DIVERSE: Finanțarea infrastructurii nu justifică politicile fiscale iresponsabile

Finanțarea infrastructurii nu justifică politicile fiscale iresponsabile

În ultima perioadă au apărut opinii care încearcă să justifice politicile fiscale iresponsabile, deficitele bugetare cronice, menite să furnizeze scuze pentru lipsa viziunii pe termen lung.

Ba chiar se spune, pe de-a dreptul, că românii-s interesați de rezolvarea problemelor la zi, pe termen scurt. Fiindcă - nu-i așa?! - pe termen lung suntem cu toții morți, după cum postulează John Maynard Keynes. Chiar dacă un nivel înalt al cheltuielilor publice face rău oamenilor, pe termen lung, după cum a conchis într-un interviu artizanul reformelor din Polonia, Leszek Balcerowicz. Cel ce a subliniat într-o altă luare de poziție, reiterez din cotidianului maghiar „Nepszabadsag”, că fără terapia de șoc Polonia ar fi împărtășit soarta României: „Dacă vorbim de costurile sociale ale reformei, trebuie întotdeauna să le comparăm cu prețul pe care societatea l-ar fi plătit dacă aceste transformări n-ar fi avut loc. Dacă n-am fi aplicat terapia de șoc, situația ar fi ca acea din România".

Acum suntem însă cu toții keynesieni, așa cum zicea preşedintele republican Richard Nixon, în vremea în care era plimbat de comunistul Ceaușescu cu Mercedesul decapotabil în aplauzele unui milion de bucureșteni. Suntem din nou! Dar cui îi folosește asta?

Recitind „Keynes, Omul”, a lui Murray Newton Rothbard, explicația succesului economistului britanic e că le-a dat tuturor elitelor de la putere ceea ce și-au dorit: politicieni, tehnocrați, intelectuali „de curte”. Keynes a ajuns la putere oferindu-le acestora instrumente de consolidare și justificări în fața opiniei publice cu privire la utilizarea lor în scopul promovării binelui comun.

„El poseda inteligența tactică de a camufla vechile erori etatiste și inflaționiste printr-un jargon modern, prezentându-le drept ultimele descoperiri ale științei economice. De aceea, era capabil să țină pasul cu valul imens al etatismului și socialismului, al economiilor planificate centralizat. Keynes a eliminat vechiul rol al teoriei economice ca mijloc de perturbare a planurilor inflaționiste și etatiste, conducând o nouă generație de economiști spre putere în lumea academică”, precizează Rothbard.

Nu este singurul care susține asta. Un economist contemporan scrie că Lordul Keynes a revoluţionat gândirea, pretinzând că problema nu este una morală, ci una de ordin tehnic. El a negat cu vehemenţă ideea că recesiunile ar fi pedeapsa inevitabilă şi corecţia aplicată societăţii pentru risipă, imprudenţă şi lăcomie. Mai degrabă decât să se concentreze pe limitarea „boom”-urilor, el s-a focalizat pe limitarea recesiunilor şi pe crearea unui iluzoriu univers fără suferinţă. Problema este că învăţătura lui Keynes, fiind atât de convenabilă politic, a făcut o mulţime de prozeliţi.

Esența teoriei keynesiene este că statul trebuie să intervină prin măsuri fiscale de stimulare atunci când consumul și investițiile private pierd din vigoare și nu mai pot susține creșterea economică. Însă viziunea lui Keynes era strict anticiclică. Astfel, potrivit schemei sale de gândire, statele trebuie să acumuleze excedente fiscale în anii de avânt economic, pe care să le cheltuiască doar la nevoie, atunci când economiile decelerează și apar riscuri de criză și chiar recesiune.

Citește pe Antena3.ro

Val de furie după masacrul balenelor din Feroe. Într-o singură zi, au fost ucise 100 de exemplare, inclusiv femele gestante

Contrar opiniei din prezent, Keynes nu a fost câtuși de puțin un partizan al deficitelor bugetare. Mai mult, s-a opus și susținerii acestora prin măsuri de relaxare și stimulare monetară, pe care le caracteriza corect ca având efect inflaționist.

Ce au făcut discipolii săi cu învățătura maestrului? Cum se întâmplă de multe ori, au falsificat-o din temelii. Intervenția fiscală a statului în economie, cu pretenții de stimulare, a fost transformată din măsură excepțională recomandată în situații speciale în politică permanentă a guvernelor. Deficitele bugetare au devenit tolerabile și în anii de creștere economică, mai întâi în limita unui prag arbitrar - de 3% din PIB - apoi „după nevoi”.

Dar revin la Balcerowicz, pe care atunci când l-am intervievat, pe 16 iunie 2008, l-am întrebat: În România s-a acreditat ideea că singurul mod de a finanţa infrastructura este deficitul bugetar. Mai există şi alte modalităţi de finanţare?

Nevoile de finanţare a proiectelor de infrastructură nu justifică în nici un fel politicile fiscale iresponsabile. Sunt multe ţări care reuşesc să menţină politici fiscale optime şi, în acelaşi timp, să finanţeze eficient lucrări de infrastructură. Deficitele cronice sunt extrem de dăunătoare pe termen lung pentru creşterea economică, iar dacă această creştere este afectată, atunci şi posibilitatea de a investi eficient în infrastructură va fi, indirect, afectată. Politica deficitelor bugetare înalte şi justificarea ei prin nevoile de finanţare a proiectelor de infrastructură demonstrează o lipsă de viziune pe termen lung.

Acum e mai clar pentru cei care susțin că Spania, Franța, Italia sau Portugalia au înregistrat deficite bugetare excesive pentru a-și dezvolta infrastructura că nu asta e calea? O spune arhitectul terapiei de șoc din Polonia: Proiectele de infrastructură nu justifică în nici un fel politicile fiscale iresponsabile! De fapt, el a zis-o de mult și s-a uitat, iar de asta profită cei care fac din miștourile din trecut idei de afaceri!