CULTURA: „Decât să mă plătească Consiliul Județean, prefer să mă plătească un pateu de ficat sau chiar un suc acidulat american” – Bogdan Mihai Simion INTERVIU

„Decât să mă plătească Consiliul Județean, prefer să mă plătească un pateu de ficat sau chiar un suc acidulat american” – Bogdan Mihai Simion INTERVIU

Fiecare spectacol vine cu o poveste în spate, fiecare e unic prin specificul său, are decoruri speciale, care se refac la fiecare nouă reprezentație, costume și instrumente speciale.

Spectacolele și albumele lui Simion Bogdan Mihai sunt însoțite de concepte și idei de păstrare și revitalizare a unui patrimoniu care se pierde, dar și de revizitare a unui trecut tulbure, încă nearhivat și necunoscut așa cum trebuie. Artistul lucrează mult cu oamenii, dar și cu arhivele, în efortul de a pune în valoare folclorul autentic, muzica lăutărească, șansonetele și mai ales bogăția și caracterul multietnic al muzicii cântate pe teritoriul românesc.

Despre importanța păstrării și promovării muzicii tradiționale românești, provocările legate de autenticitatea folclorului, rolul lăutarilor și al muzicii de mahala în dezvoltarea muzicii tradiționale românești și politizarea folclorului am stat de vorbă în interviul care urmează, în care veți putea descoperi și ce conține noul album al lui Simion Bogdan Mihai, „Idei Care Ard”, un adevărat obiect pentru colecționari.

Cotidianul: De ce ați ținut să vă însoțească aceste grupuri tradiționale, care sunt destul de greu și de găsit și de reunit, fiind risipiți prin sate și dificil de adus la București, pe scena Sălii Palatului? Mă gândesc că e un efort logistic destul de mare.  Pe de altă parte, aceste grupuri tradiționale ușor-ușor dispar, iar cele care mai rezistă sunt într-un con de umbră pentru publicul larg. Ele activează undeva, la sate, local, au acolo un succes mai mic sau mai mare și tradiția lor se pierde în timp.

Da, așa este, vă dau dreptate sută la sută. Da, e un efort uriaș, așa este, și financiar și ca zbatere, sigur că da. Uneori, și eu mă întreb de ce mă ambiționez și mă încăpățenez să fac chestia asta. Dar eu cred că muzica țărănească încă mai are un rost pe lumea asta și mi s-ar fi părut o trădare de tip, nu știu cum să zic, trădarea cărturarilor, vorba lui Julien Benda, dacă fix în momentul în care am ajuns la o brumă de notorietate, în prima secundă, îi trădam pe acești oameni și mă prezentam alături de cântăreți și cântărețe promovate asiduu de o singură casă de discuri, care aproape că a ajuns să monopolizeze piața din România. Și atunci am zis că pariul meu este cu muzica țărănească, apropo de cele trei grupuri invitate pe care le-ați pomenit. E vorba despre o fanfară de la Vorona din județul Botoșani, un taraf de la Bâlta din județul Gorj și o altă fanfară din capătul celălalt al României, din comuna Bănia, județul Caraș-Severin.

Fanfara din Vorona uneori funcționează, alteori nu funcționează, în funcție de solicitările din comunitate. Sunt șase oameni care au fost reuniți pentru povestea asta la care m-am gândit. În taraful din Bâlta sunt patru lăutari din trei localități diferite pe care i-am adus împreună. A contat faptul că unii dintre ei sunt descendenți direcți ai unor mari lăutari gorjeni care au fost înregistrați inclusiv de către anchetele sociologice de pe vremea lui Dimitrie Gusti, de către Harry Brauner, de exemplu.

Sigur că ei nu mai cântă împreună de mulți ani, iar fanfara din Bănia e o inexactitate pentru că, de fapt, sunt muziceni care au venit și de la Lăpușnicu Mare, tot de acolo din Caraș-Severin, iar câțiva vin de-a dreptul din urban, de la Reșița, pentru că mulți dintre ei s-au mutat. Știm foarte bine că, mai ales în Banatul Românesc, sunt sate întregi care sunt aproape complet depopulate.

S-au mutat, adică au plecat din țară?

Ori au plecat din țară, ăla a fost valul puternic 2007-2010, să zicem așa, ori s-au mutat în urban, cum se transformă România în țara celor cinci – șase orașe. Adică nu cred că vor mai exista aceste orășele, cine își mai visează viitorul în Câmpia Turzii sau în Turnu Măgurele? Nu mai există, vor pleca o parte la Cluj, o parte la Iași, o parte la București. Se și vede lucrul ăsta pe harta României deja.

Și da, aceste grupuri invitate mă ajută pe mine în spectacolul meu să demonstrez această incredibilă diversitate de stiluri muzicale, care încă mai poate fi găsită în mediul rural românesc – e adevărat, în mare pericol de dispariție. Eu atrag atenția de fiecare dată asupra acestor lucruri. Cred că muzica țărănească are rostul ei, atât în spectacolul nostru, cât și în general, pentru lumea asta nebună în care trăim. Pentru că nu e nimic altceva decât memorie culturală vie. Aceste piese muzicale pe care le-am cântat cu cele trei grupuri țărănești despre care vorbeam, ritmurile acestor cântece, versurile acestor cântece transmit niște povești, unele de familie, altele de comunitate, niște valori, un anume fel foarte special de a simți, un anume fel de a gândi al generațiilor de dinainte.

Arhiva emoțională a microcomunității

Eu le numesc așa, afectiv, arhiva emoțională a microcomunității. Deci, pentru mine, asta este, cred că e cel mai aproape de cum i-aș putea spune. Este o arhivă emoțională. Și n-aș renunța la arhiva asta emoțională a diferitelor comunități din România, pentru că nu știu cu ce am mai rămâne dacă am renunța la ea. Mă refer aici la originalitatea artistică, bineînțeles.

I-ați spus foarte frumos, arhivă emoțională. Și chiar voiam să vă întreb, la ce bun mai cercetăm această arhivă, la ce bun mai scormonim și scoatem de acolo comori, dat fiind că trăim în epoca TikTok, AI, totul se petrece foarte repede, atenția noastră, intervalul de atenție e din ce în ce mai limitat și apelăm tot mai des la scurtături, la inteligență artificială. Dumneavoastră apăreți în peisajul ăsta în care ne grăbim și ne propuneți să ne oprim, ne invitați să redescoperim un trecut generos și bogat în sunete, în culori, în tradiții. Ne propuneți o reapropiere de rădăcini. Și v-aș întreba cui trebuie ele, cui folosesc, ce public aveți de obicei. Vine tineretul, apreciază munca dumneavoastră? E și o revalorizare de arhivă, o muncă documentară în muzica pe care o faceți.

Eu cred că principalul avantaj este că muzica asta tradițională ne ajută să înțelegem cine suntem ca societate astăzi, în contextul de astăzi. Și mai ales cântecul bătrânesc, pe care eu mă încăpățânez să-l promovez, atât cu grupurile invitate despre care vorbim acum, cât și cu grupul Lăutarii de Mătase cu care cânt peste tot. Adică, povestea asta cu cele trei grupuri de la sat e o chestie pe care, prin prisma logisticii și costurilor, nu o pot face decât o dată pe an. Și de asta, o dată pe an, mă străduiesc să aduc mereu alte trei grupuri muzicale, din alte trei microregiuni ale României.

În felul ăsta să și arăt oamenilor care vin mai mulți ani consecutivi cât de divers este acest spațiu sonor, așa cum spuneam. Dar, mai presus de orice, acest cântec bătrânesc este un document antropologic. Pentru că ne arată, cum spuneam, cum gândeau, cum simțeau și cum trăiau oamenii de pe teritoriul politic actual al României. Ori, eu cred că dacă nu studiem acest patrimoniu – cu sensul latinesc, de la pater, de la tată -, pierdem o parte semnificativă din povestea noastră, inclusiv din povestea noastră ca popor.

Apoi, eu cred că rădăcinile, în primul și în primul rând, folosesc celor care le și caută. Și rădăcinile probează o identitate într-o cultură super globalizată. Demonstrează o emoție reală într-o piață muzicală plină de produse muzicale rapide, de tip fast fashion, de tip fast food. Plus că este ceva cu care eu mă mândresc, faptul că modelul nostru nu poate fi copiat industrial. E prea scump să pregătești pe cineva care să cânte la un instrument din lemn de acum 500 de ani și care să fie înconjurat de o vioară, de o violă braci modificată transilvan, de un țambal de concert, de un contrabas, de o pianină mecanică, de un acordeon acustic, de o trompetă cu surdină. Nu poate fi replicat industrial acest model.

Sigur, nu toată lumea caută asta, dar cei care caută asta, modelul ăsta de taraf de cameră, cum îmi place mie să-i spun, sunt chiar oamenii care au nevoie de ea.

Și atunci, eu, din punctul ăsta de vedere, am învățat să mă feresc, să nu mai ajung să cânt la oameni care nu ne apreciază muzica. De obicei, sunt două tipuri de oameni care vin la noi la evenimente, sau care ne contractează serviciile muzicale…

Sau care vă cumpără muzica.

Sau care ne cumpără muzica, exact. Pe de o parte, publicul absolut local conectat la origini, care locuiește în rural sau în urban cu rădăcini rurale. Și pe partea cealaltă, la polul opus, dacă vreți, publicul urban educat, curios, care este dornic de experiențe culturale noi și mai profunde decât ni se pot oferi la mall-urile culturale din ziua de astăzi.

V-aș mai întreba și dacă nu e un pic riscant ca efortul pe care îl faceți să fie instrumentalizat politic la un moment dat. Dintotdeauna, în toate epocile, folclorul a fost folosit, cum vă feriți de riscul ăsta?  Acum vedem foarte mult o întoarcere, nu știu cât de naturală, la costumul tradițional, la culorile tradiționale, la tricolor. Ele sunt asociate mai degrabă cu idei xenofobe, naționaliste, exclusiviste…

De extremă dreapta, fasciste, hai să nu ne mai ferim să spunem lucrurilor pe nume.

„Folclorul și identitatea culturală sunt vulnerabile la instrumentalizare politică”

Nu am vrut să folosesc cuvântul ăsta.

Dar ăsta este cuvântul, fascism. Hai să-l folosim, că de data asta chiar avem proprietatea lui. Ceea ce mai greu s-ar fi putut spune despre un Corneliu Vadim Tudor. De data asta, chiar vorbim despre fasciști. Cum mă feresc, cum feresc această muzică de confiscarea fascistoidă? Aici e o discuție foarte complicată, foarte nuanțată, găsesc eu.

Dar, într-adevăr, așa este. Pot confirma și m-am referit public la asta de nenumărate ori. Folclorul și identitatea culturală, de oriunde ar fi, nu neapărat cele din România, cele românești, sunt vulnerabile la instrumentalizare politică, mai ales de către mișcările naționaliste. Ca să zicem mai moale. Dar eu cred că există câteva moduri destul de clare și destul de sănătoase care ne-ar putea ajuta să prevenim asta și care pe mine m-au ajutat să nu-mi abandonez munca și să mă gândesc mereu de două ori, ajungând în situația de a nu fi primit niciodată bani, sau foloase materiale de la vreun politician, sau de la vreo entitate politică sau comercială care sprijină politicieni.

De fiecare dată subliniez caracterul cultural, nu caracterul ideologic al lucrurilor pe care le cânt. În discursurile mele publice, în interviuri, în descrieri ale discurilor mele, ale muzicii mele la modul general, în concerte, tot timpul am pus accent pe antropologie, pe munca mea de muzicolog amator – pentru că eu nu sunt muzicolog profesionist, nu am făcut o școală în sensul ăsta – pe cercetarea pe care am întreprins-o, dar mai ales pe emoția pe care mi-o transmit, sau mi-au transmis-o mie aceste cântece și pe care mi-aș dori foarte tare să le-o pot transmite și eu, la rândul meu, oamenilor care mă ascultă.

Simion Bogdan-Mihai în Control Club FOTO Facebook SBM – picture by Andrei Mușat

Niciodată nu vorbesc despre patriotism, sau, dacă vorbesc, încerc să le explic și mă duc către rădăcina acestui cuvânt, că vorbeam de patrimoniu, iată, tot de la pater vine și patriotismul. Niciodată nu m-am referit la identitatea națională pură și la chestiuni ridicole de genul ăsta și niciodată n-am vorbit despre mândria de neam. Și în felul ăsta m-am ferit, pentru că e foarte greu pentru extremiștii de astăzi să politizeze un proiect cultural, un proiect artistic, câtă vreme eu, din start, la prima lor strigare de genul “bravo, taică, tu ești urmașul unui cântăreț” al cărui nume nu pot să-l spun, că n-am nimic cu el și are o vârstă, le-am răspuns elegant că nu sunt de pe strada aia. Și că eu, decât să mă plătească Consiliul Județean, prefer să mă plătească un pateu de ficat sau chiar un suc acidulat american.

Pentru că tot vorbeați de puritate, între ghilimele, am simțit ironia în cuvânt, pentru că nu există asta…

Evident că nu există. Evident, și mai ales cât de periculoase sunt frontierele în cultură. Despre ce vorbim? Asta o știm de când lumea și pământul.

„Bogăția culturală a României vine tocmai din faptul că nu este un bloc uniform”

De acord. Dar voiam să vă rog să vorbim un pic și despre bogăția culturală, despre multiculturalitate și multietnicitate, despre caracterul multietnic al folclorului nostru. Care ar fi, după părerea dumneavoastră, un filon care ar străbate cele trei provincii istorice din punct de vedere muzical, dacă tot ne apropiem de 1 decembrie. Cred că e o sărbătoare care ne privește pe toți cei care trăim în România sau avem o legătură cu România, nu doar pe români. Cred că suntem mulți alții pe lângă români aici în țară și, cum ziceam, această puritate nu există. Suntem o combinație din toate, cu toții.

Da, aș zice întâi de toate că, pe de altă parte, cred că așa e oriunde în lume. În al doilea rând, eu simt și cred că bogăția culturală a României vine tocmai din faptul că nu este un bloc uniform, că este un spațiu în care, de secole, au trăit laolaltă români, maghiari, sași, secui, romi, lipoveni, ucraineni, turci, tătari, aromâni, șvabi, greci… Nu mai terminăm până dimineață, dacă este să înșiruim toate populațiile care au lăsat aici o urmă culturală extraordinară. Iar din această conviețuire au ieșit aceste tradiții muzicale extrem de diverse, extrem de eterogene, dar, bineînțeles, și câteva fire comune care, hai să zicem așa, cu ghilimelele de rigoare și exagerând puțin, putem spune că trec peste granițele vechilor provincii. Deși e o mică exagerare.

Și care ar fi aceste fire comune?

În primul rând, aș spune că pentru mine în cultura românească, una dintre cele mai vechi urme ale culturii românești rămâne folclorul rural. Dar evident că realitatea este mult mai frumoasă și mult mai complexă pentru că, spre pildă, muzica din Ardeal a fost modelată de polifonia maghiară și de armoniile săsești care s-au auzit în bisericile catolice și/sau protestante. Bineînțeles și de o melodică românească, bineînțeles și de o ritmică – care eu aș zice că e mai degrabă țigănească, pentru că pleacă din muzica de ceteraș, care e un fel de lăutărie pentru spațiul austro-ungar.

În partea cealaltă, Moldova a fost mereu la intersecția dintre lumea slavă și tradițiile românești. Sigur că au existat și acolo influențe ceangăiești, influențe lipovenești și așa mai departe. Dobrogea e, poate, cel mai cosmopolit spațiu rural din Europa. Și bineînțeles că sunt foarte multe dansuri turcești și tătărăști, sunt moduri muzicale bulgărești, armânești, sunt instrumente – unele din Orientul Mijlociu – la care cântau și aici tot romii, ce să vezi, surpriză.

Banatul, pe urmă, are un tip de eleganță muzicală foarte specială, că ne-am referit la muzica de fanfară țărănească din Banat, care vine din contactul cu Europa Centrală. Și din, evident, multiculturalismul bănățean, care era intrinsec, din alte motive decât în Dobrogea. Probabil că lumea lăutarilor romi, a țiganilor lăutari, este acest filon transversal care a influențat peste tot. Este, poate, cea mai mare contribuție muzicală pan-românească.

Nu știu cât de mult îi bucură pe români constatarea mea, dar în țesătura asta muzicală, faptul că și ceterașii, sau și ceatarâșii din Nagykároly (n.a.: varianta maghiară pentru Carei), sau din Comitatul Sătmarului, erau de etnie romă și lăutarii care cântau la Kustenge (n.a.: varianta turcă pentru Constanța), sau la Bașpânar (satul Fântâna Mare) din județul Constanța pentru turcii bogați, crescători de oi și de capre, în urmă cu 100 de ani, și unii și ceilalți erau romi, chiar dacă unii de limbă maghiară, alții de limbă turcă – probabil că aici ar fi filonul comun.

Dar asta nu e numai în România. Cine a inventat jazz manouche-ul în Franța? Tot romii lăutari. Cine a inventat flamenco-andaluz în Spania? Și așa mai departe. Cine a inventat muzicile de petrecere și de nunți pe care le cântă sârbii? Cine a circulat cântecele bătrânești? O recunoșteau și extremiștii de dreapta în perioada interbelică, care știau carte și cărora nu le convenea această realitate, pe care le-o mai reamintea din când în când George Enescu.

Deci, cred că asta ar fi pentru că, altminteri, în România, folclorul este extrem de eterogen, de la sat la sat. Sigur, sunt elemente care apar peste tot. Se poate spune că folclorul românesc are un caracter unitar, dar în acest spațiu cultural lucrurile sunt foarte amestecate. De aceea e foarte interesant, de asta mi s-a și părut atrăgător și foarte curios și foarte interesant și foarte greu

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.

Cititi si alte stiri despre CULTURA: „Decât să mă plătească Consiliul Județean, prefer să mă plătească un pateu de ficat sau chiar un suc acidulat american” – Bogdan Mihai Simion INTERVIU