CULTURA: Ieșirea din poezia curentă: Ion Mureșan

Ieșirea din poezia curentă: Ion Mureșan

Ca profesor, nu poți decât să te bucuri că absolvenți cu care ai lucrat au căpătat consacrare prin prestații proprii. Ca să exemplific, unul este acum profesor la o universitate dintre cele mai vestite în lume, după ce l-am îndrumat la doctorat și a dat în România scrieri inovative. Altul a devenit consilier în administrația Statelor Unite. Lavinia Betea și Marta Petreu au consemnat nu demult că nu am susținut cursuri și seminarii la promoția lor, fiind plecat din țară, dar nu pot să nu văd în profesionalismul lor fructul atmosferei orientate spre personalizare. Alin V. Bontaș mi-a amintit, în prefața cărții Franz Rosenzweig’s System. The Redemptive Turning Point in Philosophy and theology (Peter Lang, New York, 2011), că l-am pus pe ruta studierii celebrului filosof și teolog, în care a și devenit cunoscut. Destui dintre studenții pe care i-am avut, au ajuns să predea în universități din România, Austria, Germania, Franța, Canada și alte țări. Sunt doar câteva exemple.

La un moment dat, Nicolae Breban mi-a atras atenția că poezia din țară și-a mutat vârful la Cluj-Napoca, prin cineva care a studiat acolo filosofia. Mi-am imaginat doar, despre cine era vorba. Ca rector, în 2006, am creat revista literară „Verso” a Universității „Babeș-Bolyai” pentru a sprijini formarea unui grup de creație în jurul poetului. Ne-am intersectat și în alte roluri.

„Cel mai mare poet al României de azi”

I-am parcurs cu interes volumele, dar, nefiind critic de poezie, nu mi-am expus părerile. Recunosc însă că am prins glas cunoscând, din discuții sau citit, opinia criticilor de referință ai acelor ani, precum Adrian Marino, care mi-a mărturisit aprecierea sa netă și superlativă, Nicolae Manolescu, Cornel Regman, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Ioan Holban, Alexandru Cistelecan, și opinia poeților de pondere, între care Constanța Buzea, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Mușina, Marta Petreu, Claudiu Komartin. Toți înclinau, împreună cu mulți alții, spre a recunoaște că Ion Mureșan a creat o poezie originală, de o rară anvergură. Nu ascund satisfacția pe care mi-a produs-o critica de poezie actuală, care îl consideră pe Ion Mureșan „cel mai mare poet al României de azi”. Este ceea ce m-a determinat la rememorare.

Pe cât știu, pe poet nu l-au așteptat doar recunoașteri. Se poate discuta traseul lui presărat cu nedreptăți în competiții în care nu a fost decât cu el însuși, un talent venit dintr-un sat din nordul Transilvaniei, fără altceva. Nu discut însă subiectul aici.

Rememorarea mea începe însă cu sfârșitul anilor șaptezeci, când tocmai revenisem după primul an petrecut în Germania federală și predam ca lector „Teoria argumentării” și „Filosofia contemporană”. Ion Mureșan a ales să-i îndrum lucrarea de diplomă pe o temă din Husserl, a cărui filosofie impunătoare scoate mintea oricui din obișnuit.

Se știe bine că se pot scrie lucrări despre filosofi, dar, ulterior, autorul să nu facă ceva cu lecturile sale. Cutez să spun, după ce am recitit volumele de poezie reunite în Poeme. Antologie de autor 1981-2023 (Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025), că la Ion Mureșan au rămas urme ale traversării marii filosofii. Faptul i-a consolidat viziunea – nu spun neapărat poezia, care are, firește, și alte surse.

Poezie și fenomenologie

Ce putea învăța atunci din fenomenologia transcendentală un talent prodigios în poezie? Spun „atunci”, căci în filosofia ultimelor secole depindem de reconstituiri, care rămân încă în mers, ale operei filosofilor. Eram de părere, cum sunt și astăzi, că în joc erau cinci aspecte. Fenomenologia lui Husserl concentra atenția asupra realității – iar cheia acesteia era „lumea trăită a vieții (Lebenswelt)”, adică viața în datele firești ale condiției umane. În fapt, „de la sine înțelesul” acesteia. Prin tematizarea „intenționalității” fenomenologia deschidea legitimarea relativității perspectivelor de privire a faptelor. Neliniștea privind destinul „rațiunii” suscita interogarea experiențelor pe care le parcurgem. Interacțiunea inevitabilă a „ego”-urilor în viață învăța că nu suntem niciodată singuri. Iar „intuiția” își păstra capacitate cognitivă, deși cunoașterea lumii lua calea formalizării și matematizării.

Nu este de așteptat ca un scriitor să dea studii despre un filosof sau să invoce toată ziua numele lui. Ca să rămânem lucizi, Camil Petrescu, cu inteligența lui aparte, a scris despre Husserl, dar a încâlcit unele lucruri. Ion Alexandru l-a invocat pe Heidegger, dar mai mult pe chestiuni ce erau deja la Hölderlin. Sunt și absolvenți remarcabili care vin din literatură, dar în filosofie, nestăpânind propriu-zis argumentele și evoluția acesteia, se fixează dogmatic în clișee. Or, la propriu, filosofia este filosofare, adică cere minte deschisă la schimbări.

În opinia mea, importantă pentru scriitor, cu atât mai mult pentru un poet, este „baia filosofică”. Adică să fie preocupat de trecerea minții sale prin filosofia majoră, dar și de trecerea acestei filosofii prin filtrul sensibilității proprii – de un fel de preluare, dar nelivrescă. Ion Mureșan a fost și este atent la ce spun textele filosofice. Scrupulos, el a însușit însă nu atât livrescul din ele, ci lecția vizionară – ceea ce este esențial!

Oricum, este mai potrivit să așteptăm ca Ion Mureșan să spună ce l-a mișcat la contactul cu Husserl. Mai ales că el a încheiat o prezentare excelent redactată a vederilor sale despre poezie (în „Vatra”, nr. 5-6, 2024, reluată în antologie) cu o precizare care lasă în urmă întrebări: „Ar mai trebui să vă vorbesc despre viziunea fenomenologiei lui Husserl asupra lumii pentru ca vorbele mele să aibă noimă”. Era vorba de vorbele despre conceperea poeziei. Nu a mai vorbit atunci, nici ulterior, dar probabil o va face.

Eu cred că fenomenologia l-a marcat de la început sub un aspect cheie – ancorarea poeziei în realitate, ca ceva de neclintit. Ion Mureșan a și declarat, cu energia unei opțiuni, că „nu am decât o singură prejudecată – realitatea” (Izgonirea din poezie). Precum Democrit, care, se știe, a preferat să renunțe la văz fiind convins că realitatea nu se poate prinde decât trecând dincolo de ordinea simțurilor. „Realitatea” de care vorbește aici Ion Mureșan este, desigur, „lumea trăită a vieții”, iar din aceasta poezia sa își trage prospețimea, tensiunea și relevanța.

Ion Mureșan privește realitatea plecând de la intenționalitatea actelor de conștiință, care antrenează, logic, perspectiva trecerii dincolo de datele imediate. El sfidează din capul locului orice realism curent, uneori cu anumită ironie, ușor de înțeles: „suflu și frec în cercuri cu batista înmuiată în vodcă, și de la o vreme văd ce vreau să văd” (Întoarcerea fiului risipitor). Ironia devine și mai accentuată – „Dar Dumnezeu, în marea lui bunătate, nu se oprește aici! Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului și îi invită pe alcoolici să privească” (Poemul alcoolicilor). Ion Mureșan fructifică această perspectivă, ce rămâne în funcție de o poetică proprie, elaborată îngrijit, prin studiul poeziei.

Poezie și poetică proprie

Ion Mureșan vrea prinderea lumii prin Poezie, cu majusculă, înăuntrul căreia lămurește poziția poemelor sale. În aceeași explicitare, el scrie: „Eu continu să cred în intuiția pe care am avut-o la 20 de ani, anume că Poezia e un ținut nemărginit și fluid. Un fel de ocean spiritual. Ea există independent de poem, dar nu se vede decât prin poem, așa cum bacteriile există independent de microscop, dar nu se văd decât prin microscop. Nu microscopul creează bacteriile și virusurile, așa cum nu limbajul creează Poezia”. Așadar, în așezarea sectoarelor lumii, ordinea este realitatea trăită, poezia atotcuprinzătoare, poemul.

Așa stau lucrurile, nu altfel! O anume realitate desprinsă din infinit contează – aceasta este realitatea trăită. Nu limbajul creează poezia, ci poezia precedă limbajul, încât chestiunea ce se pune poetului este de a găsi limbajul pentru a capta poezia din realitate. Ion Mureșan a luat de la început distanță de manierismele care au ocupat terenul și fac azi poezia inflaționară: se scrie atâta „poezie” încât nici nu poate rămâne mult în urma ei, presupunând că merită citit totul.

Desigur, de aici nu rezultă nicidecum că limbajul ar fi de importanță secundară. De fapt, limbajul este cel care trimite la acel „dincolo” unde este poezia, iar, prin el, aceasta se lasă captată de poet. Ion Mureșan îl citează pe Lucian Blaga cu ideea că prin cuvinte poezia prinde instantaneu realități opuse, care sfidează logica vieții curente: „Sub două păduri întinse două ape aprinse”. Limbajul are capacități ce exced experiența curentă, pe care poetul le poate valorifica, ceea ce este condiție a poemului. Dă de gândit, desigur, formula lui Ion Mureșan „eu lucrez la poemul care nu poate fi înțeles” (Poemul care nu poate fi înțeles) – eu cred că formula se lasă înțeleasă ca trimitere la transcenderea înțelesurilor curente.

Și în poemele lui Ion Mureșan misiunea poeziei este clasică – surprinderea Logosului. Poezia „face vizibile liniile ascunse ale structurii Logosului, liniile care structurează spiritul, scheletul universului”. În poetica lui Ion Mureșan, „poezia face drumul între termeni îndepărtați, între obiecte îndepărtate, cu viteza luminii farului ce străbate întinderi nemărginite și, poate, pustii de ape”. Redată în metafore excelente, această convingere continuă cu precizarea că „poezia e un mod de a încălzi infinitul între palme. Căci sentimentul infinitului e unul rece, de gheață, dar poezia îl face oarecum suportabil”.

Prin ea însăși, poezia pune în mișcare imaginația, oricât de departe, iar imaginația este condiția precisă a penetrării realității. Romantismul german ne-a obișnuit cu ideea că, pe lângă „perceptiv”, „intelectiv”, „conceptual”, există și sfera produselor imaginației, „imaginativul”. „Aceasta este și credința mea, anume că la capătul poemului e doar o linie de orizont, de unde vederea ta și mintea ta vuiesc până departe prin hăurile imaginației”. De aici începe o altă acțiune regizată de poet: „toate sensurile unui cuvânt sunt legate de toate sensurile cuvântului următor. Limbajul poetic e singurul limbaj total, fără resturi”. Limbajul are libertăți nelimitate, desigur, sub o regie bine controlată.

Poemul ca formă a poeziei

Cele mai multe dintre poeziile lui Ion Mureșan sunt poeme. El este convins că forma literară a poemului prinde cel mai bine poezia lumii. A unei lumi cu anume caracteristici, care, în mod normal, ar trebui să descurajeze cedarea la primul impuls. „Idealul meu este ca atunci când vreau să spun ceva, să spun altceva, atunci când vreau să scriu o literă, să scriu altă literă” (Dezagregarea). Sau, „caut, de-a lungul și de-a latul limbii române un cuvânt nefolositor, un cuvânt inutil” (Poem ploaie). Adesea, poemul are punct la capătul fiecărui vers:„ dar de la o vreme văd ce vreau să văd. Geamul acoperit de praf și gheață. Și ninge, ninge. Dar asta nu-i treaba mea” (Întoarcerea fiului risipitor). De ce, oare, se pune punct după fiecare vers? Pesemne întrucât bucățile de lume le întâlnim primele, dar nu se mai poate surprinde infinitul poeziei doar pe bucăți. Iar realitatea a început să aibă logica ei în afara a ceea ce judecă oamenii, încât „viziunea mea nu e în capul meu, ci în dublura capului meu” (Copilul cu două capete), care are, de asemenea, perspectiva proprie.

Ca să pășești în interiorul acestei poezii, trebuie să fii gata de o schimbare, de care ești și avertizat: realitatea „te izgonește din poezie” (Izgonirea din poezie) și-ți cere o anume vedere asupra lumii. „Ce să vă mai spun: făcând cunoștința unei alte viziuni asupra poeziei, am abandonat căința atât de proprie bătrânilor, smintelile cavalerești” (O viziune asupra poeziei). Realități îndepărtate unele de altele sunt acum în grija poeziei – „Acolo era locul de pândă al nebunului De acolo a văzut ca un abur subțire timpul care tocmai trecea Și tribul de vulpi murind de ziua eclipsei Și deodată țipăt întâmplându-se spre apus…” (Trecea lumina peste verdele fals) – care le prinde, desigur, în manieră poetică.

Ceea ce este socotit a fi în firea lucrurilor este pus în cauză, începând cu adevărul. „Căci întotdeauna adevărul a fost opera unor oameni neîndemânatici” (Opera unor oameni neîndemânatici). S-a și extins cu timpul încălcarea logicii ca o condiție a adevărului: „Și că-s la a zecea femeie… cu acte în regulă… Apoi v-am scris că nu-s însurat” (Întoarcerea fiului risipitor). La rândul lor, atitudinile s-au dezlânat – „Viața are părțile ei luminoase – le spun. Rugați-vă!” (Eu când scriu o poezie) – încât coerența s-a îndepărtat de experiențe.

Dincolo de lumea curentă

În mod normal, cam totul din realitatea trăită astăzi schimbă interpretările intrate în obișnuință. „Cu capul sub pătură vă spun că mișcarea e curată pierdere de vreme. Nu spun că nu există mișcare, spun doar că mișcarea e inutilă, e ceva fără rost” (Poem pentru un sigur cititor). Pe suprafețe vaste de fapt se lucrează la dispariția sensului: „El încearcă să audă minunatul sunet al lipsei de sens a vieții sale” (Om beat în pădure). S-a și ajuns la „un fel de a percepe viitorul prin obsesii”. Realitatea a coborât nivelul, absolutul s-a dizolvat în curent, dacă nu în trivial.

Ion Mureșan are capacitatea rară printre poeți actuali, din România și din afara ei, de a capta situații de gravitate extremă fără să trădeze poezia. Nu mai poate fi poezie consolatoare. „Toată viața am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare… iar acum când e gata noapte de noapte sting lumina și numai bănuind-o acolo (sub pat) încep să urlu de spaimă”(Poemul despre poezie). „Eu trebuie să păstrez memoria în afara ordinii învelind-o în nisipul roșu” (Autoportret la tinerețe). „Mai urât decât cuvântul „dimineață” nu e decât cuvântul „lumina”. De cum îl rostesc simt că viitorul meu strălucit s-a dus dracului (Dimineața). „Poetul e ca un iaz vânăt, puterea lui e departe de el” (Glasul) – deja aceasta este situația.

Însăși privirea în ceea ce este atrăgător dezvăluie în cele din urmă disgrațiosul. „Atunci e curată tâmpenie să vorbești despre misterele creației, după cum curată tâmpenie este să bei în continuare. Dar iată ce poți face. Ghemuit în colțul camerei pipăie-ți cu disperare corpul cu ochii holbați la sfârcurile mici și cenușii ca două sigilii ale morții” (Poem pedagogic). Și iubirea a început să fie marcată de trivial: „am ajuns să-ți sărut ochii mustind de sânge ca paturile din clinica unde, tineri fiind, am curvit” (Poem de dragoste). Adresările – „O scrie-mă, Doamnă, scrie-mă cu smoală în inima ta!” (Cântec de primăvară 1) – nu mai au sublim.

Nu mai este deloc de glumit cu realitatea. „Sângele meu, ca iedera, s-a încolăcit în jurul sângelui meu. Oasele mele, ca iedera, s-au încolăcit în jurul oaselor mele. Am auzit plânsete și suspinări, suspinări și plânsete în aerul aspru ca șmirghelul. Așa a fost. Au înflorit urzicile. Praful și pulberea s-a ales” (Cântec de primăvară 2). Este clar că „Dumnezeu a lăsat brusc lanțurile peste ferestre” (Lanțurile peste ferestre). Restul este nespus de trist. „Oh, dă-ne nouă puterea să plângem: științele nu mai înfloresc, artele, pe mari porțiuni, se usucă”(Dă-ne nouă puterea să plângem). Căci „Asta mi-a arătat Dumnezeu în vis, în ziua a zecea a lunii, când vântul a ridicat gunoaiele la cer” (Poem). Viața s-a lăsat în seama iluziilor: ….„omul umil nu-și ascunde plăcerea de a urca pe scările somptuoase. Numaidecât încarcă lăzi și cufere într-o barcă și ziua întreagă trece râul încolo și încoace” (Octombrie).

Istoria rămâne de fapt indiferentă. „Cântă corul copiilor la marginea unei păduri Cu fața spre fabulosul oraș până când Li se fac dinții roz ca petalele de trandafir” (Poemul de iarnă). Valorile au devenit pământești, prea pământești. „Fără îndoială acum umblu cu demnitatea pe băț îmi bălăcesc degetul în conștiință la fel de ușor ca într-un borcan cu iaurt și amestec până se face moale, moale” (Înălțarea la cer). Nici schimbările nu mai duc la ceva: „și a venit revoluția ca o uitare violentă și violent mi-am adus aminte de păpușică” (Păpușica). „Dar asta nu pentru că aș fi avut senzația că lucrurile se repetă, ori că ele, stând pe loc, sunt date odată pentru totdeauna, ci fiindcă neputința noastră era evidentă, iar eșecul limpede, în fața întregului ce răbdător, chiar cu anume blândețe, nu făcea altceva decât să-și amâne părțile” (O anumită definiție a poeziei). „Dar chipurile noastre sunt captive în balta neagră. Încercăm disperați să ni le smulgem din ea și nu putem” (Nu putem). Răul s-a stabilizat la cote alarmante. „Mai rău nu poate fi nici în trecut” (Speranța). Implacabilul s-a instalat: „noi acum mergem acasă să ne spălăm și să ne ștergem și să ne liniștim. Dar într-o zi o să ni se facă rău și ne vor duce la spital” (Noi mergem acasă). Lumea ne mișcă conform ei, de „nu mai avem un înăuntru al nostru, și nu mai avem un afară al nostru” (Acoperișul). Sunt și ceva speranțe – „Dumnezeule, totul a fost băut! Și tot mai trece noaptea pe drum un om cu o distilerie mică pe umăr” (Întoarcerea fiului risipitor) – înainte de a deveni doar iluzii.

Etica pe care poezia o vede în realitate este tulburătoare: „Întinde-te odată pe burtă înghite-ți vorbele și fii respectuos” (Poemul de iarnă). Și în poezie etica se încovoaie. „Dar poezia refuză să intre în poem când în mijlocul hârtiei pe care scrii domnește o pată roșietică, aproape uscată, două aripioare și câteva piciorușe de muscă” (Izgonirea din poezie). Chemarea conformismului este „Trăiește viața conform gramaticii!”. Reacția este firească: „Pornesc mai departe și pustiu sună în aer foșnitoarele maluri ale trupului”(Izgonirea din poezie). „E seară și inima intră între draperiile experienței”(Între draperiile experienței). Din situațiab dată, eroul iese cu limbaj, ce adună la întâmplare obiecte. „La cam asta duc luptele infantile: Peste toate, mormintele se bâlbâiau fericite în cimitire” (Războiul întrerupt în copilărie).

Poezia lui Ion Mureșan atinge profunzimile maxime. Ea nu distrează, ci te pune în fața realității ca atare. Este o poezie cu concepție despre poezie. Imaginile ei sunt de stranie frumusețe. Doar câteva exemple: „Prietenii mei culcați pe paie în moară cred că visau că vor fi împărați”(Prietenii); „Vine un diavol blând plângând pe lyră O, literele cum mai țipă în cuvânt E semn căruțe lungi de os se-nșiră prin coridoare vinete-n pământ” (Cântec de iarnă); „Și a fost seară. Și a fost dimineață. Dar asta a fost demult. Și o sigură data (Facerea lumii); „Gândeam la tine, Arabella, și mă lăsam de gânduri supt” (Poem ocazional); „Asta să fie legea, la poeți ca și la morți: cei din afară îi secretă pe cei dinăuntru și de câte ori se înmulțesc sunt mai puțini”(Cântecul Arpentorului); „Mi-e milă de mine. Din mila asta pe care mi-o cerșesc dezmățat și mi-o acord cu o generozitate indecentă, din mila asta trăiesc” (Mila); „Cerul era un șantier părăsit în grabă la venirea iernii” (La masa de lângă fereastră).

Arta condițiilor vieții trăite

Ion Mureșan își cizelează poemele pe un plan mai profund al realității decât simplele impresii. El nu s-a lăsat prins nici măcar în plasa expresionismului, în care mulți stau și azi, într-o Românie literară ce se mulțumește adesea să se refugieze în trecut. El nu dă norme despre realitate – nu este treaba poeziei. Dar nu poate ocoli să observe că absolutul riscă azi să fie dizolvat în orice.

Chestiunea poeziei este de a nu se lăsa înecată și de a rămâne deasupra realității, suverană. În definitiv, în destinul poeziei este angajată condiția umană. Ion Mureșan le dă dreptate celor care văd poezia ca deschizător de orizont al gândirii.

Când am articulat optica asupra artei în sistematizarea mea filosofică, am argumentat că arta este ceva mai profund decât „arta realității”, „arta condiției umane”, „arta condițiilor exterioare de viață”. Ea este „arta condițiilor de viață” așa cum acestea sunt trăite, cum spunea tot Husserl, de omul în „viața sa conștientă (bewusstes Leben)” (Profunzimea artei, Libris Editorial, Brașov, 2020). În artă avem de căutat revelația pe care oamenii plasați în condițiile lumii o au la un moment dat despre ceea ce se petrece cu viața lor. În același timp, am pus arta sub condiția „dimensiunii artistice”, prin aceasta înțelegând o aranjare de elemente ce semnifică ea însăși ceva în experiența umană a lumii, luând ca exemplu povestirile lui Jorge Luis Borges (Aleph, 1945) și având în minte, din generația căreia și Ion Mureșan îi aparține, literatura lui Michel Houellebecq. Pot adăuga observația că la Ion Mureșan găsești acea revelație și acea aranjare, că el are forța reflexivă care-i permite sonde adânci în lumea trăită. Prin poemele sale s-a înălțat o poezie de viziune în condițiile lumii actuale. Or, maturitatea culturală la nivel înalt și forța creativă se evidențiază tocmai în capacitatea de a articula viziuni.