Fibră provensală prin excelență, visător, ironic și romanțios, Alphonse urmează primele clase la Nîmes. Ruinarea tatălui, proprietar al unei fabrici de mătase care nu rezistă concurenței marii industrii, aduce familia sărăcită la Lyon. „Aici, viitorul scriitor studiază, ca bursier, la Liceul Ampère (1849-1857), dovedindu-se un elev înzestrat, deși nesârguincios. La vârsta de cincisprezece ani, începe să scrie, apoi să publice poeme. Nevoit de timpuriu să-și câștige singur existența, se angajează ca pedagog la liceul din Alès (mai-octombrie 1857). Trista experiență a acestei perioade va fi evocată în romanul Le Petit Chose (Piciul) (1868), în care personajul principal, Daniel Eyssette, daudetian și dickensian deopotrivă, împărtășește disperarea unui suflet delicat, de poet candid, împins spre sinucidere de meschinăria celor din jur, dar se bucură și de abnegația generoasă a unor ființe dispuse să se sacrifice pentru a-i permite să scrie versuri”, reținea biografa Elena Brăteanu într-un crochiu prins în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
Viață nouă la Paris
La sfârșitul anului 1857, Alphonse Daudet ia drumul Parisului, chitit să se impună ca literat, fiind găzduit și încurajat de fratele său mai mare, Ernest. „Frecventează lumea boemei literare și artistice, se îndrăgostește (1858) de Marie Rieu, actriță cu care va conviețui până în 1868. Amintirea acestei iubiri furtunoase îi va inspira romanul de mare succes Sapho (1884). În saloanele mondene pariziene este întâmpinat cu plăcere, datorită frumuseții sale meridionale și talentului incontestabil de povestitor. Obține un prim succes de critică odată cu publicarea, în 1858, a plachetei de șaizeci și patru de poeme Les Amoureuses (Îndrăgostitele), după care i se deschid larg porțile jurnalismului. Ca gazetar, va semna mai ales cronici și povestiri, practicând fantezia, gen și mod de exprimare deosebit de apreciate în epocă și care-i vor pecetlui întreaga activitate scriitoricească. În 1859, îl cunoaște personal pe Frédéric Mistral, venit la Paris pentru a culege laurii consacrării, după publicarea poemului Mireille (Mireio). Se consemnează astfel începutul unei durabile și sincere prietenii cu poetul-restaurator al limbii provensale, șef al societății academice Le Félibrige, la al cărei program Daudet aderă entuziast, fapt confirmat, de altfel, de publicarea primului său roman meridional, Audiberte, în iunie 1859”.
Opere în galop
Pe fir: „În luna noiembrie devine colaborator al ziarului Le Figaro, iar în iulie 1860 obține un post de atașat pe lângă cabinetul ducelui de Morny, președintele Corpului legislativ. Va lucra efectiv la Palatul Bourbon, din octombrie 1860 până în martie 1865, la moartea ducelui. Peste ani, romanele sale majore vor reactualiza amintiri izvorâte din observarea atentă, din interior, a mediilor politice și mondene frecventate în această perioadă. Beneficiind de venituri sporite și de timp liber, se consacră scrisului. Colaborează la Revue fantaisiste și semnează, împreună cu Ernest Lépine, șeful de cabinet al lui Morny, drama într-un act La Dernière Idole (Ultimul idol), reprezentată cu succes pe scena Teatrului Odéon din Paris, la 4 februarie 1862. În colaborare cu E. Lépine, E. Manuel, Léon Hennique sau singur, Daudet va scrie numeroase piese de teatru, drame și comedii, publicate de-a lungul întregii sale vieți sau postum: L’Honneur du moulin (Onoarea morii) (1864); Les Absents (Absenții) (1864); L’Œillet blanc (Garoafa albă), reprezentată la Comédie-Française în aprilie 1865; Le Frère aîné (Fratele cel mare), dramă într-un act, montată de Teatrul Vaudeville, în 1867; Le Sacrifice (Sacrificiul), comedie în trei acte prezentată, în premieră, la Vaudeville, în 1869; Lise Tavernier (1872); L’Arlésienne (Arleziana), dramă în trei acte, inspirată de povestirea cu titlu omonim din Lettres de mon moulin (Scrisori din moara mea), pentru care Georges Bizet a compus muzica antractelor și a corului și a cărei primă reprezentație, la 1 octombrie 1872, pe scena de la Vaudeville, a însemnat un eșec total”.
Geniul lui Bizet
Imediat, Bizet va prelucra patru fragmente, sub titlul L’Arlésienne, suite No 1 (Arleziana, suita nr. 1), iar premiera de la 10 noiembrie 1872, la Cirque d’Hiver, va cunoaște un succes răsunător. De atunci, opera figurează în patrimoniul muzicii universale. Daudet va reveni la teatru cu piesele La Lutte pour la vie (Lupta pentru viață) (1889), în cinci acte, L’Obstacle (Obstacolul) (1890), în patru acte, și La Menteuse (Mincinoasa) (1892), scrisă în colaborare cu Léon Hennique, iar în volumul Entre les frises et la rampe (Între frize și rampă) (1894) își va depăna amintirile despre viața teatrală. Postum, îi vor fi publicate piesa într-un act Le Sous-préfet aux champs (Subprefectul la țară) (1898), inspirată de scrisoarea cu titlul omonim expediată din „moara” sa, precum și volumul Pages inédites de critique dramatique (Pagini inedite de critică dramatică) (1923).
Terapie în țările calde
„Suferind de o tuberculoză incipientă, Daudet este sfătuit de medicul său, Marchal de Calvi, să se trateze în țările calde. Pleacă în sudul Franței, stă câteva zile la Maillane, găzduit de Fr. Mistral, apoi îl întâlnește, la Nîmes, pe vărul său Raynaud, împreună cu care va călători în Algeria (19 decembrie 1861 - 25 martie 1862), de unde revine încărcat de amintiri ce-și vor găsi ecoul în Lettres de mon moulin sau în Tartarin de Tarascon”, semnala cercetătoarea Elena Brăteanu. Tot ea: „În decembrie 1862, pleacă pentru un nou concediu medical în Corsica. Petrece mai mult timp la Ajaccio, unde îi este gazdă Paul Arène, prieten și viitor colaborator, împreună cu care va face cunoscute la Paris ideile mișcării de Renaștere a culturii occitane și a tradițiilor trubadurești. În numerele din 27 decembrie 1862, 3 și 10 ianuarie 1863, Le Monde illustré îi publică povestirea La Mule du cadi (Catârca cadiului), iar în iunie 1863 apare, în Le Figaro, Chapatin, le tueur de lions (Chapatin, vânătorul de lei), o primă schiță a aventurilor lui Tartarin din Tarascon. Un nou concediu în Sud, de această dată la Fontvieille și la castelul Montauban, printre verii săi, îi lasă în suflet amintirea unor clipe de încântare, dăruite cu har, din care se va ivi proiectul Scrisorilor din moara mea”.
Colonia de la Clamart
Mai departe: „Definitivate cu ajutorul lui P. Arène, acestea încep să apară în L’Événement (18 august - 4 noiembrie 1866), apoi în Le Figaro (16 octombrie - 17 noiembrie 1868; 22 august - 2 octombrie 1869), după care sunt tipărite în volum, în decembrie 1869, de editorul Hetzel. Orchestrând dezinvolt și grațios anecdoticul și imaginile policrom simultane, Lettres de mon moulin îi aduc notorietatea autorului, care mai scrisese, în 1865, Lettres sur Paris (Scrisori despre Paris) și Lettres du village (Scrisori din sat). În același an, alături de P. Arène, Jean du Boys, Charles Bataille și alți prieteni, se instalează într-o vilă, la Clamart, spre extremitatea sudică a Parisului. Aici, întemeiază colonia de la Clamart, grup literar care, la 9 decembrie 1867, va publica Le Parnassiculet contemporain, plachetă zeflemitoare la adresa Parnasului contemporan. O cunoaște pe Julia Allard (15 decembrie 1865), o frumoasă femeie de litere, visător imortalizată pe pânză de Auguste Renoir, în 1876. Înainte de a-i deveni soție (1867), ca de altfel și după aceea, Julia îi va fi o devotată colaboratoare morală, intelectuală și literară - după cum a descris-o fiul Léon Daudet”.
Decorat de împărăteasa Eugénie
Din căsătoria lor, se vor naște Léon (1868), viitor scriitor și jurnalist, Lucien (1878) și Edmée (1886). „În 1868 - urma Elena Brăteanu -, familia va cumpăra o proprietate la Champrosay, pe meleaguri provensale, unde Daudet va scrie și își va primi prietenii parizieni. Precedat de publicarea în foileton, în Le Petit Moniteur universel du soir sau în Le Figaro, sub titlurile Barbarin de Tarascon, respectiv Le Don Quichotte provençal ou les Aventures prodigieuses de l’illustre Barbarin de Tarascon, în 1869-1870, romanul Tartarin de Tarascon apare, în volum, în 1872, la editura Dentu, fără a fi remarcat de cititori. În timpul războiului franco-prusac, Daudet se angajează voluntar în Garda națională, iar amintiri din aceste luni, cernute prin prisma convingerilor sale conservatoare, vor apărea în Lettres à un absent (Scrisori către un absent) (1871), dar mai cu seamă în Contes du lundi (Povestiri de luni) (1873). La 15 august 1870, este decorat de împărăteasa Eugénie cu ordinul de cavaler al Legiunii de Onoare. Din 1874, scriitorul inaugurează suita romanelor realist-naturaliste, care alcătuiesc cel de-al doilea tempo semnificativ al creației sale. Fromont jeune et Risler aîné, mœurs parisiennes (Fromont cel tânăr și Risler cel bătrân, moravuri pariziene) (1874) îi aduce celebritatea. Îi urmează: Jack, mœurs parisiennes (Jack, moravuri pariziene) (1876), Le Nabab, mœurs parisiennes (Nababul, moravuri pariziene) (1877), Les Rois en exil (Regii în exil) (1879), Numa Roumestan (1881), L’Évangéliste (Evanghelista) (1883), Sapho (1884), L’Immortel, mœurs parisiennes (1888), Rose et Ninette, mœurs du jour (Rose și Ninette, moravuri de azi) (1892), La Petite Paroisse, mœurs conjugales (Mica parohie, moravuri conjugale) (1894), Le Trésor d’Arlatan (Comoara lui Arlatan) (1897)”.
Boală incurabilă
Mai mult: „În paralel, participă la viața literară, se împrietenește cu Flaubert, Turgheniev, Zola și Edmond de Goncourt (1873). Manifestul celor cinci (Manifeste des cinq) (Paul Bonnetain, Rosny, Descaves, Margueritte, Guiches) împotriva lui Zola și a naturalismului, publicat în 1887, suscită bănuiala, în rândurile opiniei publice, că ar fi fost inspirat de Daudet, fapt care îi atrage incriminări în presă. Atins de o boală incurabilă a măduvei spinării, își analizează încă din 1878 chinurile în carnetele ce vor fi publicate postum, în 1930, sub titlul La Doulou (Durerea). Admirat sau controversat, îndeosebi din cauza opiniilor sale antidreyfusarde, figurează totuși printre marii scriitori recunoscuți de contemporani. Prezidează un salon literar, în podul casei sale din Auteuil, unde se întâlnesc, în fiecare duminică, seniori și tinere speranțe ale literelor franceze. Edmond de Goncourt îl desemnează executorul său testamentar, însărcinându-l cu întemeierea Academiei ce avea să-i poarte numele. Își adună amintirile: Trente ans de Paris. À travers ma vie et mes livres (Treizeci de ani la Paris. Prin viața și cărțile mele), precum și Souvenirs d’un homme de lettres (Amintirile unui om de litere), ambele publicate în 1888”.
Fantezii și moravuri (sau invers)
Aproape gata: „Încheie trilogia vestitului Tartarin cu Tartarin sur les Alpes (Tartarin în Alpi) (1885) și Port-Tarascon (1890). Completează suita volumelor de povestiri cu La Fédor și Trois souvenirs (Trei amintiri). În timp ce romanul Soutien de famille (Sprijin de familie) apare, în foileton, în paginile publicației L’Illustration, Daudet se stinge din viață, la 16 decembrie 1897. Nu beneficiază de funeralii naționale, în ciuda petiției formulate în acest sens de Clemenceau. Sub egida unui talent pe care Daudet însuși îl definea drept un ciudat amestec de fantezie și realitate, opera scriitorului se etalează, predilect, pe două plaje generice: povestirea fantezistă și romanul de moravuri, celelalte scrieri nedăinuind în memoria posterității”.
185 de ani s-au împlinit în 13 mai 2025 de la nașterea lui Alphonse Daudet.
„Într-un climat literar dominat de Hugo, Dumas, Baudelaire, Flaubert, Zola ș.a., tânărul Daudet dă o primă dovadă a sensibilității sale originale în Lettres de mon moulin”, Elena Brăteanu, cercetătoare
„Este pur și simplu o capodoperă!”, Gustave Flaubert, despre „Tartarin din Tarascon”.
„Este un șiret care râde mult de compatrioții săi și chiar puțin de el însuși, cu o finețe fermecătoare ce exclude orice cruzime, cu o grație și o bună dispoziție fără de seamăn”, Émile Zola, despre Alphonse Daudet
„Ura este mânia celor slabi”, Alphonse Daudet, scriitor
››› Vezi galeria foto ‹‹‹