Ce trebuie să știi despre situația actuală - În ciuda trecerii timpului, aceleași răni

În ciuda trecerii timpului, problemele acestei țări au rămas aceleași. Uneori am impresia că nu doar au rămas, ci s-au adâncit. S-au așezat în viața noastră ca o rană veche care nu mai apucă niciodată să se vindece. Ceea ce mă irită cel mai mult nu este doar existența acestor probleme, ci tăcerea care le înconjoară. O tăcere grea, complice, apăsătoare.

Nimeni nu vrea să spună adevărul până la capăt.

Toți îl ocolesc, îl îndulcesc, îl ascund sub formule politice, sub promisiuni și discursuri care nu mai conving pe nimeni. Abia acum încep să înțeleg de ce, la un moment dat, istoria a fost împinsă la marginea școlii, aproape alungată din educația copiilor noștri. Istoria este, în fond, memoria unui popor. Iar memoria este cel mai mare dușman al minciunii. Un popor care își cunoaște trecutul începe inevitabil să pună întrebări.

Iar întrebările devin incomode.

Poate tocmai de aceea istoria a devenit o disciplină incomodă: pentru că ea aduce cu sine teama de adevăr. Privesc uneori aproape înmărmurit cum o clasă politică, în mare parte aceeași de peste treizeci și șase de ani, continuă să abuzeze de blândețea, de tristețea și de tăcerea acestui popor îngenuncheat. Este aceeași clasă politică ce s-a rotit între putere și opoziție, între guvernare și promisiuni, dar care, în esență, a rămas aproape neschimbată. Și atunci mă întreb, cu o sinceritate dureroasă: ce reprezintă această clasă politică, în afara propriilor sale interese egoiste?

Vreți să citiți și alte articole despre Romania, Actualitate, din Neamt, Prima pagina și Monitorul de Neamt?

Privind în urmă, bilanțul este greu de privit fără revoltă.

În urma acestor decenii a rămas o țară jefuită, înlăcrimată și îndurerată. O țară care a văzut cum sacrificiul, suferința și lupta poporului român pentru libertate au fost, încet și sigur, risipite. În acești treizeci și șase de ani, fiecare în parte și toți la un loc ați contribuit la prăbușirea unei speranțe. Astăzi, orice încercare de justificare, orice explicație sau diversiune politică nu mai poate ascunde realitatea: sunteți responsabili pentru răul făcut acestei țări. Ieri și astăzi. Dumneavoastră, partidele care ați dominat scena politică – social-democrați și liberali – mai mult decât alții. Pentru că ați fost aproape permanent acolo: la guvernare sau în opoziție, în lumină sau în culise. Direct sau indirect, ați participat la distrugerea vieții noastre românești. Ați slăbit economia. Ați compromis moralitatea publică. Ați golit spiritualitatea de sens. Ați degradat educația. Ați adus această țară într-un punct în care cuvântul catastrofă nu mai pare deloc o exagerare.

Și atunci mă întreb: veți avea oare curajul, în ceasul al doisprezecelea, să stați față în față cu propria conștiință?

Veți avea puterea să vă revizuiți, pas cu pas, toate actele politice, toate deciziile, toate complicitățile? Atât pe ale dumneavoastră, cât și pe ale celor cu care ați fost tovarăși de drum? Veți avea curajul să vă acuzați singuri în fața unei națiuni dezolate, dezorientate și speriate de ziua de mâine? La câte păcate politice s-au acumulat în acești ani, cum v-ați califica singuri? Și mai ales: cum ați vrea să vă califice poporul român? Ceea ce este aproape tragic este faptul că, de multe ori, chiar dumneavoastră v-ați acuzat reciproc. Zilnic, în presă. Zilnic, în parlament. V-ați acuzat unii pe alții de incompetență, de impostură, de hoție, de manipulare, de încălcarea legilor și a Constituției. V-ați acuzat de tâlhărie politică. Și, cu toate acestea, sistemul a rămas același.

Ați risipit fără milă avuția națională.

Ați îndatorat fără scrupule această țară și acest popor. Ați distrus munca oamenilor – de la țăranul care trudește zi lumină pe ogor până la micul sau marele antreprenor care încearcă să țină în viață o economie tot mai fragilă. Acești oameni muncesc. Creează. Speră. Dar de prea multe ori au primit în schimb indiferență, dispreț și promisiuni goale. Îmi permit să scriu aceste rânduri pentru că, într-un fel, mă simt și eu vinovat. Vinovat de neimplicare. Vinovat de tăcere. Vinovat că, asemenea multor români, am sperat prea mult timp că lucrurile se vor îndrepta singure. Dar există și o liniște în această mărturisire. Știu că niciodată nu voi putea fi pus pe aceeași bancă morală cu dumneavoastră. Nu sunt profitor. Nu sunt complice. Nu sunt conducătorul unei bande de corbi lacomi care au ajuns la conducerea acestei țări prin minciună, promisiuni, furt și o lăcomie nestăpânită. Poate că într-o zi poporul român va avea curiozitatea – și curajul – să inventarieze cu adevărat averile construite în acești ani. Averi ridicate nu din muncă cinstită, nu din talent sau viziune, ci din furtul unei țări și din truda și suferința acestui popor minunat. Și totuși, să nu vă amăgiți prea mult.

Istoria are un obicei straniu: tace mult timp, dar nu uită niciodată.

Ea poate fi împinsă din manuale, poate fi ascunsă sub discursuri și statistici cosmetizate, poate fi manipulată sau amânată, dar nu poate fi ștearsă. Într-o zi, cineva va deschide din nou cartea adevărului. Și atunci se va face socoteala. Se vor aduna, unul câte unul, anii irosiți, fabricile închise, satele părăsite, școlile golite, spitalele ruinate și milioanele de români plecați cu lacrimi în ochi din propria lor țară. Se vor număra speranțele frânte, destinele risipite și generațiile care au învățat prea devreme gustul dezamăgirii. Atunci nu vor mai conta discursurile voastre, nici justificările, nici promisiunile.

Va rămâne doar bilanțul.

Iar bilanțul unei națiuni nu se calculează în procente electorale, ci în demnitate pierdută, în suferință acumulată și în viitor furat. Poate că într-o zi poporul român va avea răbdarea și curajul să deschidă această socoteală până la capăt. Să privească fără teamă în ochii celor care au condus și să întrebe simplu: „Ce ați făcut cu țara noastră?” Și atunci, în fața acestei întrebări simple și grele ca o judecată, nu va mai exista niciun refugiu. Nici în funcții. Nici în averi. Nici în minciuni. Va rămâne doar tăcerea. Iar în acea tăcere, fiecare dintre dumneavoastră își va auzi, poate pentru prima dată, propria conștiință.