Ileana Sandu
Când zilele devin scurte, iar temperaturile scad, majoritatea plantelor intră într-un repaus aparent. Totuşi, natura ascunde o categorie specială de supravieţuitori – florile de iarnă, capabile să înfrunte frigul, zăpada şi lumina scăzută. Ele dau culoare celui mai auster anotimp, căpătând, de-a lungul vremii, o simbolistică aparte: speranţă, rezistenţă, renaştere.
Spânzul (Helleborus), supranumit şi „Trandafirul Crăciunului, înfloreşte începând din decembrie până în martie, colorile sale variind de la alb la mov închis. Este una dintre cele mai rezistente flori de iarnă, înfruntând gerul fără probleme.
Spânzul a fost considerat încă din Antichitate o plantă magică. Grecii o foloseau în ritualuri de purificare, iar în Evul Mediu era plantată în apropierea caselor pentru a alunga spiritele rele. Totuşi, toate părţile plantei sunt toxice, lucru de altfel cunoscut de vindecătorii vremii. Spânzul poate înflori chiar şi sub zăpadă, florile fiind vizibile doar când stratul se topeşte parţial. Planta a fost folosit odinioară pentru fabricarea pulberilor împotriva puricilor, tocmai din cauza toxicităţii sale. Unele soiuri de spânz pot trăi peste 20–25 de ani în aceeaşi grădină, fără să fie mutaţi.
În mitologia europeană, se spune că atunci când iarna a aflat că oamenii aşteaptă primăvara cu nerăbdare, a plâns de supărare. Lacrimile ei, căzând pe pământul îngheţat, nu se puteau transforma în apă. Atunci, Vântul de Miazănoapte a suflat peste ele, dându-le formă şi culoare. Aşa ar fi apărut spânzul – floarea cu petale pergamentoase, rezistentă la ger. De aceea, în unele sate din Carpaţi, spânzul mai este numit „Floarea Lacrimilor Albe”, fiind folosit odinioară ca talisman contra frigului şi a duhurilor iernii.
Camelia (Camellia japonica) este considerată „trandafirul Orientului”. Cu o eleganţă aparte, înfloreşte între noiembrie şi aprilie, în funcţie de soi.
Originară din Asia, a devenit extrem de populară în secolul al XIX-lea în Europa, datorită călătorilor şi botanistului Georg Joseph Kamel, de la care provine numele. A fost asociată cu nobleţea, discreţia şi iubirea tăcută – simboluri intens folosite în literatură, de la Dumas la scriitori moderni. În Japonia, cameliile sunt asociate cu samuraii – petalele cad dintr-odată, simbolizând moartea bruscă şi demnă.
O veche legendă japoneză spune că, în vremuri de război, o preoteasă a oferit un trandafir unei armate de samurai înainte de bătălie. Floarea a îngheţat, dar nu s-a ofilit. Impresionaţi, samuraii au considerat-o un semn divin. Se crede că, atunci când camelia îşi lasă floarea întreagă, fără petale risipite, aminteşte de modul în care samuraii „cădeau” brusc, dar demni. De aceea, în Japonia, cameliile sunt până astăzi un simbol al curajului, nobleţii şi al vieţii efemere.
Iasomia de iarnă (Jasminum nudiflorum) produce flori galbene, delicate, chiar înaintea frunzelor. Uneori înfloreşte şi pe ger puternic, fiind printre puţinele plante căţărătoare iubitoare de frig.
Ghioceii timpurii (Galanthus nivalis), cunoscuţi drept vestitorii primăverii, pot apărea încă din ianuarie. Rezistă sub stratul de zăpadă datorită substanţelor anticongelante naturale din bulbi şi se încălzesc singuri, având o reacţie metabolică ce le permite să ridice temperatura cu până la câteva grade pentru a topi zăpada din jur.
Ghiocelul este prezent în basmele europene, fiind considerat prima floare creată de Dumnezeu pentru a aduce alinare zăpezii. În multe culturi, culegerea primului ghiocel era văzută ca un semn de noroc şi protecţie pentru restul anului. Numele ghiocelului (Galanthus) provine din greacă şi înseamnă „floare de lapte”, datorită culorii albe pure. În Marea Britanie, până în secolul XIX, se credea că ghioceii aduşi în casă aduc ghinion, deoarece erau văzuţi frecvent în cimitire.
Se spune că, la începuturile lumii, zăpada nu avea culoare. A mers la toate florile şi le-a cerut câte un gram din frumuseţea lor. Trandafirul a refuzat, la fel şi laleaua, crinul şi violeta. Numai ghiocelul, mic şi firav, a acceptat să-i dea zăpezii din albul său. Impresionată, zăpada i-a oferit în schimb dreptul de a fi prima floare care apare în fiecare an şi de a înfrunta frigul fără să se teamă. De atunci, ghiocelul răsare dintre nămeţi, fiind considerat simbolul prieteniei cu iarna.
Viorelele şi brânduşele de iarnă (Crocus tommasinianus) pot răsări chiar în februarie, preferând solurile reci şi însorite, unde apar în covoare spectaculoase. Unele soiuri de crocus înfloresc sub cer înnorat, închizându-şi florile doar când bate vântul puternic.
Potrivit unei vechi legende greceşti, doi îndrăgostiţi – Crocus şi Smilax – au fost despărţiţi de zei. Pentru a-şi exprima dragostea neclintită, tânărul a promis că nu va părăsi niciodată locul unde Smilax fusese transformată într-o plantă. Zeiţa Hera, impresionată, l-a transformat pe Crocus într-o floare care să răsară devreme, înainte de venirea primăverii, pentru ca sufletul lui să fie primul care vede lumina după iarnă. Astfel, crocusul simbolizează iubirea ce înfruntă frigul şi distanţa.
Florile verzi de iarnă
În unele tradiţii central-europene, se spune că, atunci când lumea era încă tânără, Zeiţa Pământului a dorit să testeze oamenii şi le-a dat un an întreg de iarnă neîntreruptă. Doar câţiva au rămas răbdători şi încrezători. Ca răsplată, zeiţa a creat florile verzi de iarnă (soiuri rare de spânz), simbolizând continuitatea vieţii în cele mai grele vremuri. De atunci, aceste flori sunt considerate semn al rezilienţei şi al protecţiei divine.
Într-un anotimp dominat de gri şi frig, florile de iarnă aduc culoare şi sens, devenind simboluri ale vieţii care nu renunţă, amintindu-ne că frumuseţea poate apărea în cele mai neaşteptate momente.
(documentare – housebeautiful.com, interflora.ie, plantdelights.com; foto – pixabay.com)
Distribuie: