DIVERSE: Secretizarea averilor. De ce nu e decizia CCR atât de neagră

Secretizarea averilor. De ce nu e decizia CCR atât de neagră

Motivare cu argumente bazate pe o decizie a CEDO din 2005. Unii membri ai Curții au interpretări diametral opuse cu privire la acel document. Ce face Polonia, în timp ce România clasifică bunurile politicienilor

În motivarea controversatei decizii prin care au fost declarate neconstituționale prevederile legale ce obligă demnitarii și funcționarii publici să declare averea deținută împreună cu membrii familiei, iar aceste declarații să fie publice, Curtea Constituțională a trasat Parlamentului pașii de urmat pentru a pune legea în acord cu decizia CCR. În acest sens, Legislativul va trebui să modifice legislația, în sensul introducerii unei declarații de interese financiare în care să se regăsească atât rubricile din declarația de interese reglementată până în prezent, cât și elemente din declarațiile de avere. 

Problema este că, prin această decizie, devine absolut imposibilă revenirea la regula publicării bunurilor deținute de soții și de copiii celor care vor rămâne obligați să publice astfel de declarații. Mai mult, modificarea legislativă va trebui să țină cont și de modul în care declaranții au ajuns să ocupe funcțiile publice respective. Dacă funcțiile au fost ocupate prin concurs, atunci publicarea averilor nu va putea fi posibilă, spre deosebire de situația persoanelor care au fost alese sau numite în funcții politice. CCR face referire, în motivarea acestei decizii, la o decizie a CEDO din 2015 într-un caz din Polonia, susținând că a hotărât secretizarea declarațiilor de avere tocmai ținând cont de acea decizie. Doi judecători, care au făcut opinie separată, susțin că, de fapt, în decizia invocată nu doar că nu s-a dispus secretizarea averilor, ci dimpotrivă. Iar în timp ce CCR ia o astfel de hotărâre, curtea omoloagă din Polonia tocmai a decis că o hotărâre de interpretare pronunțată de CJUE intră în contradicție cu constituția poloneză. 

În motivarea acestei decizii controversate, Curtea Constituțională susține că, „în principiu, persoanele care au, potrivit legii, obligația de a depune anual declarații de avere sunt fie numite în respectivele funcții, prin concurs/examen, fie numite printr-o decizie politică a unei autorități ori alese prin vot de către cetățeni”. Ei, bine, judecătorii arată că, în cazul acestora din urmă, „datorită caracterului electiv al funcției deținute sau a naturii deciziei politice de numire, Curtea consideră că este justificat un control al publicului, pe considerentul că persoana respectivă a fost propulsată într-o funcție de demnitate publică prin alegere sau numire politică”. Documentul face trimitere la o decizie de inadmisibilitate din 25 octombrie 2005 a CEDO, în cauza Wypych împotriva Poloniei.

În schimb, în ceea ce privește funcțiile obținute prin concurs sau prin examen, „o astfel de expunere publică nu își găsește justificarea, din moment ce, așa cum s-a arătat, există posibilități legale pentru evaluarea declarației de avere depuse”, susține Curtea Constituțională.

Cu alte cuvinte, în acest dispozitiv, se face diferențierea între funcțiile politice alese sau numite și funcțiile ocupate prin concurs, ambele categorii având obligația să completeze declarații de avere și de interese, însă doar documentele completate de ocupanții funcțiilor politice ar putea fi făcute publice.

Curtea Constituțională mai apreciază că „sistemul românesc privind regimul declarațiilor de avere este unul dintre cele mai intruzive în privința vieții private din spațiul european, oferind cele mai puține garanții de protecție a acesteia”. Drept pentru care „toate considerentele mai sus dezvoltate pledează nu pentru eliminarea obligației persoanelor prevăzute de lege de a da declarații de avere, ci doar pentru ca aceste declarații să nu mai fie publice, urmând ca ele să fie înaintate Agenției Naționale de Integritate, care să le gestioneze potrivit competențelor prevăzute de lege”.

Citește pe Antena3.ro

Momentul în care avionul Air India se prăbușește la scurt timp după decolare

Au găsit vinovatul: Inteligența Artificială

Ținând cont de această motivare, Parlamentul poate, dacă vrea, să modifice legislația, astfel încât să „repare” situația, în sensul de a da „verde” ANI să publice doar acele declarații de avere și de interese care sunt completate de persoanele care ocupă funcții publice alese sau numite politic.

Însă Curtea Constituțională merge și mai departe și arată că „textul Constituției se opune unei prelucrări în masă a datelor cu caracter personal prin publicarea declarațiilor de avere cu consecința expunerii persoanei unei nejustificate atenții publice”. CCR scrie că „dezvoltarea tehnologiilor de inteligență artificială face posibilă crearea unor modele și tipare comportamentale personalizate în raport cu fiecare declarant în parte, ceea ce, coroborat cu abundența informațiilor private devoalate, prin efectul legii, în spațiul public, prezintă un risc în sensul desconsiderării demnității umane și a individualității persoanei, fragilizând până la anulare protecția constituțională de care aceasta trebuie să se bucure în privința vieții sale private”.

Astfel că, din aceste motive, instanța de contencios constituțional a ajuns la concluzia că prevederile din Legea nr. 176/2010 referitoare la obligarea consemnării de către demnitari sau de către funcționari a datelor referitoare la bunurile soților sau ale copiilor aflați în întreținere încalcă articolele din Constituție care reglementează principiul legalității dreptul la viață privată.

CCR: Nu legea impunea consemnarea soților și copiilor, ci Ghidul

Interesant este faptul că judecătorii precizează că Legea 176/2010 „nu impune obligația menționării nominale a soțului și a copiilor, atunci când declarantul face referire la veniturile pe care aceștia le obțin”. Însă, cu toate acestea, în Ghidul de completare a declaraţiilor de avere şi de interese elaborat de Agenția Națională de Integritate se precizează că persoanele care au obligația declarării averilor trebuie să menționeze explicit numele și prenumele soțului și copiilor.

Cu privire la această situație, „Curtea reține însă că acest ghid are doar rol tehnic, de îndrumare, este un document lipsit de forță juridică și nu are valoare normativă, întrucât nu este un act de executare a legii și nici nu organizează executarea legii. Obligațiile declarantului derivă exclusiv din prevederile Legii nr. 176/2010, aceasta constituind cadrul prin raportare la care este analizată conduita destinatarilor normelor privitoare la materia în discuție. Astfel, deși aceste îndrumări ale ghidului relevă doar un exces de interpretare care nu își găsește fundamentul în textul de reglementare primară, totuși, Curtea subliniază că asemenea instrumente de tip soft law pot induce, ținând seama de poziția și rolul instituțional al emitentului lor, conduite de conformare din partea destinatarilor legii, chiar dacă obligațiile astfel fixate nu sunt reglementate prin lege, determinând veritabile paradigme juridice contra legii, care, paradoxal, în timp, iau locul legii sau determină schimbarea acesteia. De aceea, este axiomatic ca autoritățile administrative să se plaseze în sfera aplicării legii și nu a legiferării pe cale de interpretare”.

Traseul de urmat

CCR este de părere că este necesară „elaborarea unei legislații actualizate și raportate la evoluția societății, cu determinarea sferei persoanelor obligate la depunerea declarației de avere și a celei de interese, cu păstrarea scopurilor și finalităților pe care le va stabili Parlamentul în opera sa de legiferare în acest domeniu”. 

„Ținând cont de faptul că fenomenul corupției și al practicilor asociate acesteia la nivel politic, birocratic și administrativ trebuie în continuare prevenite și combătute, legiuitorul are obligația de a elabora un cadru normativ eficient care să permită îndeplinirea standardelor de integritate specifice unui stat de drept. În acest sens, Curtea subliniază necesitatea sistematizării și codificării legislației în materie și a elaborării și adoptării unui cod de integritate și transparență în exercitarea funcțiilor publice”, se mai precizează în cuprinsul acestei decizii.

Două judecătoare desființează argumentația majorității cu privire la decizia CEDO din 2025

De mai multe ori în cuprinsul acestei motivări, Curtea Constituțională face referire la o decizie a CEDO din anul 2025, pronunțată în cauza Wypych împotriva Poloniei. Ei, bine, Curtea susține că fix în considerarea acestei decizii, „legiuitorul are o marjă de apreciere în sensul de a reglementa în ceea ce privește persoanele care ocupă funcții de demnitate publică (alese sau numite) o declarație publică de interese financiare al cărei conținut să valorifice elementele de încadrare a intereselor lor financiare/patrimoniale în anumite segmente și praguri valorice, fără a fi detaliate, pentru că orice detaliu poate conduce la identificarea și răspândirea în spațiul public a unor date cu caracter personal. În schimb, pentru toate demnitățile și funcțiile publice declarația de avere se va transmite numai Agenției Naționale de Integritate”.

Această teză este desființată chiar de judecătoarele CCR Livia Stanciu și Mihaela Ciochină, care, în opinia separată pe care au semnat-o, arată că „publicarea declarațiilor de avere și de interese nu încalcă dreptul la viață privată, potrivit mai multor decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului”. 

Publicarea declarațiilor, aprobată

Astfel, arată cele două judecătoare, „în Cauza Wypych împotriva Poloniei, CEDO a respins plângerea unui membru al unui consiliu local din Polonia care a refuzat să depună declarația de avere, susținând că obligația de a divulga detalii privind situația sa financiară și portofoliul de proprietăți impusă de legislație încalcă articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. CEDO a constatat că obligația de a depune declarația și publicarea online a acesteia au reprezentat într-adevăr o ingerință în dreptul la viață privată, dar că aceasta a fost justificată și că sfera cuprinzătoare a informațiilor care trebuie declarate nu a fost considerată excesiv de împovărătoare. De asemenea, CEDO «consideră că tocmai acest caracter cuprinzător face realist să se presupună că dispozițiile contestate își vor atinge obiectivul de a oferi publicului o imagine rezonabil de exhaustivă a situației financiare a consilierilor (…) că obligația suplimentară de a declara informații privind proprietatea, inclusiv proprietatea conjugală, poate fi considerată rezonabilă, în măsura în care este menită să descurajeze încercările de a ascunde bunuri prin simpla dobândire a acestora folosind numele soțului/soției unui consilier»”.

Mai mult, aceleași două judecătoare scriu că „totodată, CEDO a aprobat, de asemenea, publicarea și accesul pe internet la declarații, argumentând că «publicul larg are un interes legitim în a se asigura că politica locală este transparentă, iar accesul pe internet la declarații face ca accesul la astfel de informații să fie eficient și ușor. Fără un astfel de acces, obligația nu ar avea nicio importanță practică sau incidența reală asupra gradului de informare a publicului cu privire la procesul politic»”. 

Un drept elimină alte drepturi

În opinia Liviei Stanciu și a Mihaelei Ciochină, prevederile legii criticate și declarate neconstituționale de majoritatea judecătorilor CCR referitoare la publicarea declarațiilor de avere și de interese pe site-ul instituției în cadrul căreia își desfășoară activitatea declarantul și pe cel al Agenției Naționale de Integritate „nu contravine art. 26 (dreptul la viața intimă, familială și privată) din Legea fundamentală”.

Și judecătoarea CCR Laura Scântei a formulat o opinie separată, în care atrage atenția că „decizia majoritară nu are ca efect echilibrarea rezonabilă între cele două drepturi fundamentale concurente (dreptul la viață privată și dreptul la informare), așa cum au statuat CJUE și CEDO în jurisprudența lor relevantă în această materie, ci dă prioritate în mod exclusiv unui singur drept, respectiv dreptului la viață privată, prin eliminarea în totalitate a dreptului la informare publică”.

Tribunalul Constituțional din Polonia dă de pământ cu CJUE

În timp ce CCR își bazează decizia de a secretiza averile demnitarilor pe o argumentație a CEDO într-un caz care are legătură cu Polonia, Curtea Constituțională a Poloniei contestă extinderea competențelor Uniunii Europene în politica energetică, prin hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Zilele trecute, Tribunalul Constituțional din Polonia a declarat incompatibilă cu Legea Fundamentală a statului polonez o interpretare a Tratatului UE în chestiunea certificatelor de CO2, fapt ce a dus la scumpirea energiei în toate statele membre ale Uniunii Europene.

Această decizie a Tribunalului Constituțional a fost adoptată cu majoritate de voturi și se referă la interpretarea modului de aplicare a articolului 192 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, pe care judecătorii polonezi îl consideră „extins în mod nepermis către instanțele UE, în special prin Hotărârea CJUE din 2018 privind schema europeană a certificatelor de emisii (EU-ETS)”.

În acest sens, Tribunalul Constituțional a evaluat modul de aplicare a principiului competențelor, principiu care dictează împărțirea puterilor între Uniunea Europeană și statele membre, apreciind că „orice transfer de suveranitate dinspre Polonia către UE trebuie să fie autorizat în mod clar și democratic de către instituțiile naționale poloneze”, în vreme ce „extinderile unilaterale de către CJUE subminează legitimitatea democratică a unor astfel de proceduri”. 

Instanța a mai reținut că acest principiu a fost încălcat, deoarece CJUE a extins interpretarea Tratatului UE, acordând Uniunii competența de a lua măsuri care „afectează semnificativ alegerea surselor de energie în Polonia, fără participarea obligatorie a Poloniei la procedura legislativă prevăzută de Constituția polonă”. „CJUE și-a depășit autoritatea prin interpretarea și aplicarea competențelor UE într-un mod care a extins efectiv puterea UE dincolo de ceea ce Polonia și-a dat consimțământul explicit prin procesul său legislativ”, se mai arată în această decizie.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹