Descoperire culturală - Irina-Margareta Nistor: Fraza „a tradus pe ascuns” mă scoate din sărite. Care pe ascuns? Toată lumea îmi știa vocea INTERVIU

Cotidianul: Cine este Irina-Margareta Nistor, dincolo de criticul de film pe care îl cunoaște toată lumea? Cum vă definiți, în câteva propoziții, ca om?

Irina-Margareta Nistor: Hmm. Pasionată, ranchinoasă, iert greu (deși îmi propun, dar nu reușesc), nu uit – nici lucrurile bune, nici lucrurile rele. Sunt recunoscătoare, spre deosebire de alții. Sunt recunoscătoare față de cei care m-au învățat meserie sau care au contat în viața mea. Iubesc pisicile, iubesc florile. Mă bucur că stau într-o casă, mă bucur că nu stau într-un bloc, pentru că, fiind agorafobă, am senzația că toată lumea vine peste mine.

Cum arată o zi obișnuită din viața dvs.? Aveți o rutină sau fiecare zi vine cu alt film, metaforic vorbind?

Căutați conținut similar? Vezi articole despre Cultura, Arta, cinematografie, Andrei Plesu și critic de film.

Sunt foarte diferite zilele, dar există niște lucruri fixe. Lucrurile fixe ar fi așa: trezitul până în 7:30, când începe Télématin, cafeaua – dacă se poate cu un biscuit din acela luat din benzinărie, pentru că nu există de vânzare (să fie așa mic). Vânzătoarele de la benzinărie sunt tare drăguțe, mă recunosc și mi-l dau. Eu aș prefera să-l cumpăr. După care, jumătate de covrig prăjit cu unt, apoi viața este foarte diferită de la o zi la alta.

Pot fi diverse evenimente dimineața, diverse filmări, mers la film aproape în fiecare zi, merg la teatru, merg la concerte, inclusiv interviuri, podcasturi. Răspund la telefon și la mesaje întotdeauna – mi se pare civilizat; chiar dacă sunt într-o filmare, îmi pun telefonul pe mod avion, după aceea răspund. Scriu pentru o revistă de la Piatra-Neamț o dată pe lună, mă uit pe net, dar nu foarte mult, pe Facebook foarte rar. Sigur, mă uit și la televizor (vezi că și acum îl am deschis), să știu ce se întâmplă și din punct de vedere politic, văd reluări. De exemplu, emisiunea BUNĂ, ROMÂNIA!

După două noaptea mai vorbesc, într-adevăr, cu prietenii mei de pe alt fus orar, fie că este vorba de Canada, fie că e vorba de Noua Zeelandă. Am grijă să am un fel de agendă perpetuă, ca să știu a cui zi este și să le trimit mesaj sau, dacă e un nume de sfânt, trimit la toată lumea. Chiar a fost de curând Sfântul Victor și am avut vreo 70 de „Victor”. Era și un film celebru, Victor Victoria.

Bineînțeles că am grijă de MissT (de la Miss Tiffany și e o pisicuță, născută acum doi ani de Sânziene.) – să primească mâncare, să primească apă și, mai ales, să nu o „șteargă”, pentru că este o pisică de interior, nu una de exterior. Îmi place să stau cu ea în brațe și să ne uităm la filme sau să ascultăm politică.

Evident, și citesc înainte de miezul nopții, când mă întorc seara. Rareori merg la cumpărături, foarte rar. Merg la coafor o dată pe săptămână. La cumpărături merg mai mult când călătoresc și atunci am grijă să iau și multe cadouri pentru ce urmează – pentru Sărbători sau pentru aniversări. Îmi place să am musafiri. În general, prefer să luați interviurile la mine acasă, nu la o cafenea sau să ne întâlnim în altă parte sau să-l facem la telefon. Cam așa arată o zi.

Lumea spune că sunt greu de urmărit. De curând am fost la „Scrisori pentru Moș Crăciun” pentru Fundația Vodafone – pentru că sunt Președinte onorific, și particip la proiectele lor fabuloase în scopuri de binefacere. Acum am să plec la Craiova. Atunci când merg la Craiova am să prind și un concert. Am aflat că va fi un concert chiar la Facultatea de Medicină. O să văd, evident, târgul. Sper să prind și un film și să mă văd și cu prietenii, iar acum, că vin sărbătorile, este mult mai multă lume în casă.

Nu gătesc. Din fericire, o am pe Anik – gătește ea. Eu fac doar salată de fructe și un cocktail – despre care prietenii mei râd și spun că este „verde de Paris”. (râdem) Îmi place să amestec portocale cu Bleu Curaçao și cu încă o mie de alte lucruri și cu multe cuburi de gheață.

Beau multă cafea, urăsc ceaiul. Trebuie să fiu pe moarte ca să beau ceaiuri. Merg la cimitir, la ai mei – pentru că majoritatea (când ai 68 de ani) ai mulți plecați pe lumea cealaltă. A fost un an greu, cu multe pierderi. Tot timpul, dacă sunt aici, merg la înmormântare. Este o formă de respect. Totdeauna îți gândești și ce scrie pe panglică sau din ce flori faci coroana.

Care sunt cele mai puternice tabieturi la care nu ați putea renunța?

Acela cu cafeaua și cu covrigul. Condiția este ca acel covrig să nu aibă sare în el. Urăsc sarea. Îmi place foarte mult iuțeala. Jumătatea de covrig trebuie să fie prăjită și cu semințe. Multă vreme, în capul meu, îl traduceam drept susan, dar, evident, sunt semințe. O sămânță care a stat la cuptor e altceva decât niște semințe – niște bomboane agricole. Pe vremuri, făcea mama niște floricele infinit mai bune decât astea de la cinema, care, din păcate, sunt prăjite în ulei de cocos (altă chestie pe care o detest) – cocosul.

Ați dublat peste 3.000 de filme și ați spus că rămâneți până la finalul fiecăruia, din respect și profesionalism. Ce v-a învățat această disciplină?

Absolut. Rămân până la ultimul cadru. În primul rând, m-au învățat unde au fost făcute filmele, cui i-au fost prezentate niște mulțumiri, cine au fost coproducătorii, cine a scris și a compus melodiile. Toate astea le aflu de acolo și, mai ales, în ce an este făcut filmul. Chiar mă uitam că filmul Febra de sâmbătă seara (Saturday Night Fever) din ’77, la noi a venit după ’85. Era un decalaj temporal.

Pe mine fraza „a tradus pe ascuns” mă scoate din sărite. Care pe ascuns? A tradus ilegal. Toată lumea îmi știa vocea.

Aveți o voce inconfundabilă, pe care ați descris-o cândva drept „pasională și ușor răgușită”. De ce spuneți că nu vă place vocea dvs., în condițiile în care pentru public a devenit un simbol?

Ușor mai bine răgușită. Sigur că nu-mi place vocea mea, mai ales că eu o aud altfel.

Glumind, ați menționat că mulți copii au fost „co-produși” pe fundalul filmelor dublate de dvs. Cum vă simțiți când oamenii spun că au copilărit pe vocea dvs.?

Am aflat mult mai târziu treaba asta. Mi-am adus aminte și m-am distrat că prin ’90 și ceva, imediat după Revoluție, eram în Sinaia și, alături, era cineva care avea un video și a pus o casetă foarte tare și nu am putut dormi, dar m-a intrigat să mă aud, și să mă verific dacă am tradus bine. Pe mine nu mă deranjează zgomotele. Eu nici nu observ că trec tramvaiele sau când latră căței.

„La naiba” sau „Sfântul Sisoie” au devenit aproape marcă înregistrată. Cum ați găsit aceste echivalente?

Așa este. Mi s-a părut forma cea mai delicată. Oricum, toată lumea știa exact cum sună ele. E ca atunci când înveți o limbă străină. Sunt primele lucruri pe care le înveți – sigur, nu de la profesori.

Chiar acum am văzut, de curând, un documentar pe care inițial am refuzat să-l văd pentru că se chema După cioate, în loc de „cioturi” – adică rămășițe de lemne. Era un documentar despre tăierile de lemne și, printre altele, erau niște paznici de pădure care au fost prinși și bătuți. Una dintre umilințe era din nou înjurătura, la fel ca în închisorile comuniste de altădată. Înjurătura nu cred că este elegantă, nu folosește nimănui și nici nu vreau să o încurajez. Este doar o iluzie că lumea dorește să vorbești urât.

Cât de greu v-a fost să nu traduceți înjurăturile exact așa cum erau?

Nu mi-a fost deloc greu, pentru că la mine este o chestie mecanică.

Ați menționat că vă uitați foarte mult la TV și că sunteți „dependentă”. Ce faceți atunci când nu vă uitați la televizor?

Citesc, ascult muzică. Vorbesc cu prietenii. Am foarte multe albume. Îmi place foarte mult să consult dicționare. Chiar acum mi-am cumpărat Taschen filmele deceniului 2010. Am dicționare foarte mari.

În general, nu-mi rămâne foarte mult timp, pentru că merg la filme. De exemplu, Jay Kelly (cu George Clooney), care mi-a plăcut foarte mult. Frankenstein, pe care l-am văzut în rate, recunosc. Când merg la cinema, văd 3, 4 sau chiar 5 filme și alerg de la o sală la alta, pentru că mi le aranjez astfel încât să fie unul după altul. Cel mult mai rămân să-mi cumpăr pastile de Nespresso, că sunt la final cu ele.

V-ați născut în 1957, odată cu Televiziunea Română. Primul televizor se numea Rubin, iar din 1989 ați avut unul color. Câte televizoare aveți în prezent?

Da, da, și rubinul este piatra mea, care-mi poartă noroc. Culmea, existau și niște televizoare care se chemau Diamant, tot o piatră de noroc a Berbecului. În momentul de față am patru care sunt funcționale, iar unul nu l-am deschis de mult. Unul dintre ele l-a făcut MissT pisicuța, radio, că nu mai avea imagine, dar sunet, si am cumpărat altul.

Maternitatea din Drumul Sării – și, culmea, ați spus că urâți sarea și compensați cu iute, picant și condimente. Este mai rafinat gustul mâncării așa?

Da, categoric este mult mai rafinat, pentru că ăștia care-ți pun o tonă de sare ajung la un gust comun, pe când o iuțeală are savoare. Bunicul meu, de exemplu, spunea că de Crăciun trebuie să bem gin, că este făcut din ace de ienupăr. Îmi place foarte mult panettone și, în fiecare an, am o prietenă care merge la Londra și de fiecare dată îmi aduce un Christmas pudding. Mai complicat cu buturuga de Crăciun, dar ultima dată era la Băneasa. Costisitor, dar când iau, iau și pentru musafiri.

Ați fost botezată la doar 13 zile din cauza unor probleme de sănătate și ați urmat un tratament de trei luni. Ce alte cumpene importante ați mai avut în viața de adult?

Până la adult, am mai avut o cumpănă. Am făcut un pojar foarte rău. Era să mă „curăț” și la pojarul ăla, dar am avut un doctor minunat, care era același care m-a îngrijit la trei ani și de hepatită și m-a lăsat să stau acasă, pentru că și-a dat seama că, dacă mai stau în spital și mai iau un virus… Întâmplător, îl chema tot Voiculescu, era ministrul Sănătății – nu avea nicio legătură, dar cred că era un nume predestinat pentru miniștrii sănătății.

Apoi, cumpăna cea mai mare a fost la 14 ani, când m-a lovit o mașină. Am rămas cu o teamă de traversări. Rog întotdeauna să fiu lăsată foarte aproape. A mai fost o cumpănă la Covid. Și atunci era „să mă curăț” din nou, dar nu ați scăpat de mine.

Ați mărturisit că vă regăsiți mai mult în prenumele „Margareta”. Între timp, ați reușit să o integrați complet și pe „Irina” în identitatea dvs.?

Am reușit și, mai ales, tot încerc să conving pe toată lumea să pună liniuța între Irina și Margareta, că nu-i așa de complicat. A mai apărut de curând un interviu și, iarăși, nu avea liniuță.

Spuneați că nu vă puteți abține de la ciocolată, înghețată, cartofi prăjiți și de la a avea și primi musafiri. De la ce altceva nu vă mai puteți abține?

Cartofi prăjiți, dar prăjiți în unt. Eu nu am ulei. Dacă aveam un câine, era uleiul pentru câine, cum și dacă am bere, am pentru gunoieri. Ideal, pentru mine, este șampanie dulce, mai ales când vine cineva. Nu mă mai pot abține de la brânzeturi și comte de la Cannes, cu condiția să nu fie sărate (dar sunt greu de găsit și alea). Șvaițerul îmi place, covrigii – ți-am zis – sunt dependentă de covrigi.

De curând am fost la Constanta la licee cu „Pădurea de molizi” a lui Tudor Giurgiu și fusesem într-o emisiune de radio și tocmai băgasem aluzia că vreau și eu un covrig și mi-au adus o cutie mare de bomboane și niște flori. Eu mă mulțumeam doar cu un covrig, degeaba aluzia. La Iași sunt foarte buni.

În familia dvs., „mâncarea înseamnă iubire” și aveți o colecție impresionantă de caiete cu rețete.

În primul rând, este o formă de a face niște rețete sofisticate, ideea de a lua din revistele străine ce se mai prindea pe aici, de exemplu NoiDonne, care era o revistă semi-comunistă italiană, sau mai erau niște reviste franțuzești. Adică să încerci să variezi cât mai mult și, mai ales, pentru musafiri. Era o chestie foarte strictă.

Se făcea cozonac de Crăciun și de Paște, se făceau sarmale de Crăciun – de Paște, niciodată. Asta era o invenție nouă. De Crăciun, cel mai bun porc este curcanul. Făcea mama un curcan cu bigudiuri – așa îi zicea ea – erau cârnați înfășurați în bucățele de slăninuță și arătau ca niște bigudiuri și se făcea foarte greu, stătea mama ore întregi. După aceea, le făcea cu caise confiate în coniac.

Mănânc foarte mult ardei copți. Am peste 33 de kilograme. Pentru că se face o supă de ardei copți. E cea mai bună, pentru că eu, neconsumând sare, nu beau apă – iau din supa aia. Apă doar puțină, cu medicamentele, și multe cafele.

Sunteți bucureșteancă de cinci generații și trăiți în casa copilăriei. Ați trăit într-o familie în care nu ați cunoscut frica. Ce ați mai învățat în acea casă?

Am învățat o solidaritate chiar și atunci când este complicat. Am învățat să trăim în lumea noastră și să încercăm să ignorăm ceea ce ne înconjoară. Am învățat să iubesc animalele, în special câinii și pisicile, să încerc să nu fac rău, să încerc să fac fapte bune.

De curând am zis că o urare este să nu faci o faptă rea. Mama, făcând Școala Primară la maici, avea chiar un carnețel foarte frumos, în care avea niște mici ilustrate pentru fiecare faptă bună pe care o făcea. Erau niște ilustrate cu îngerași și cred că a fost un copil foarte bun. Era blondă, cu ochii albaștri.

Și v-au inspirat foarte mult credințele acestea.

Da, să ajuți dacă poți să ajuți și să nu aștepți ceva la schimb. Ele oricum vin, dar lumea nu înțelege treaba asta. Nu e ca în Harap-Alb: „Hai, ajută-mă și te voi ajuta și eu cândva”.

Ați spus că sunteți superstițioasă. Ce evenimente premonitorii ați trăit și s-au adeverit?

Am trăit și pozitive, și negative. Negative… (la noi în familie, cel puțin): dacă visezi că ești la volan și nu ai carnet de conducere, sigur afli de moartea cuiva esențial. Am visat chestia asta, de asta mi-am luat carnetul, că, de altfel, nu am condus niciodată și nici nu cred că meritam carnetul ăla. Mama și-a dorit foarte tare să nu conduc.

La cât sunt eu de văzduhistă și în lumea mea… fac contact cu realitatea mult mai puțin decât credeți voi. Și, după aceea, a fost o chestie foarte frumoasă când a luat Cristian Mungiu Palme d’Or. Mergeam spre televiziune, era duminică seară și nu am să uit niciodată: era fostul Hotel Dorobanți și a ieșit cineva cu o găleată cu apă. Și știam că va fi bine pentru el.

În principiu, nu mă întorc din drum și mai țin mult la o chestie: să nu-mi iasă cineva cu o cană goală înainte.

Și visele premonitorii, nu?

Da, visele sunt. Dacă visezi că ți-a căzut o măsea… În schimb, dacă uit și dorm fără ceas la mână, a doua zi sigur moare cineva. Într-o noapte, chiar acum de curând, mi s-a întâmplat. Mi-am zis că nu mai are cine să moară, că a murit toată lumea. A fost un an cu foarte multe despărțiri. A mai avut un prieten care s-a stins și care era mare spadasin. La toate petrecerile mele, cu multă lume, venea cu sabia și tăia tortul.

Culmea e că s-a dus într-o zi – 4 noiembrie era. Dimineața am aflat treaba asta și seara a trebuit să ajung la o petrecere, la un prieten al părinților mei care împlinea 101 ani. Nu puteai să vii cu o față lungă la ziua de naștere a omului, ar fi fost o lipsă de tact. La capitolul tact stăm prost.

A fost un an al Șarpelui și vine acum un an al Calului și sper să trecem mai ușor peste obstacole și să obținem cât mai multe curse și trofee.

În perioada liceului ați absentat des ca să vă uitați la filme. Simțiți că destinul v-a împins tot timpul spre cinema?

Se cheamă „am chiulit”. Da, da, cred că din totdeauna. Dependența este foarte mare. Nu traduceam pe video din spirit de frondă sau ca să câștig niște bani, în mod special; o făceam ca să pot vedea filmele alea.

„Viața bate filmul”? Când simțiți cel mai tare că realitatea e mai dură?

Este constantă. Nu știu dacă neapărat este mai dură. Este aceeași. Uneori reușești să ai norocul să-ți fie bine, alteori să-ți fie mai puțin bine. Dar cred că, până la un anumit punct, îți poți organiza viața, îți poți face un scenariu, mai ales ideea asta de a strecura foarte multe lucruri într-o zi.

La plecările în țară îmi place că sunt mulți oameni. Eu mă plictisesc foarte ușor. Cred că voi apela la un prieten imaginar, pentru că, despărțindu-mă de mulți oameni, este foarte greu să mai găsesc un prieten care să aibă toate aceste calități.

Cred că cel mai bun exemplu, cea mai bună prietenă, a fost mama, cu care aveam și aceeași meserie – era profesoară de franceză. Într-o altă viață, cineva zicea că am fost surori gemene.

Este foarte greu să găsesc pe cineva cu care să mă înțeleg și la politică, și la gusturi. Este foarte complicat, așa că am să-mi fac un prieten imaginar, apropo de cum îți faci scenariul. Eu mă suport greu și pe mine, pe când un prieten imaginar e mai ușor de abordat, dar trebuie să-i acorzi atenție. Încă nu am decis dacă va fi băiat sau fată. Mă mai gândesc. Când eram copil, prietenul imaginar era o fată, dar nu mi-am dorit frați sau surori niciodată.

Ați simțit fantome în casa copilăriei?

A fost o casă foarte mult locuită. Aș fi vrut să văd o fantomă. Am avut un vis recent care m-a și bucurat, de altfel. Am visat-o din nou pe mama, dar de data asta nu era așa cum o știam eu, ci era exact cum e o fantomă celebră care se cheamă Katie King – era o fantomă de la începutul secolului trecut și era îmbrăcată la fel, în alb.

După ce a fost ziua de naștere a lui Cătălin Botezatu, i-am zis să-mi facă o rochie când am să fiu eu o fantomă, ca să pot să mă laud că m-a îmbrăcat Botezatu. Când s-a stins tata, a pornit un ceas. Bunica, mama și tata au murit aici. Doar bunicul a murit la spital și a murit cu o figură încordată total și și-a dat seama că este sfârșitul. A murit de spaimă, că i-a aprins o infirmieră o lumânare, la vedere.

Cum ați descrie o iubire „ca-n filme” din perspectiva dvs.?

În filme nu sunt iubiri absolut ideale. În general, e puțin probabil să fie o iubire de lungă durată. Cine are mult noroc – nu toată lumea are șansa unei iubiri, în primul rând împărtășite.

Era o poveste întreagă: dacă vrei să fii iubită sau să iubești? Ca să-ți spun drept, eu aș vrea și una, și alta – să nu mă pui să aleg. Dar se poate întâmpla uneori să iubești la distanță și să fie o iubire neconsumată, care poate să țină și ani de zile.

Cred că e o chestie foarte bună și asta. Sunt forme total diferite de iubire. În principiu, trebuie să fie o iubire care să nu presupună conflict, să nu presupună invidie. Eu mărturisesc că am avut noroc și au fost șapte ani foarte frumoși. În rest, sunt iubiri platonice care pot funcționa foarte bine.

Vă place să primiți musafiri și ați spus că v-ar fi plăcut să vă viziteze Sergiu Celibidache și Mircea Eliade. Ce alte vizite v-ar fi bucurat? De la cine v-ar fi plăcut să primiți o poveste, o confesiune sau măcar o privire?

Da, eu mi-am ales și un pseudonim în studenție: MeDiSCe. La Sergiu Celibidache am fost la concertele lui și i-am dat un trandafir roșu și în în anii 70 la zece repetiții. Pe Mircea Eliade nu l-am cunoscut, mi-ar fi plăcut foarte tare, pentru că erau niște lucruri comune: partea de paranormal, partea de India și miopia.

Mi-ar fi plăcut să vină la mine acasă Andrei Pleșu, pe care îl cunosc, dar, firește, nu mi-am îngăduit niciodată așa ceva. Este unul dintre motivele pentru care mă întorc în țară cu entuziasm. Sunt foarte puțini oameni pe care îi admir necondiționat.

Mi-aș fi dorit să vină Iosif Sava. Am fost la el, cu mama, de ziua lui, i-am dus chiar un tort și am rugat niște studenți la Conservator, unde predam engleza, să-mi treaca notele de la Imnul Regal. Apoi, Tudor Vornicu – pentru că sunt personaje esențiale pentru care am o foarte mare admirație.

Și asta este una dintre calitățile pe care as vrea să le văd mai des, mai ales la oamenii tineri: să aibă admirație, adică să nu găsească tot felul de cusururi cu orice pret.