Premieră importantă în - INTERVIU Mircea Cărtărescu: Un autor serios nu scrie pentru premii și celebritate

Un dialog pentru Cotidianul, despre literatură ca formă de rezistență, pentru că avem a face, spune scriitorul, „cu un val de nebunie globală, de circ, de kitsch, de idiotizare, de extremisme atât de grotești‟. Cărtărescu își mărturisește credința că, dincolo de zgomotul lumii, cărțile își urmează propriul destin.

„Cotidianul‟: Tocmai ați avut două evenimente de lansare a romanului Theodoros la Stockholm. Ce însemnătate au pentru dumneavoastră traducerile în suedeză, realizate de Inger Johansson, care v-a tradus opera în patria Nobelului?

Mircea Cărtărescu: „Theodoros‟ e o scriere majoră a mea, un roman vast în spațiu și timp (acțiunea se-ntinde pe patru continente și cuprinde 3000 de ani de istorie), pus în mișcare de cel mai complex motor narativ din câte-am reușit să construiesc vreodată. Cartea cuprinde mai multe lumi îmbinate-n așa fel, încât să dea impresia unui carusel în perpetuă mișcare.

Continuați lectura cu articole similare despre Cultura, Arta, autor, INTERVIU și scrie.

În România, romanul a fost perceput ca un elogiu adus limbii române, cititorii savurând mai ales inflexiunile limbii vechi românești, cu toată gingășia și farmecul ei stângaci. În străinătate, această impresie de performanță lingvistică se estompează însă, prin forța lucrurilor, oricât de ingenioasă ar fi traducerea. Ca și „Levantul‟, „Theodoros‟ pierde la traducere o bună parte din puterea sa de fascinație. De aceea, pentru edițiile străine am mizat pe altceva: pe imaginație și fantezie – sunt două lucruri foarte diferite – în crearea scenelor, simbolisticii și personajelor.

Romanul a apărut până acum în franceză, italiană, spaniolă, olandeză, bulgară și germană și a avut peste tot cronici elogioase. Anul acesta va mai apărea în câteva limbi, aștept o ediție engleză, una norvegiană, una slovacă și, firește, pe cea suedeză despre care vorbim aici. Fiind o carte masivă, de 600 de pagini, nu mă aștept la o receptare imediată a ei. Va fi nevoie de timp ca ea să fie descoperită de cititori și percepută la adevărata ei valoare.

Deocamdată, a primit un premiu important, Premio Napoli, în Italia și a avut nominalizări, poate și mai importante, la premiile Femina, Médicis și Meilleur Livre în Franța, ca și la Premio Strega Europeo în Italia. Nu știu cât de populare sunt traducerile mele în spațiul nordic. În Suedia mi-au apărut, de 20 de ani încoace, aproape toate scrierile în proză la „Albert Bonniers‟, una dintre marile edituri suedeze, un volum de versuri și un voluminos „Jurnal‟.

Dar n-am avut un contact foarte constant cu publicul cititor. Lucrez cu o traducătoare de forță, Inger Johansson, premiată și de noi, și de suedezi, de care sunt deplin mulțumit – suedezii spun că „are geniu‟. Culegerea de versuri mi-a fost tradusă de Dan Shafran, prietenul meu de-o viață. Ceva mă face să cred că abia după „Theodoros‟ numele meu va crește semnificativ în spațiul nordic. Sau poate nu: habent sua fata libelli… (n.r. – Cărțile își au propriul destin.)

„O scriere destul de stranie‟

Succesul romanului „Theodoros‟ a depășit, în multe spații culturale – mai ales în lumea hispanofonă și latino-americană – receptarea de care s-a bucurat anterior „Solenoid‟, până nu demult cartea dumneavoastră cu cel mai mare impact internațional. Cum vă explicați această receptare puternică a unei cărți cu o identitate atât de particulară și, la nivel aparent, atât de locală?

N-aș spune asta. „Solenoid‟ rămâne, în toate limbile în care-a fost tradus, acel „breakthrough‟ (n.r. – moment de cotitură) de care-am avut atât de multă nevoie, o carte care-a fost citită cu pasiune și a devenit o scriere-cult pentru un nucleu solid de cititori de pretutindeni, și mai ales din Statele Unite, Marea Britanie și Spania, unde a primit câteva mari premii.

„Theodoros‟ e prea recent apărut ca să-i poată face deocamdată o reală concurență. Enorma deosebire dintre ultimele mele romane a contrariat mulți cititori și critici. Abia cu vremea se va diminua, poate, sentimentul ciudat că ele parcă sunt scrise de doi autori diferiți. „Theodoros‟ are de luptat cu multe dificultăți de receptare, legate de stratul său lingvistic și de percepția sa ca roman „istoric‟ și „de aventuri‟. Aș spune că e cartea mea cel mai ușor de înțeles greșit. Mulți critici străini, deși au scris cronici pozitive, de fapt n-au înțeles romanul meu, au citit cu totul altă carte. Nu le fac nici o vină: „Theodoros‟ e o scriere destul de stranie chiar și pentru mine.

După ce trilogia „Orbitor‟ și romanul „Solenoid‟ au făcut din București, fie el și unul ficțional, un reper recognoscibil pe „harta literară” a lumii, credeți că „Theodoros‟ poate juca un rol similar pentru literatura română, clasică și modernă, ca întreg?

Nu știu, pentru mine nu este atât de important. Am mai spus-o, scriitorii sunt apreciați în lume individual, nu ca reprezentanți ai literaturilor naționale. Un autor se reprezintă pe sine, cu lumea sa interioară, înainte de-a reprezenta orice altceva: naționalitate, ideologie, grup uman etc. N-am știut multă vreme că Vargas Llosa era peruan, de exemplu.

Iar după ce-am aflat, nu m-a interesat în mod deosebit. Putea fi orice pentru mine, împortant e că a fost un mare scriitor. Receptarea unui scriitor în mediile snoabe (și din păcate juriile care dau premii importante sunt de multe ori așa) e însă uneori, din păcate, foarte tributară observației lui Wittgenstein: „Ca să-ți placă un poet, trebuie să-ți fi plăcut mai întâi cultura din care el provine.‟ Aici e o explicație a faptului că autorii din culturi mici, ignorate sau rău văzute, au de suferit în competiția cu ceilalți. Dar nici asta nu mi se pare cu adevărat important, pentru că un autor serios nu scrie pentru premii și celebritate.

Cât despre București, cred că n-am reușit nici măcar să fac din el un reper pe harta României. Tocmai am citit o anchetă despre scriitorii de azi care-au scris despre București. Numele meu nu apărea nicăieri… În realitate, sunt mai multe Bucureștiuri în cărțile mele, neasemănătoare între ele. Unul este cel din poemele optzeciste, altul în „Orbitor‟, altul în „Solenoid‟ și cu totul altul în „Theodoros‟. Ai de unde alege. Și am și cărți, ca „Melancolia‟, unde Bucureștiul nici măcar nu există! Cartea în care Bucureștiul e totul și care n-ar fi putut exista fără el rămâne trilogia „Orbitor‟, unde orașul meu natal apare ca un alter-ego.

Dacă în străinătate receptarea romanului „Theodoros‟ a fost aproape unanim entuziastă, în România reacțiile au fost mai amestecate. Cum explicați această diferență de percepție?

Așa să fie? Mie nu mi s-a părut. Singura cronică negativă din revistele noastre pe care-o știu a fost de fapt un fel de elogiu pe dos. În rest, în cazul său receptarea românească a fost poate mai corectă și mai normală ca oricând. Iar publicul iubește cartea mea, am avut nenumărate ocazii să mă conving de asta. Puținii români care citesc literatură sunt cititori competenți și entuziaști, pe care noi, autorii de azi, ne bazăm și-n care avem încredere. Cum spuneam, diferența esențială dintre receptarea românească și cea străină a lui „Theodoros‟ ține de stratul lingvistic al cărții. Extrem de bogata și strălucitoarea limbă română își pierde, chiar și la o foarte bună traducere, din puterea sa de atracție. În schimb, românii s-au lăsat seduși de farmecul unei limbi vechi, cu arome biblice și orientale, greu de reprodus în alte limbi.

„Acțiunea perversă a rețelelor de socialiare‟

Ultimul volum de jurnal, „Şapte ani stranii‟, acoperă perioada 2018–2024. Ați numit acești ani „stranii”, însă 2025 și, mai ales, începutul lui 2026 par să fi depășit orice previziune. Simțiți nevoia unei noi etape de jurnal care să surprindă această accelerare a istoriei?

După mine, n-avem a face cu o „accelerare a istoriei‟ în ultimul an, ci cu un val de nebunie globală, de circ, de kitsch, de idiotizare, de extremisme atât de grotești, cum nu s-au mai văzut de la Nero și Heliogabalus încoace. Totul provenit din acțiunea perversă a rețelelor de socializare, care-au promis unificarea lumii și au provocat de fapt divizarea ei prin propagandă și prin ură. Pe lângă tipicii tirani sângeroși au apărut tirani atipici, excesivi, pantagruelici, amorali, cum n-am fi crezut că sunt posibili pe lume.

În politica internațională prietenii au devenit dușmani, și dușmanii – prieteni. Nu e o accelerare a istoriei, ci o lume pe dos, un hybris al fărădelegii care subminează fundamentele morale ale umanității. E prea mult, e un show pe care oamenii nu-l mai pot suporta mult timp, fiindcă au nevoie vitală de adevăr și de dreptate socială.

Tocmai acest exces mă face optimist: nu cred că va mai dura mult până la terminarea coșmarului în care trăim de peste un an încoace. Pentru asta, însă, trebuie să găsim și soluții la alte provocări: inteligența artificială care-a și-nceput să ne scrie cărțile și să ne facă muzica (nu mai vorbesc de ghidarea roiurilor de drone), problemele ecologice, războaiele absurde și anacronice, acumularea extremă a averilor în câteva mâini etc.

Toate sunt în această epocă legate-ntre ele într-un ghem de șerpi care ne sugrumă pe toți. Deja scriu despre toate astea în jurnalul meu, care va apărea – dacă lumea va mai dura până atunci și va rămâne cât de cât suportabilă – peste șase ani, așa cum e convenția publicării Jurnalului.

Trăim într-o lume în care tehnologia și inteligența artificială schimbă radical regulile puterii, ale războiului și ale vieții sociale. Cum vedeți, ca scriitor, viitorul umanității într-un asemenea ritm halucinant de transformare?

AI ne-a bătut la șah, ne-a bătut la go, ia decizii pe front în locul nostru, face pe psihoterapeutul la căpătâiul nostru, ne scrie, cum spuneam, tezele de doctorat și cărțile. Pare că ne-ndreptăm spre un hibrid om-mașină, cum îl prevedea Asimov, între alții, dar eu cred că mai degrabă mergem către lumea din Matrix, o lume a mașinilor inteligente și amorale. Măcar acolo oamenii mai serveau ca baterii. Cred că în lumea viitoare nici de baterii nu vom mai fi buni. Unii cred că inteligența creierului nostru biologic a fost doar o etapă în evoluția inteligenței.

O formă superioară a ei se va putea dispensa de noi. Ca ființă umană, eu văd aici pericolul suprem, pe care nu-l pot accepta și care trebuie oprit cu orice preț. De fapt, trăim cea mai mare criză din istoria omenirii și nu știu dacă vom fi destul de-nțelepți ca să-i supraviețuim. Nu pot decât să sper că pericolele multiple ne vor uni și ne vor da un nou sens în viață.

„Literatura nu va dispărea‟

Credeți că literatura mai poate oferi astăzi un tip de înțelegere profundă a realității, într-un context dominat de informație rapidă, imagini și algoritmi?

Habar n-am și nici nu-mi pasă prea tare. Tot ce pot spune e că eu voi scrie mai departe chiar și dacă vor dispărea toți cititorii din lume, poate chiar și dacă voi rămâne ultimul om de pe lume. Voi scrie pentru mine, spunându-mi povești ca să nu-mi fie frică la culcare. Și chiar dacă nu voi mai scrie nici eu, nici toți scriitorii de azi, literatura tot nu va dispărea, fiindcă sunt deja pe lume, de mii de ani încoace, o mulțime de cărți pe care nu le-am citit niciodată, și altele pe care le-am citit, dar vrem să le recitim mereu și mereu. Poate să accelereze lumea cât vrea, eu am în bibliotecă, acasă, și „Divina Commedia‟, și Rilke, și „Un veac de singurătate‟, și Eminescu. E prea de-ajuns pentru o singură viață.

Spuneați, cu ani în urmă, că trilogia „Orbitor‟ reprezintă „portavionul” operei tale, celelalte cărți fiind navele unei flote literare. După apariția romanelor „Solenoid‟ și „Theodoros‟, cum ați redesena astăzi această hartă simbolică a propriei opere?

N-o redesenez. Rămâne cum am spus atunci. N-am mai scris, și nici n-am intenționat să mai scriu, o carte ca trilogia „Orbitor‟, pe care n-am depășit-o niciodată, ci doar i-am adăugat, în lateral, alte cărți. Cum în mijlocul unei cutii de insectar fluturele cu cea mai amplă anvergură domină, albastru electric, mulțimea celor din jurul său. Îmi iubesc toate celelalte scrieri, cele majore și cele minore, și n-aș renunța nici măcar la o singură pagină din tot ce-am putut scrie. Dar ce scrii în perioada ta de cea mai mare putere creatoare, între 35 și 50 de ani, e ceea ce va rămâne mereu cartea ta centrală, care te va defini cel mai bine. În cazul meu, cartea cărților mele va fi mereu „Orbitor‟.

Mai simțiți, după „Theodoros‟, nevoia unei noi „cărți-mamut”, comparabile ca ambiție și amploare, sau vă atrag, de acum înainte, alte forme și alte dimensiuni ale scrisului?

N-are nici o importanță ce simt eu. Cărțile știu ele singure cât de mult se pot întinde. Numărul de pagini e cutia lor de rezonanță. Vioara nu e un instrument inferior violoncelului pentru că are o cutie de rezonanță mai mică. E doar adaptată unui alt registru muzical și unui alt repertoriu. „Big love, small love – I don’t care,/ Love’s all good love for me‟ („Fie iubire mare, fie iubire mică – nu contează/, Pentru mine, iubirea e bună în orice formă”), cânta George Harrison. Și pentru mine, literatura e literatură, de la schiță la trilogie.

Scriu în prezent ceva care s-ar putea duce oricât, dar prefer să cred că nu va depăși totuși 150 de pagini, cât au textele mele favorite din tot ce-am scris pân-acum: „Gemenii‟, „REM‟, „Pieile‟. Va fi ceva cu totul sărit de pe șinele literaturii obișnuite. Mă preocupă să-mi fac acum toate nebuniile, fiindcă dacă nu le faci la tinerețe, când să le faci? După șaptezeci de ani va fi mai greu…

Privind înapoi la parcursul internațional din ultimul deceniu, ce v-a surprins cel mai mult în felul în care cititorii din culturi foarte diferite au rezonat cu universul dumneavoastră literar?

Nu m-a surprins nimic, doar mi s-a confirmat ideea că literatura este atemporală și universală, că nu cunoaște granițe, nici de civilizație, nici de cultură, nici lingvistice. Sigur, se pierde semnificație traversând spații și timpuri, dar ceva tot rămâne. Îl pot citi pe Catullus deși nu sunt sigur că-l înțeleg cum voia el să fie înțeles.

Pot citi un haiku japonez fără să mă-mpiedic de faptul că până și caligrafia autorului conta în înțelegerea lui. Aproape că-l pot înțelege și pe Joyce cel din „Finnegans Wake‟. Toate aceste cărți, înțelese pe jumătate și completate cu propria noastră gândire poetică, sunt oceanul literaturii, din care fiecare dintre noi, buni sau răi, talentați sau netalentați, suntem doar un strop. Dacă cititorii mei arabi, etiopieni sau chinezi mă vor înțelege chiar și pe jumătate și vor completa ce nu înțeleg cu conceptele lor culturale și felul lor de-a vedea viața, voi fi foarte fericit. Fiindcă literatura e mereu un hibrid între două minți: a scriitorului și a cititorului.

Biografie Mircea Cărtărescu: 35 de volume, traduse în peste 25 de limbi

Numele: Mircea Cărtărescu
Data şi locul naşterii: 1 iunie 1956, Bucureşti
Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980. A debutat în 1980 cu volumul de poeme „Faruri, vitrine, fotografii“, la editura Cartea Românească.

A publicat peste 35 de volume, traduse în peste 25 de limbi, iar despre volumele sale s-au scris cronici entuziaste în multe dintre cele mai importante ziare și reviste din lume. Cele mai recente traduceri publicate sunt: „Theodoros‟ în suedeză, franceză, spaniolă, italiană, germană și bulgară, „Melancolia‟ în norvegiană și chineză, „Orbitor. Aripa dreaptă‟ în franceză, „Solenoid‟ în portugheză (în Brazilia), „Travesti‟ în greacă. Romanul „Solenoid ‟ a fost nominalizat la International Booker Prize 2025.

Este laureat al mai multor premii internaționale prestigioase, printre care: Premiul Thomas Mann, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană, Premiul pentru Literatură în Limbi Romanice 2022, acordat în cadrul Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara (Mexic), Los Angeles Times Book Prize for Fiction (2023), Premio Ceppo Internazionale Racconto (2024, Italia), Premiul Literar Internațional Mondello (2024, Italia) și The International Dublin Literary Award (2024).

Recent, a primit Premiul Exlibris în Murcia și Premiul Criticii de poezie în Albacete, ambele acordate în Spania.

Locuieşte în: Bucureşti