DIVERSE: Arta inspiră viața și economia, nu invers!

Arta inspiră viața și economia, nu invers!

„Hercule Poirot, un detectiv belgian ajuns celebru la nivel internațional, a murit în Anglia. Nu i se cunoaște vârsta. Domnul Poirot și-a câștigat faima ca detectiv privat după ce s-a retras din poliția belgiană în 1904.

Cariera sa, a cărei cronică a fost scrisă de doamna Agatha Christie, creatoarea sa, a fost una dintre cele mai ilustre din beletristică. Către sfârșitul vieții sale, avea artrită și era bolnav de inimă. Adesea se deplasa într-un scaun cu rotile și era transportat din dormitorul său în salonul public al azilului Styles Court din Essex. Purta perucă și mustață falsă, pentru a disimula semnele îmbătrânirii, care îi ofensau vanitatea. În perioada sa activă era întotdeauna îmbrăcat impecabil”.

Așa începe singurul ferpar al unui personaj fictiv apărut vreodată în The New York Times. Textul, publicat în 1975, anul ultimului roman al Agathei Christie în care apare Poirot, nu este un simplu anunț mortuar: este un adevărat articol biografic și critic, de o lungime apreciabilă. Pe 10 noiembrie 2017 și-a avut premiera a patra ecranizare a romanului Crima din Orient Express - apărut sub acest titlu la 1 ianuarie 1934 în Regatul Unit - cu Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Daisy Ridley, Judi Dench, Penélope Cruz, Kenneth Branagh, Willem Dafoe.

Nici în literatură și nici în cinematografie nu mai apar personaje de o asemenea forță. Oare de ce? Poate că s-a modificat canonul literar, ca să nu spunem că însăși ideea de „forță” a fost destructurată!

Dar, apropo de unicul ferpar al unui personaj imaginar din cel mai influent cotidian american, alături de Poirot și Miss Marple, mai pot fi „identificați” Sherlock Holmes al lui Arthur Conan Doyle, Maigret-ul lui Georges Simenon, și de ce nu?!, James Bond - agentul 007 sau Sfântul Simon Templar - ultimul poate cel mai fascinant personaj. Important este că deși sunt cu toate personaje fictive, parcă ar face parte din istoria reală, precum Crima din Orient Express cu Depp, Pfeiffer și Branagh sau Sherlock Holmes cu Robert Downey jr și Jude Law. Chiar dacă nu reprezintă istorie adevărată, precum cei din Cu sânge rece - romanul non-ficțional al lui Truman Capote.  

Problema este însă că, spre deosebire de Smith și Hickock, criminalii condamnați și executați în „In Cold Blood”-ul lui Capote, Sfântul Templar, Poirot, Bond 007 sau Holmes sunt „plăsmuiri”, ce se pare că au făcut la rândul lor istorie adevărată în măsura în care au modificat așteptările indivizilor ce formează societatea.

Şi totuşi dincolo de clişeul viaţa bate filmul, marele scriitor de limbă engleză Oscar Wilde sugerează că nu arta se inspiră din viaţă, ci invers („Life imitates art far more than art imitates Life”). Se poate spune că personajele fictive devin viață în contextul în care ancorează anticipații. Şi ceea ce nu trebuie scăpat din vedere este cum Simon Templar și Sherlock Holmes induc educația pe care vor s-o imprime Leslie Charteris ori Sir Arthur Conan Doyle, ce influenţează subliminal societatea.   

Citește pe Antena3.ro

AUDIO. „Nu vrem să continuăm zborul”. Momentul în care pilotul unei curse Air India cere revenirea de urgență pe aeroportul Hong Kong

Am pornit de la romanele Agathei Christie, care, precum cele ale lui Georges Simenon, ar putea fi privite cu condescendență, ca literatură minoră, „de divertisment”, dar canonul clasic e pe deplin prezent la baza lor.

Iar unul dintre elementele de bază ale canonului este individualitatea și unicitatea persoanei umane. Oamenii nu sunt o masă amorfă, indivizii nu sunt interșanjabili, individualul are preeminență în fața colectivului. Doar așa poți dezvolta ca scriitor persoane unice, irepetabile, memorabile. Numai astfel poți crea identități umane reale, singulare care, iată, ajung să fie onorate la dispariția de pe scena literaturii precum oamenii în carne și oase la moarte.

În schimb, pseudocanonul modern și postmodern decretează că identitatea umană e ea însăși o ficțiune utilă și tendențioasă, un „construct socio-cultural” menit să prezerve puterea „clasei dominante”. Nu mai există destin, ci doar întâmplări disparate fără logică. Nici liber arbitru, ci numai influențe sociale exterioare, de clasă, rasă și gen. Individul a murit, iar literatura și cinematografia se mai ocupă doar de mase și colectivități. Unde mai apar personaje aparent puternice, sunt tratate exclusiv în cheie ironică, în scop de deconstrucție, iar ceea ce rezultă nu mai este portretistică, ci caricatură.  

Nimic din toate astea nu e lipsit de legătură cu economia. Sângele acesteia, care face posibile schimburile, economisirea și acumularea de capital - ne referim la bani - s-a subțiat într-atât încât a rămas o pură ficțiune. La debutul lui Poirot, aveam etalonul aur, iar devalorizările inflaționiste menite să reducă artificial datoriile statelor erau privite și condamnate drept ceea ce erau, nu ridicate în slăvi ca minuni de inovativitate botezate pompos „relaxare cantitativă”. Piața și inițiativa privată erau libere, iar stăpân era clientul, nu influencerii din marketing. Logica elementară era încă prețuită. Educația forma caractere încă. Astăzi, în lipsa lor, suntem obligați să ne întoarcem la bătrânul Hercule Poirot, la inducţia, deducţia şi abducţia pe care Sherlock Holmes le foloseşte pe toate în gândirea sa și mai ales la conduita lui Simon Templar, Sfântul.