DIVERSE: Moneda ca instituție a încrederii: o analiză sistemică a „Tratatului de monetă” al lui Ștefan I. Dumitrescu

Moneda ca instituție a încrederii: o analiză sistemică a „Tratatului de monetă” al lui Ștefan I. Dumitrescu

Moneda ca instituție a încrederii: o analiză sistemică a &bdquo;Tratatului de monetă” al lui Ștefan I. Dumitrescu

Ce este moneda? Nu ca instrument de plată, ci ca fenomen instituțional. Nu ca suport fizic, ci ca formă de ordine socială.

Într-o perioadă în care funcțiile banilor sunt redefinite prin digitalizare, inteligență artificială și transformări geopolitice, volumul lui Ștefan I. Dumitrescu oferă o construcție teoretică solidă și actuală despre natura profundă a monedei. Această recenzie propune o lectură a tratatului din perspectiva teoriei monetare moderne și a nevoii urgente de repunere în discuție a fundamentelor conceptuale ale politicii monetare.

Într-un moment în care totul se transformă - de la algoritmii de plată la formele de valoare recunoscute de societate -, o lucrare care pune în discuție esența monedei fără să se lase prinsă în zgomotul conjuncturii devine mai mult decât o contribuție academică: devine un punct de sprijin. Tratatul de monetă al lui Ștefan I. Dumitrescu este o astfel de lucrare. Nu pentru că ar propune o „rețetă” aplicabilă într-o criză inflaționistă sau în tranziția către monede digitale, ci pentru că reformulează întrebarea fundamentală: ce este, de fapt, moneda?

În loc să pornească de la formele pe care le vedem - bancnote, monede, rezerve, conturi - autorul merge direct la fond. Moneda este definită ca „ficțiune cu funcțiune”, o convenție abstractă care funcționează tocmai pentru că este acceptată. Nu aurul, nu garanția statului, nu masa monetară dau putere unei monede, ci capacitatea societății de a o recunoaște ca vehicul legitim de transfer al valorii. Este o poziție care îl așază pe Dumitrescu aproape de școala chartalistă inaugurată de Georg Friedrich Knapp, pentru care moneda e o creație a dreptului pozitiv, și în convergență cu viziunea lui Alfred Mitchell Innes, care vede în bani o relație între creditor și debitor, nu un obiect.

Ce aduce autorul în plus este un model sistemic, în care moneda nu e analizată doar ca mijloc de plată sau unitate de cont, ci ca o instituție de încredere socială. Dumitrescu introduce noțiunea de „putere de transfer” - expresia unei capacități instituționale de a mijloci schimbul și de a susține acordul implicit între participanții la economie. În această lumină, volatilitatea monedei nu este doar o problemă tehnică de stabilitate a prețurilor, ci un risc structural pentru coerența relațiilor sociale.

Această abordare recontextualizează multe dintre conceptele economice tradiționale. Inflația, de exemplu, nu este tratată ca o simplă creștere a prețurilor, ci ca o alterare a încrederii în instrumentul prin care indivizii transferă valoare în timp. Convertibilitatea monetară nu este văzută ca o garanție de stabilitate, ci ca o formă de ancorare simbolică într-un sistem de referință comun. Moneda este analizată nu în raport cu aurul, cu rezervele sau cu PIB-ul, ci în raport cu capacitatea ei de a organiza comportamente și de a structura relații între indivizi și instituții.

Fără a cita direct din Menger sau Mises, Dumitrescu răspunde indirect la întrebările formulate de aceștia. Spre deosebire de teoria monetară clasică, în care moneda apare ca rezultat al selecției naturale a bunurilor mai „vandabile” (Menger) sau ca instrument pentru exprimarea valorii temporale a preferințelor (Mises), autorul român mută accentul de pe caracteristicile obiectului monetar pe natura convenției care îl face funcțional. Din această perspectivă, e irelevant dacă suportul e metalic, hârtie sau digital: ceea ce contează este infrastructura de încredere care legitimează utilizarea sa.

Citește pe Antena3.ro

Doi soți care au început să-și renoveze casa veche de sute de ani au descoperit o comoară sub podeaua din bucătărie

Ce pare și mai actual este relația dintre monedă și stat. Dumitrescu nu adoptă o poziție ideologică, ci una sistemică: statul este, de facto, entitatea care poate organiza o formă de recunoaștere colectivă a unei monede. Nu pentru că are forță coercitivă, ci pentru că gestionează cel mai amplu sistem de creanțe (prin fiscalitate) și, implicit, de acceptare a valorii. Astfel, moneda devine dublu legată de stat: ca vehicul al transferului și ca semnal al ordinii fiscale. Este o idee care rezonează cu ceea ce teoriile monetare moderne (MMT) susțin azi în spațiul internațional: că orice monedă este, mai întâi, un credit recunoscut de o autoritate legitimă.

Citind acest tratat în 2025, nu ai senzația unei lucrări depășite sau anacronice, ci a unei grile de lectură încă neexploatate suficient. Într-o lume în care politicile monetare sunt analizate în termenii dobânzilor de referință și al așteptărilor pieței, abordarea lui Dumitrescu invită la o reflecție de adâncime. Ce se întâmplă cu moneda când dispare complet din spațiul material? Ce înseamnă valoarea dacă este în întregime generată în rețelele algoritmice? Poate fi încrederea transferabilă fără o instituție colectivă care să o susțină?

Volumul nu oferă răspunsuri finale, dar propune o gramatică în care aceste întrebări pot fi puse fără să alunece în tehnicism. Moneda este tratată ca un vector de ordine, o formă de coordonare a deciziilor într-o economie complexă, nu ca un instrument aflat la dispoziția unei autorități. De aici, și avertismentul implicit: ruperea monedei de sistemul de încredere care o legitimează nu generează doar inflație sau instabilitate, ci dezintegrează sensul schimbului însuși.

Pentru economiștii formați în paradigma instrumentelor, Tratatul de monetă poate părea, la început, o lucrare abstractă. Dar pe măsură ce se înaintează în argumentație, devine limpede că tocmai această abstractizare permite o înțelegere mai solidă a dinamicilor reale. Nu putem regândi politica monetară fără a regândi ce este moneda. Nu putem regla inflația fără a înțelege ce înseamnă „valoarea” într-un sistem de încredere.

Într-o epocă în care circulă simultan monede ale băncilor centrale, criptomonede, instrumente private de plată și promisiuni mutuale de valoare, o lucrare ca aceasta devine o busolă intelectuală. Nu pentru a ne întoarce în trecut, ci pentru a înțelege ce s-a pierdut atunci când am redus moneda la un cod numeric sau la o funcție de optimizare. Tratatul de monetă nu e o nostalgie, nici măcar atunci când moneda e scrisă în termenul originar „moneta”, ci o provocare: aceea de a trata moneda nu ca o sumă de unități, ci ca o expresie a coerenței colective.