CULTURA: Artemisia Gentileschi, pictorița feministă care l-a întrecut pe Caravaggio

Artemisia Gentileschi, pictorița feministă care l-a întrecut pe Caravaggio

În 2008, criticul de artă britanic Brian Sewell a stârnit indignare cu o declarație legată de statutul sexului frumos în istoria universală a artei: „Nu a existat niciodată o mare femeie artist”. Afirmația sa, impregnată în secole de prejudecăți patriarhale, aproape că a șters moștenirea Artemisiei Gentileschi (1593 – 1653), o pictoriță italiană din secolul al XVII-lea ale cărei lucrări rivalizau cu cele ale lui Caravaggio. Uitate timp de 300 de ani, reprezentările rezilienței și răzbunării ale lui Gentileschi valorează acum milioane de dolari la licitații.

Artemisia Gentileschi a văzut lumina zilei în Roma anului 1593, într-o familie de artiști. Tatăl ei, Orazio Gentileschi, era un pictor apreciat și apropiat de Caravaggio, maestrul luminilor și al umbrelor. De la 12 ani, Artemisia a învățat să prelucreze culori în atelierul părintesc, dar pregătirea formală era interzisă – la academii. Recunoscându-i talentul excepțional, Orazio i-a aranjat lecții cu Agostino Tassi, un colaborator. În schimb, Tassi i-a oferit o experiență care a traumatizat-o. La 17 ani, Artemisia a fost violată de mentorul în care tatăl ei avea încredere. Însă abaterea aceasta nu a fost doar o cicatrice personală, ci și scânteia care a aprins flacăra artei ei revoltate.

Transcrierile procesului din 1612 au supraviețuit, detaliind constrângerea lui Tassi și acțiunea lui Orazio pentru a restabili onoarea familiei. Artemisia a fost supusă unor examene ginecologice invazive și umilitoare menite să îi valideze afirmațiile. Tassi a fost condamnat, dar nu a fost niciodată pedepsit. Câteva luni mai târziu, Artemisia Gentileschi a pictat Suzana și bătrânii, o scenă biblică reinterpretată prin prisma violenței.

Spre deosebire de contemporanii bărbați care au erotizat îmbăierea Suzanei, Gentileschi a portretizat-o retrăgându-se, cu mâinile ridicate în semn de sfidare, în timp ce doi bătrâni lascivi îi invadează spațiul. Aceasta a fost prima operă de artă cunoscută care descrie hărțuirea sexuală din perspectiva victimei.

Opera lui Gentileschi este adesea comparată cu , rebelul baroc cunoscut pentru clar-obscur și realismul dur. Însă, în timp ce adepții lui Caravaggio i-au imitat stilul, Gentileschi l-a extins. Utilizarea de către ea a tenebrismului – contrastele dramatice de lumină și umbră – a fost mai îndrăzneață, iar profunzimea ei emoțională a fost crudă și necruțătoare. În tabloul Judith decapitându-l pe Holofernes (1612-13), sângele țâșnește în timp ce Judith și servitoarea ei îl imobilizează pe generalul asirian, cu fețele schimonosite de efort. Scena nu este eroism igienizat; este un act de supraviețuire. Istoricul de artă Sheila Barker notează: „Judith a lui Caravaggio pare ezitantă. Cea a Artemisei este furioasă”.

Mult timp, criticii de artă i-au respins lucrările, considerându-le derivate, un termen care în jargonul artistic însemna „copii fără originalitate” ori „simple imitații ale lui Caravaggio”. Acuzația era însă profund nedreaptă. Da, Artemisia a preluat de la maestru contrastul dramatic dintre lumină și umbră, dar a transformat acest stil într-o armă feministă. În timp ce tablourile lui Caravaggio ca eroi sau martiri, ea a plasat femei obișnuite – violate, furioase, răzbunătoare – în centrul compozițiilor sale. Mai mult, a perfecționat tehnici revoluționare: folosea oglinzi pentru a proiecta siluetele modelelor pe pânză (un precursor al fotografiei) și stratifica vopseaua pentru a reda transparența pielii. Ceea ce bărbații numeau derivat era, de fapt, o deconstrucție curajoasă a canonului masculin.

În 1616, Artemisia a intrat în istorie ca prima femeie admisă la prestigioasa Accademia delle Arti del Disegno din Florența. Dar recunoașterea oficială nu i-a asigurat drepturile. Comisioanele – comenzi plătite de biserici, nobili sau instituții – erau adesea atribuite public mentorilor ei bărbați, inclusiv tatălui său, Orazio Gentileschi. De ce? Patronii, reticenți să angajeze o femeie, preferau să considere că lucrările erau „supervizate” sau „corectate” de un bărbat. Un exemplu notoriu este Madona cu Pruncul (1616), comandată de Casa Medici: contractul menționa că pânza era „a lui Orazio”, deși stilul dramatic și semnătura ARTEMITIA dovedesc faptul că ea era autoarea. Astfel, Artemisia nu era plătită pentru talent, ci pentru muncă neînsemnată – o practică care i-a limitat cariera și i-a furat recunoașterea.

Scrisorile personale dezvăluie că artista era o negociatoare abilă care cerea un salariu egal. În timp ce bărbații se bazau pe patroni bogați, ea a cultivat o clientelă transnațională, printre care Filip al IV-lea al Spaniei și familia Medici. În Napoli, a co-fondat un atelier cu bărbați – o anomalie, spuneau unii – și a fost mentor al tinerelor artiste. Până în secolul al XVIII-lea, Artemisia a fost ștearsă din arhive, picturile ei fiind atribuite în mod eronat, așa cum deja am menționat, lui Orazio sau Caravaggio.

Opera lui Gentileschi a plasat femeile nu în rolul pasiv al muzelor, ci al protagonistelor care își scriu propria poveste. În Lucretia (1623–25), sinuciderea nobilei romane după viol nu este un act de disperare, ci un ultim gest de autonomie. Cu pumnul strâns în jurul pumnalului și privirea fixă, Lucretia lui Artemisia nu se victimizează – ci alege să-și reclame demnitatea, transformând o tragedie într-un manifest împotriva violenței patriarhale. Tabloul respinge narațiunea tradițională („moartea ca pedeapsă pentru rușinea adusă familiei”) și o înlocuiește cu o afirmație feministă: corpul meu, alegerea mea. Acestea erau oglinzile realității Artemisei.

Renașterea lui Gentileschi a început în 1916, când savantul Roberto Longhi i-a reatribuit timid Judith, numind-o „singura femeie din Italia care a înțeles pictura”.

Dar a fost nevoie de cercetătoarele feministe din anii 1970 pentru a demonta miturile care o șterseseră pe Artemisia din istorie. În eseul său revoluționar De ce nu au existat femei artiste mărețe? (1971), Linda Nochlin a respins ideea că lipsa „geniilor feminine” ar fi cauzată de talentul inferior. Ea a evidențiat, în schimb, barierele instituționale care au funcționat ca un sistem de excluziune ce decidea cine are voie să intre în „clubul” artiștilor canonici. Aceste bariere includeau interzicerea accesului femeilor la academii (până în sec. XIX, studiul anatomiei prin desen după model viu era considerat imoral pentru femei). Rescrierea istoriei – operele femeilor erau atribuite bărbaților sau clasificate ca artă decorativă (ex: flori, portrete de familie). Cultul geniului masculin: ideea că măreția artistică necesită o „mână puternică” și „viziune grandioasă” – calități asociate exclusiv bărbaților.

Nochlin a dovedit că Artemisia Gentileschi nu a fost o excepție, ci o victimă a acestui sistem. Chiar și când reușeau să creeze capodopere, femeile erau șterse din istorie de gardienii canoanelor – critici, istorici și instituții care decideau cine merită amintit.

Biografia din 1989 a lui Mary Garrard a reconstituit viața Artemisei prin înregistrări judiciare și scrisori, prezentând-o nu ca o victimă, ci ca o virtuoză.

Expozițiile de la Metropolitan Museum (2020) și de la National Gallery din Londra (2023) au doborât recordurile de participare. În 2022, Lucretia s-a vândut cu 4,1 milioane de dolari la Christie’s.

Observația lui Sewell din 2008 scoate în evidență o realitate tristă: femeile au fost ignorate sistematic în istoria artei. Un studiu din 2019 arată că 87% din operele expuse în marile muzee americane sunt realizate de bărbați, iar în galerii, lucrările femeilor se vând cu 42% mai puțin. Ștergerea lui Artemisia Gentileschi nu a fost o greșeală izolată, ci un fenomen sistemic. „Canonul a fost curatoriat de bărbați care au confundat măreția cu masculinitatea”, explică istoricul de artă Letizia Treves. „Artemisia a amenințat această narațiune.”

Astăzi, impactul ei este de necontestat. Artiști contemporani precum Jenny Saville o menționează ca pe o sursă de inspirație, iar specialiștii în drept discută procesul ei pentru a înțelege modul în care sunt documentate traumele. În 2020, Palazzo Braschi din Roma a organizat expoziția Artemisia: Curaj și pasiune, legând picturile sale de poveștile supraviețuitorilor. Curatorul Francesca Baldassari observa: „Ea vorbește tuturor celor care au luptat pentru a fi auziți.” Și, pentru fiecare Sewell care afirmă că femeile au fost absente de la măreție, există o Artemisia ascunsă în arhivele istoriei, gata să fie redescoperită.

Surse:

https://www.nationalgallery.org.uk/artists/artemisia-gentileschi

https://www.britannica.com/biography/Artemisia-Gentileschi

https://www.theguardian.com/artanddesign/2016/oct/05/artemisia-gentileshi-painter-beyond-caravaggio

https://www.newyorker.com/magazine/2020/10/05/a-fuller-picture-of-artemisia-gentileschi