DIVERSE: Economie pe datorie, populism pe credit și iluzii fiscale

Economie pe datorie, populism pe credit și iluzii fiscale

În absența unui cadru fiscal credibil și predictibil, orice efort de stabilitate monetară devine un exercițiu defensiv.

O economie cu deficite cronice, susținute pe datorie scumpă, nu poate rezista la nesfârșit presiunilor externe sau propriilor excese. Când cheltuielile statului sunt dominate de plăți rigide - salarii, pensii, ajutoare sociale -, spațiul de manevră bugetar tinde către zero. În loc să poată reacționa contraciclic, finanțele publice devin prizonierul propriilor angajamente politice. Orice șoc, cât de mic, se amplifică într-un sistem megaangajat în promisiuni.

În acest context, inflația nu este doar o problemă de prețuri, ci una de sistem. Volatilitatea inflației, cu fluctuații ample și greu de anticipat, corodează încrederea în politicile macroeconomice și deteriorează capacitatea agenților economici de a lua decizii raționale. Nu ne confruntăm doar cu un disconfort statistic, ci cu o amenințare structurală. Anticipațiile inflaționiste devin greu de ancorat, iar comportamentul economic se mută pe terenuri speculative: cine poate se împrumută acum și consumă mai devreme; cine nu poate rămâne expus scumpirilor viitoare fără mecanisme de protecție. În asemenea medii, dobânda reală pozitivă este o excepție, iar investițiile productive sunt înlocuite cu plasamentele defensive.

Între timp, politica monetară este transformată într-un paratrăsnet instituțional. Dobânda-cheie devine un panaceu simbolic, dar limitat în eficiență. Câtă vreme politica fiscală continuă să creeze cerere artificială și să stimuleze consumul prin injecții fără acoperire în productivitate, orice efort de control al inflației prin instrumente monetare va avea un succes parțial. Mai mult, în lipsa unei ajustări reale a structurii bugetului, o scădere a dobânzilor devine hazardată - nu pentru că economia n-ar avea nevoie de oxigen, ci pentru că inflația s-ar reaprinde înainte ca efectele benefice să se simtă.

Creditul de consum, promovat adesea ca soluție de acces rapid la bunăstare, acționează ca un combustibil care întețește focul. Într-un cadru cu inflație instabilă și dobânzi volatile, expansiunea creditului spre zona de consum nu face decât să agraveze dezechilibrele. Aceste împrumuturi nu creează capital, nu susțin productivitatea și nu aduc valoare pe termen lung. În schimb, alimentează importurile, apasă pe deficitul extern și adâncesc dependența de finanțarea străină. În plus, o parte semnificativă a populației rămâne vulnerabilă la modificările dobânzilor, iar îndatorarea în monedă locală devine o sursă suplimentară de risc într-un mediu cu volatilitate ridicată.

Cursul de schimb nu mai este doar o variabilă tehnică, ci o ancoră psihologică. Stabilitatea sa nu reflectă doar o ecuație de piață, ci încrederea într-un model de guvernanță. Orice slăbire bruscă a monedei naționale are efecte rapide și adânci: prețurile cresc în lanț, costul importurilor explodează, iar economia internă devine și mai dependentă de finanțarea externă. În acest peisaj, speculațiile valutare nu sunt doar un „exercițiu” de piață, ci o amenințare la adresa echilibrului macroeconomic. Apărarea cursului devine o măsură de igienă sistemică, nu un moft de politică monetară conservatoare.

Nici instabilitatea politică nu este un element lipsit de relevanță. În lipsa unui consens minim privind traiectoria fiscală și reforma structurală, politicile economice riscă să se transforme într-un ping-pong între promisiuni electorale și corecții tardive. Acest tip de volatilitate instituțională este la fel de toxic ca volatilitatea inflației. Piețele nu prețuiesc neapărat ortodoxia, dar penalizează incoerența. Iar o economie care oscilează între populism fiscal și panică de ajustare nu poate construi credibilitate pe termen lung.

Citește pe Antena3.ro

Câți bani câștigă directorul RAAPPS. Vicepremierul Anastasiu: „Sper că s-a pus virgula greșit”

Pe fond, problema este de natură sistemică: o economie slab productivă, cu administrație ineficientă și absorbție redusă a fondurilor europene, rămâne captivă între nevoia de dezvoltare și tentația de „cosmetizare”a realității prin politici conjuncturale. Banii europeni ar putea fi o soluție reală - nu pentru că sunt „gratuiți”, ci fiindcă nu alimentează direct consumul, ci investițiile. Dar accesarea lor necesită reformă instituțională, competență administrativă și voință politică – exact ceea ce lipsește în momentele-cheie.

În paralel, transformările tehnologice și presiunea digitalizării impun o adaptare rapidă a sistemului bancar și financiar. Automatizarea, inteligența artificială și cerințele de securitate cibernetică schimbă fundamental modelul de afaceri. Dacă sistemul nu se adaptează, va fi depășit nu doar de tehnologie, ci și de concurenții din afara pieței tradiționale. În acest sens, capitalul uman devine un activ strategic, iar reprofesionalizarea nu mai este doar o opțiune, ci o condiție de supraviețuire.

O economie sănătoasă nu se construiește pe iluzii fiscale, consum pe datorie și dobânzi iluzorii. Stabilitatea este un rezultat, nu o presupunere. Și vine doar atunci când politica monetară, fiscală și structurală funcționează într-o logică coerentă, fără să se anuleze reciproc. Fără o convergență reală, vulnerabilitatea economică persistă, iar fiecare încercare de redresare va consuma tot mai mult: bani, încredere și legitimitate.