Tendințe în cultură - Între interes și cruzime, opinia publică nu caută adevărul, ci supunerea

Există epoci în care femeile au fost nevoite să lupte pentru dreptul de a vota, pentru dreptul de a munci, pentru dreptul de a avea un cont bancar. Și există epoca noastră, în care o femeie celebră trebuie să meargă în instanță ca să demonstreze că… este femeie.

Nu pentru că ar exista vreo ambiguitate biologică. Nu pentru că ar fi vreo dezbatere medicală. Ci pentru că opinia publică — acest organism fără față, fără responsabilitate și cu apetit nesfârșit pentru scandal — a decis că realitatea este negociabilă.

Brigitte Macron nu a cerut nimănui să o creadă frumoasă, tânără sau simpatică. A cerut doar să nu fie mințită agresiv despre propria existență. Și, într-o lume sănătoasă la cap, asta n-ar fi trebuit să ajungă într-o sală de judecată. Dar într-o lume în care minciuna este repetată suficient de tare și suficient de des, adevărul nu mai e de ajuns. Trebuie autentificat, parafat, eventual citit cu voce tare de un judecător.

Continuați lectura cu articole similare despre Cultura, Arta, femei, Lifestyle și Salem.

Este o formă nouă și agresivă de absurd: nu mai trăim într-o epocă în care adevărul iese la suprafață de la sine, trăim într-una în care adevărul trebuie să depună dosar cu șină. Și nici atunci nu are prea multe șanse să fie receptat corect.

Și dacă tot vorbim de dosare, ajungem inevitabil acasă, unde absurditatea nu e importată, ci produs local.

Când mama copiilor lui Nicușor Dan ajunge într-o emisiune televizată (în 2024) nu pentru a vorbi despre educație, familie sau valori, ci pentru a flutura certificate de botez — documente reale, intime, care n-ar trebui să fie niciodată material de talk-show — nu mai suntem pe terenul curiozității publice. Suntem pe terenul hărțuirii colective într-o campanie electorală fără scrupule și fără bun simț.

Este momentul în care te întrebi: ce urmează? Să cerem poze din sala de nașteri? Analize ADN în prime-time? Un notar care să confirme, între două reclame, că da, copiii există și au fost botezați conform ritualului corect?

Opinia publică, când devine isterică, nu mai caută adevărul. Caută supunerea. Vrea ca oamenii să se justifice până la epuizare, să se dezbrace de intimitate bucată cu bucată, doar-doar liniștesc monstrul. Care, desigur, nu se liniștește niciodată.

Ce leagă aceste două situații — una de la Paris, alta de la București — nu este politica, ci disproporția.

Forța cu care minciuna este aruncată și fragilitatea poziției celui care trebuie să răspundă. Faptul că, în mod pervers, cel care spune adevărul ajunge să pară defensiv, iar cel care minte — îndrăzneț.

Nu este, de fapt, nimic nou în spectacolul contemporan al oamenilor obligați să demonstreze lucruri care, până mai ieri, țineau de evidență sau de intimitate. Istoria este plină de momente în care identitatea a fost tratată ca o infracțiune în suspensie.

În Evul Mediu, femeile trebuiau să dovedească că nu sunt vrăjitoare — o misiune imposibilă, pentru că orice dovadă era reinterpretată ca semn al vinovăției. În America anilor ’50, oamenii erau chemați în fața comisiilor să jure public că nu sunt comuniști, să-și expună prietenii, convingerile, viața interioară, ca și cum adevărul ar fi fost un act de mărturisire, nu un fapt. Iar în regimurile autoritare, de la Germania nazistă la Europa de Est comunistă, oamenii au învățat că simpla existență trebuia justificată cu hârtii, genealogii, jurăminte de loialitate.

Ce se schimbă astăzi nu este mecanismul, ci decorul. Tribunalul nu mai este o comisie oficială sau o piață publică, ci o emisiune TV, o rețea socială, un cor de voci care cer „dovezi” cu o insistență moralistă. Brigitte Macron ajunge să obțină o hotărâre judecătorească pentru a confirma un fapt biologic, iar Mirabela Grădinaru mama copiilor lui Nicușor Dan ajunge să arate certificate de botez la televizor, nu pentru că cineva ar fi avut o curiozitate legitimă, ci pentru că minciuna a fost repetată suficient de agresiv încât adevărul a devenit suspect. În astfel de momente, nu mai contează ce este adevărat, ci cât de mult ești dispus să te dezbraci public ca să-l dovedești.

Poate cea mai tristă lecție istorică este aceasta: atunci când o societate începe să ceară acte pentru identitate și confesiuni pentru liniște, problema nu este persoana interogată, ci publicul care a uitat limita dintre interes și cruzime. Iar dacă istoria ne-a învățat ceva, este că aceste episoade nu se termină cu adevărul. Se termină doar când obosește mulțimea.

Probabil, că acesta este momentul în care râsul devine o formă de igienă mentală. Pentru că dacă nu râzi, riști să te apuci să plângi în fața televizorului, întrebându-te când exact am decis că viața privată este o vină care trebuie explicată.

Trăim vremuri în care femeile nu mai sunt întrebate „ce mai faci?”, ci „dovedește”. Dovedește că ești femeie. Dovedește că ești mamă. Dovedește că ai trăit corect, ai iubit corect, ai botezat corect.

Și poate adevărata întrebare nu este de ce au ajuns ele să se apere, ci de ce noi am ajuns să credem că avem dreptul să cerem asta. Pentru că, la finalul zilei, o societate care obligă oamenii să-și demonstreze identitatea în public nu mai caută adevărul. Caută spectacol. Iar spectacolul, știm deja, nu are niciodată milă.

Dacă vreți să experimentați si perspectiva artistică despre puterea distrugătoare a îndoielii publice, căutați cartea The Crucible de Arthur Miller (cu film și piesă de teatru, tradusă și jucată în România sub numele Vrăjitoarele din Salem) sau, mai recent Povestea Slujitoarei – serialul si cartea de Margaret Atwood.