CULTURA: 65 de ani de la „Psycho”: o capodoperă a suspansului revitalizată de muzică

65 de ani de la „Psycho”: o capodoperă a suspansului revitalizată de muzică

65 de ani de la &bdquo;Psycho”: o capodoperă a suspansului revitalizată de muzică

65 de ani au trecut de la realizarea unuia dintre cele mai simbolice filme ale genului horror clasic. Psycho (1960), o peliculă uriașă din punct de vedere cinematografic, a regizorului Alfred Hitchcock, la rândul său unul dintre cei mai influenți maeștri ai suspansului, care în decursul unei cariere de șase decenii a regizat peste 50 de lungmetraje, multe dintre ele fiind încă vizionate și considerate de referință.

La vremea proiectului, filmul nu i-a impresionat pe reprezentanții studiourilor Paramount, nedorind să-l producă, dar propunând să se implice exclusiv în distribuirea lui. Cu un buget modest și filmat alb-negru, Psycho a părut, inițial, un proiect sortit eșecului, o deviație riscantă de la stilul său consacrat. Însă lucrurile au stat altfel: filmul a avut un succes enorm, iar o mare contribuție la asta a avut-o partitura muzicală tulburătoare semnată de compozitorul Bernard Herrmann.

În film există, pentru cine își amintește, acea scenă memoriabilă a dușului, care fără sunetul tensionat și strident ale viorii, ca o lovitură de cuțit, și fără notele joase de bass care se reduc în intensitate, imitând o inimă care se oprește, fără această compoziție a lui Bernard Herrmann, filmul ar fi avut, probabil, un impact mult mai redus. Criticii și specialiștii sunt de acord că muzica a dat o nouă dimensiune filmului, scrie BBC. Steven C. Smith, autorul cărții Hitchcock and Herrmann: The Friendship and Film Scores that Changed Cinema, subliniază că, deși „Psycho nu era un film rău înainte de a i se adăuga muzica, îi lipsea tensiunea”. (Scena dușului a fost filmată cu o minuțiozitate obsesivă, folosindu-se 45 de unghiuri de filmare și durând o săptămână. Până și sângele fals, realizat din ciocolată topită, a fost o alegere deliberată de a menține autenticitatea filmului alb-negru și de a evita o cenzură mai strictă).

Herrmann, care a dat filmului o injecție de energie, scriind o partitură pentru o orchestră de 50 de instrumente cu coarde, și în care fiecare notă avea un sens, a descris-o ca fiind o „întoarcere la apa pură și rece ca gheața”. Rachel Zeffira, compozitor de film, compară muzica din scena dușului cu „păsările, albinele și vocile din capul tău”, o referință subtilă la taxidermia lui Norman Bates și la tulburările sale psihice.

Succesul monumental s-a datorat, evident, și abordării revoluționare a lui Hitchcock. Regizorul a înțeles că pentru a șoca publicul trebuie să încalce regulile. Marion Crane (interpretată de Janet Leigh), personajul feminin principal, este ucisă brutal în prima jumătate a filmului. Această decizie îndrăzneață a lui Hitchcock a sfidat convențiile de la Hollywood. Regizorul a insistat, de asemenea, ca nimeni să mai aibă voie să intre în sala de cinema după începerea filmului, o strategie de marketing menită să păstreze suspansul și surpriza.

În ceea ce-l privește pe Norman Bates (jucat magistral de Anthony Perkins), acesta rămâne unul dintre personajele antagonice complexe . Un tânăr timid și aparent inofensiv, care ascunde o dualitate terifiantă, a devenit un simbol al ambiguității psihologice.

Psycho a pus bazele genului slasher (subgen american al filmului de groază) prin introducerea unui criminal enigmatic, a cărui identitate rămâne un mister până în final. Filmul a stabilit arhetipul ucigașului psihopat, inspirând numeroase producții ulterioare precum Halloween (1978) și Friday the 13th (1980). Mai mult, pelicula a popularizat ideea că victima principală poate fi ucisă mult înainte de final, schimbând radical dinamica narativă a filmelor horror. Astfel, Hitchcock nu doar a redefinit genul, ci a creat o formulă care continuă să influențeze cinema-ul de groază până în zilele noastre.

Colaborarea dintre Hitchcock și Herrmann, începută în 1955 cu The Trouble with Harry, a durat șase filme și a fost una dintre cele mai influente . Cei doi au avut o chimie creativă, Herrmann reușind de multe ori să scoată la iveală ce era mai bun din regizor. Smith susține că Hitchcock era obosit și temător să filmeze un material atât de brutal precum cel din Psycho, dar Herrmann l-a re-energizat.

Impactul muzicii din Psycho s-a resimțit și în afara cinematografiei. Producătorul George Martin s-a inspirat din muzica lui Herrmann pentru aranjamentul cu coarde al piesei Eleanor Rigby a trupei Beatles, iar tema centrală a filmului a fost sample-ată de numeroși artiști, inclusiv rapperul Busta Rhymes. Compozitorul Michael Vincent Waller crede că Herrmann a fost un „maestru al repetiției”, o trăsătură pe care o apreciază mulți producători de hip-hop, declarând: „ori de câte ori auzi viori înfricoșătoare într-un film horror, sau simți că muzica a devenit un personaj în sine, totul poate fi urmărit înapoi la Psycho”.

Surse:

https://www.bbc.com/culture/article/20250723-how-psychos-terrifying-music-changed-film-forever

https://www.imdb.com/title/tt0054215/