CULTURA: Condamnați la moarte, dar nevinovați. Ce se întâmplă atunci când justiția greșește fatal

Condamnați la moarte, dar nevinovați. Ce se întâmplă atunci când justiția greșește fatal

În Statele Unite, pedeapsa capitală continuă să fie aplicată în ciuda riscului – dovedit – de erori judiciare. În ultimele decenii, tot mai mulți foști condamnați la moarte au fost exonerați, unii după ani sau chiar decenii petrecuți în închisoare, pentru crime pe care nu le-au comis.

Kwame Ajamu din Ohio a fost condamnat la moarte la doar 17 ani, pentru o crimă pe care nu a comis-o. Povestea lui nu este singulară. Este una dintre zecile care scot la lumină vulnerabilitățile profunde ale justiției penale americane – un sistem care, uneori, preferă viteza unei condamnări în locul rigorii adevărului.

Ajamu, cunoscut inițial sub numele de Ronnie Bridgeman, a fost acuzat în 1975 de uciderea unui vânzător de mandate poștale. Singura „dovadă” împotriva lui a fost declarația unui băiat de 13 ani, care și-a retras mărturia imediat, dar a fost forțat de poliție să nu o facă oficial. Ajamu a stat 27 de , doi dintre aceștia pe culoarul morții. A fost eliberat pe cauțiune în 2003, dar abia în 2014 a fost declarat complet nevinovat.

Kwame Ajamu își amintește cum a fost plimbat, adolescent fiind, de gardieni pe lângă camera cu scaunul electric. Unul dintre ei i-a spus cu cinism: „Asta va fi întâlnirea ta fierbinte”. Trauma nu s-a încheiat odată cu libertatea – mulți dintre exonerați rămân marcați pe viață de frica zilnică a execuției, de pierderea tinereții și a demnității.

De la începutul anilor 1990, odată cu dezvoltarea testelor ADN, organizații precum Innocence Project au reușit să dovedească nevinovăția a peste 180 de persoane condamnate la moarte în SUA. Însă despăgubirile sunt adesea simbolice sau inexistente. Ron Keine, un fost condamnat la moarte din New Mexico, a primit doar 2.200 de dolari după eliberare, deși a fost la nouă zile distanță de execuție pentru o crimă comisă de altcineva.

Unele dintre aceste victime ale justiției au decis să nu tacă. Organizația Witness to Innocence, condusă de achitați, luptă pentru abolirea pedepsei capitale. Fiecare mărturie a unui nevinovat eliberat devine un argument viu împotriva unei sentințe ireversibile.

Atunci când copiii sunt trimiși la scaunul electric

Kwame Ajamu nu este singurul minor care a cunoscut oroarea unei condamnări la moarte. În 1642, în colonia Plymouth, un băiat de 17 ani a fost spânzurat pentru sodomie. În 1786, o fată indigenă de 12 ani, Hannah Ocuish, a fost spânzurată în Connecticut, pentru că fusese găsită vinovată de uciderea unei fetițe albe de șase ani, Eunice Bolles. Potrivit înregistrărilor istorice, în ziua crimei, trupul micuței Eunice Bolles a fost găsit într-o pădure, cu semne de lovituri și sugrumare. Hannah Ocuish fusese anterior mustrată pentru furt și fusese implicată într-o ceartă cu victima cu puțin timp înainte.

Autoritățile au interogat-o, iar în cele din urmă ea ar fi mărturisit crima – deși este important de menționat că mărturisirea a fost obținută de la o copilă cu dizabilități intelectuale, fără avocat sau sprijin legal. Execuția a avut loc în public, iar ea este considerată cea mai tânără persoană executată vreodată de către statul Connecticut. De asemenea, acest caz este astăzi văzut ca un exemplu clasic de nedreptate istorică.

Abia în 2005, Curtea Supremă a SUA a decis că executarea minorilor contravine Constituției.

Eroarea judiciară are chipuri reale

Ray Krone, un fost poștaș cu o viață obișnuită și decentă, a fost condamnat la moarte în Arizona în 1992 pe baza unei presupuse mușcături care „coincidea” cu dantura sa. ulterior la locul crimei l-a disculpat complet și a condus la identificarea adevăratului vinovat – un recidivist deja condamnat pentru alte agresiuni.

La fel, Gary Drinkard a fost condamnat în Alabama pe baza unei mărturii suspecte oferite de sora lui vitregă și de partenerul acesteia, care și-au negociat libertatea cu procurorii. Deși era rănit și sub tratament medicamentos în momentul crimei, nimeni nu a prezentat aceste dovezi în proces. A fost eliberat după un nou proces, în 2001.

Sabrina Smith (născută Butler), o adolescentă de 18 ani, a primit pedeapsa capitală pentru moartea fiului ei, deși băiatul suferea de o boală renală gravă. A fost exonerată în al doilea proces, unde martorii au confirmat încercările disperate ale mamei de a-i salva viața micuțului.

De prea multe ori, greșelile care duc la condamnări pe nedrept sunt incredibil de banale: un martor care confundă o față, o confesiune forțată, o probă ignorată, un procuror prea dornic de condamnări rapide.

Michael Radelet, sociolog și expert în pedeapsa capitală, rezumă astfel: „Mărturiile false, dovezile ascunse și identificările greșite sunt cauzele cele mai frecvente ale condamnărilor eronate”.

Dar în ciuda acestor cazuri, SUA rămâne una dintre puținele țări democratice care încă aplică În 2020, 17 persoane au fost executate, dintre care 10 de către guvernul federal. Aproape jumătate dintre cei condamnați sunt persoane de culoare, deși acestea reprezintă doar 13% din populație.

„Dacă aș fi ucisă, nu aș vrea ca statul să-mi execute criminalul”, spunea călugărița Helen Prejean, una dintre cele mai vocale activiste împotriva pedepsei capitale. „Nu vreau ca moartea mea să fie folosită ca scuză pentru o altă crimă comisă de autorități.”

Viața după eliberare nu este un final fericit în sine. Mulți dintre cei exonerați suferă de sindrom post-traumatic, anxietate, pierderi financiare și sociale. Fără sprijin și compensații, reabilitarea este aproape imposibilă. De aceea, oameni precum Ron Keine, Ray Krone sau Kirk Bloodsworth luptă acum pentru ca alți nevinovați să nu mai treacă prin același coșmar.

Sursa:

https://www.nationalgeographic.com/history/article/sentenced-to-death-but-innocent-these-are-stories-of-justice-gone-wrong