Astăzi, la „Legende”, nu va fi despre omul Camil Petrescu, nici despre criticul de teatru, ori poetul cu același nume. Astăzi, va fi despre scriitorul, eseistul și gânditorul Camil Petrescu, literatul care a schimbat definitiv paradigma romanului românesc. În această ipostază de inovator a încercat să-l situeze regretatul critic și istoric literar, profesorul Eugen Simion. Facem loc, în continuare, aprecierilor fostul președinte al Academiei Române.
Intelectualizarea emoției
„Ce-am putea conchide, critic vorbind, despre Patul lui Procust și, în genere, despre romanul intelectual pe care îl propune ca o nouă structură Camil Petrescu?”, se întreba Eugen Simion, pentru a răspunde imediat elaborat („Caiete critice”, nr. 5-6, 2022):
1. „Camil Petrescu a voit să înnoiască romanul românesc și, în bună parte, a reușit, pornind de la Proust, dar și de la alte modele europene (Stendhal), introducând maxim în analiză eseul romanesc, perspectiva intelectuală”.
2. „Cea mai mare reușită a lui este tocmai intelectualizarea emoției pe care o cerea și E. Lovinescu. Dramele sentimentale ale individului sunt analizate din unghi intelectual și au mijloace intelectuale oferite de filosofie și chiar de științele exacte. Un portret nu este o fotografie, este o creație sintetică însoțită de o bogată speculație. Tot așa, o descripție a spațiului urban, nu numai a interiorului. Citite separat, ele par mici eseuri în care imaginația și gândirea speculativă merg împreună. În rezumat: romancierul schimbă tipologia tradițională și aduce în romanul său naturi complexe, dubitative, obsedate de adevăr și de alte concepte ale cunoașterii. Face, dar, o literatură de cunoaștere, cum ne avertizează în Teze și antiteze”.
Exagerări
3. „Aduce și o construcție nouă în roman. Romanul ca dosar de existență. Formulă fericită, creatoare. Exagerează, totuși, în Patul lui Procust îngreunând subtextul cu date irelevante despre ficțiune, reproducând articole din presă (propriile articole, în fapt) cu ideea că datele de aici confirmă sau infirmă datele ficțiunii epice. Dar de ce trebuie să fie confirmate datele ficțiunii cu datele realului?”.
4. „În gândirea epică a lui Camil Petrescu autenticitatea este un concept fundamental. Romanul ca dosar de existență - așa cum este gândit și folosit în Patul lui Procust - cuprinde și un discurs al autorului, care, teoretic, nu participă la acțiunea epică. O supraveghează însă, îndeaproape, prin discursul de la subsolul paginii, cu adnotări precise, documente de presă, identificări de personaje etc. Cât de utile sunt toate acestea și în ce măsură întăresc ele autenticitatea narațiunii (ficțiunii) propriu-zise? Nu în mare măsură și, la drept vorbind, cele mai multe informații din subtext nu spun nimic esențial despre textul ficțiunii epice. Mai mult, îngreunează deseori lectura și nu sporesc autenticitatea epicii. În fond, autenticitatea unei narațiuni romanești o dă (trebuie s-o dea) narațiunea ca atare, cu mijloacele ei. Dacă nu reușește, nicio adnotare în marginea textului epic nu o poate suplini”.
Căderea în păcat
5. „Camil Petrescu se dovedește a fi, aici, în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, un excelent portretist în latură morală și intelectuală. Momentele de intimitate ale personajelor sunt reproduse epic prin acest șir de portrete-eseu în care intră toate formele cunoașterii senzoriale. Înfrângând pudicitatea tradiției, prozatorul înfățișează amănunțit și comentează toate amănuntele trupului gol în delirul iubirii fizice. Și cum apetitul sexual este mare, numărul portretelor este enorm în narațiune. Unele sunt fine, curajoase, altele sunt repetitive, excesive și împovărătoare în text. Indecențele, nerușinările femeii instinctuale (Emilia) sunt fără număr și, multe dintre ele, fără semnificație în narațiune. Camil Petrescu cade, în acest caz, în păcatul abundenței și, fatal, al repetiției...”.
Acces la metafizică
6. „Încă o dată: a înnoit Camil Petrescu - așa cum a dorit cu ardoare - romanul românesc? A reușit să schimbe tipologia și structura romanului românesc rămas în epoca sa la formele unui realism tradițional? Neîndoios. Proustian sau numai stendhalian (cum îl socotesc criticii din epocă și cum este, în fapt, romanul său), Camil Petrescu a schimbat fundamental tipologia romanului nostru, a urbanizat-o (cum cerea Lovinescu) și a adus în prim-planul analizei epice omul de idei, omul cu acces la metafizică, omul care trăiește nu numai emoțional o dramă sentimentală, ci și filosofic, pe scurt: omul tuturor complexelor și al aspirațiilor metafizice. În epoca sa, numai Mircea Eliade și, mai târziu, G. Călinescu (prin Bietul Ioanide) au mai reușit să schimbe în chip semnificativ modelele romanului nostru”.
Femeia și bărbatul - văzuți de Camil
Un alt răspuns (critic) la noutatea romanului camilpetrescian a venit de la istoricul literar Paul Cernat: „E legitimă deconstruirea mentalității misogine a lui Ștefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Într-adevăr, teoria critică are în bietul alter ego al lui Camil Petrescu o pradă ușoară. Doar că, pentru a explica mai adecvat lucrurile, e nevoie să reconstituim un întreg context mentalitar și biopolitic: e vorba de cultura (post-)victoriană a patriarhalismului burghez din pragul Primului Război Mondial. Mai exact, de relațiile standard ale bărbaților din clasele de mijloc/superioare cu femeile din clasa lor socială - care le deveneau, de regulă, soții (și care, în general, nu lucrau, fiind întreținute de ei). Și, totodată, de rolul femeilor ușoare în economia lor libidinală”.
Ispita păcătoasă și ispititul inocent
Pe fir: „Emancipările feminine, încă timide, din epocă îi făceau deja pe mulți să se simtă amenințați în virilitatea lor de lideri - lideri de drept biologic și cultural. Iar filosofia era, la fel ca muzica mare, critica literară, dreptul sau matematicile, monopolul masculinității tradiționale. Influența misoginismului filosofic al lui Schopenhauer și Weininger, potrivit căruia femeia e fizică, iar bărbatul metafizic, grefată pe marota creștină a păcatului originar, unde femeia e, prin definiție, ispita păcătoasă, iar bărbatul - ispititul inocent, dădea tonul. Exista, desigur, și mentalitatea străveche potrivit căreia bărbatul adevărat, vânător și cuceritor prin excelență, era dator prin legea speciei (Darwin devenise lectură obligatorie) să-și împrăștie sămânța în cât mai multe pântece posibile, drenându-și libidoul pentru a putea conduce cu mintea limpede, iar femeia - datoare să apere, prin fidelitatea ei, stabilitatea căminului. Din acest motiv, când bărbații nu iubeau - făceau sex la liber cu femele aservite economic din clase inferioare (servitoare, prostituate), iar femeile, când nu iubeau marital, aveau fie datoria să-și suporte soții, fie să cultive abstinența, fie să-și ascundă cât mai bine amantlâcurile firești”.
Drept de viață și de moarte
Tot aici: „Gânditorul absolutist Gheorghidiu visează, firește, la iubirea absolută, dar când Ela îi trage clapa cu șmecherașul Grigoriade, își aduce în pat, compensatoriu, o femeie de stradă și deplânge faptul că doar sexul nu-i ajunge. El iubește de fapt, ca mulți tineri asemenea lui, o idee livrescă, idealizată de femeie, în linia medievalului amour courtois, și suferă că nu vede în Ela (studentă la Litere, inferioare, deh! Filosofiei studiate de el...) interlocutoarea superioară visată, ci o frivolă banală, refuzată și neinteresată de idei. Cuplul lor e, cum bine s-a spus, varianta tânără și gravă a cuplului senil și comic Leonida-Efimița al lui Caragiale; în ambele cazuri, femeia se vede redusă la condiția de ascultătoare supusă a soțului cu acces la idei abstracte, și își ridiculizează partenerul (care-o desconsideră superior) aducându-l cu picioarele pe pământ. Un pământ pe care, prin însăși condiția ei feminină, e condamnată să nu-l poată părăsi. Datoria iubitei ideale e să-l asculte, să-l înțeleagă și să-l urmeze pe bărbatul cu acces la abstracțiuni, care are drept de viață și de moarte asupra ei (vezi discuția de la popotă din romanul lui Camil) și, la o adică, poate să și dezerteze din armată, iar dacă nu, se poate consola amoros pe front cu ce-i iese în cale”.
Instituția
În completare: „Când, după Primul Război Mondial, se întâmplă ca femeia să devină cu adevărat independentă în afaceri (precum doamna T.), un playboy cu pile ca Fred Vasilescu se inhibă, văzând în ea o potențială femeie iubită de toți bărbații (doar bărbatul adevărat avea dreptul să iubească toate femeile, contrariul fiind perceput ca uzurpare de funcție virilă). Iar faptul că nu-și poate domina intelectual partenera îl face să se simtă aproape castrat și să fugă. Cât despre condiția actrițelor, văzute ca pseudo-femei ușoare, ar fi multe lucruri de spus. Pe vremea aceea, instituția bordelului era o obligație tipic masculină: ca să evite virginitatea prelungită și timiditățile inhibante pentru construcția unei mentalități virile, necesare bunei funcționări a unei națiuni de luptători, băieții erau trimiși la casele de toleranță - de regulă în grup, de când le dădeau tuleiele - iar frecventarea ulterioară a prostituatelor, mai ales în lipsa unor partenere stabile - privită ca igienă fizică și psihică (biologismul popularizat la 1900 avea drept cuvânt de ordine igiena)”.
Redefiniri
Nu în ultimul rând: „Teoriile medicale la modă, intens vehiculate, vedeau în abstinența masculină și în onanie niște generatoare de boli psihice, care debilitau națiunea (bolile venerice nu se puneau); în schimb, abstinența fetelor și femeilor din clasa de mijloc plus, producătoare în masă de nevroze care au alimentat, decisiv, psihanaliza lui Freud, era o dovadă de virtute burgheză și creștină, în care valorile Vechiului și ale Noului Regim coabitau bine mersi. Acestea fiind zise (pot fi adăugate și altele), numai cei care n-au nici o treabă cu literatura nu-i pot concede lui Camil faptul că a asumat memorabil (prin onestitate și intensitate) criza de identitate masculină a personajului său în pragul unui război mondial după care raporturile dintre sexe vor fi redefinite, economic și societal (cum - e o altă discuție)”.
68 de ani s-au împlinit în 14 mai 2025 de la moartea lui Camil Petrescu.
„Nu putem vorbi onest decât la persoana întâi singular”, Camil Petrescu
„Enervant, contradictoriu, megaloman, sclipitor, pasionat - viu. Cu toate calitățile și defectele interbelicului nostru, pe care l-a exprimat, literar și intelectual, la vârf”, Paul Cernat, despre Camil Petrescu
„Romancierul Camil Petrescu schimbă tipologia tradițională și aduce în romanul său naturi complexe, dubitative, obsedate de adevăr și de alte concepte ale cunoașterii”, Eugen Simion
1948 este anul în care Camil Petrescu a fost ales membru titular al Academiei Române.
››› Vezi galeria foto ‹‹‹