inflația generată de impozite se manifestă în multe feluri, unele extrem de perverse și insidioase, nevizibile din prima.

Asta pentru că comercianții nu își pot permite întotdeauna să scumpească pe față produsele în urma unei majorări de taxe. Motivul este că nu toate produsele și serviciile manifestă aceeași inelasticitate a cererii. E simplu când e vorba de curent electric, gaze, benzină sau țigări. Firmele nu riscă mai nimic majorând prețurile. Se poate întâmpla, însă, să-și restrângă clienții consumul, să renunțe cu totul, cel puțin temporar, la anumite produse sau le este mult mai ușor să se aprovizioneze de pe piața neagră.

Atunci, pentru a-și conserva în cât mai mare măsură marjele de profit, comercianții recurg la alte metode. Unele sunt mai primitive. De pildă, se reduce cantitatea de marfă din pungile și pachetele de produse alimentare, de la biscuiți la macaroane sau la servicii, cum sunt cele de spălătorie cu jeton, se păstrează prețul, dar se micșorează minutele prestației. În alte cazuri, însă, se face direct rabat la calitate. Rețetele și specificațiile originale sunt alterate, pentru reducerea costurilor de producție, din necesitatea de a compensa majorarea impozitelor. Unele servicii inițial incluse fără costuri suplimentare pentru clienți sunt eliminate. În acest fel, consumatorii primesc mai puțin și mai prost pentru aceiași bani.

De aici nu rezultă neapărat că firmele își trag pe sfoară clientela. Modificările calitative pot fi foarte bine specificate pe etichete, conform reglementărilor în vigoare, dar cine stă realmente să le citească? Astfel, trece ceva timp până ce consumatorii realizează scăderea calității produselor pe care le cumpără. Și, oricum, psihologic vorbind, această degradare e mai ușor de asimilat decât o scumpire. În acest fel, majorarea taxelor ne reduce tuturor calitatea vieții.

Dar la fel procedează și statele, în așa fel încât e greu de precizat cine “plagiază”pe cine. Gustave Le Bon atrage atenția că un impozit indirect, chiar exorbitant, va fi întotdeauna acceptat de mase. Extras zi de zi din consum, prin fracțiuni infime, nu stânjenește obișnuințele maselor și le impresionează prea puțin.

Este limpede că „balonul” de libertate al anii ’60 -’70 a permis societății și economiei să se încarce cu creativitate pentru mai bine de două decenii. Ceea ce face ca trupele de succes să fie tot acelea de acum două-trei decenii, în care cântă rockeri ajunși la vârsta pensionării, iar filmele „noi” nu-s decât remake-uri ale celor de atunci, cu rețetă “garantată”.

Dar apropo de mașini, dacă ar fi fost trainice, ar fi avut toată lumea de câștigat. Din păcate, calitatea precară îi îndeamnă pe oameni să păstreze mașinile vechi, pe care le repară, în ciuda ajutoarelor statelor acordate la achiziția de automobile noi sau a încercării de a “reprima” deținerea celor din vechea generație prin taxare și reglementare, ceea ce e o formă de prohibiție. Dacă se strică de tot șoferii nu mai merg cu ele!

Același lucru se întâmplă și cu rachetele. Nostalgicii preferă să se lase de tenis decât să achiziționeze noile rame.

Practic, consumatorii evită cât pot să cumpere mărfurile proaste pe care furnizorii își permit să le bage pe gât, fiindcă s-au organizat în carteluri îndrumate îndeaproape de politicieni.

Filosofia anterioară alimenta diviziunea muncii, deoarece consumatorul ce cumpăra o rachetă Made in USA, fabricată la Chicago, era producătorul altor mărfuri de care avea nevoie piața. Pe când acum, în epoca Made in China, clientul încearcă să fie înșelat de politic și marketing.

Asimetria informațională devine o practică generalizată, pentru că cel care a fost amăgit, va încerca și el să o facă, ceea ce nu restabilește încrederea și prelungește criza.