CULTURA: INTERVIU. “Dansul începe acolo unde cuvintele se termină” – Daniel Dragomir, coregraf

INTERVIU. “Dansul începe acolo unde cuvintele se termină” – Daniel Dragomir, coregraf

Daniel Alexandru Dragomir este unul dintre acei artiști care și-au găsit vocea prin mișcare. Absolvent al programului de licență Artele Spectacolului  – Coregrafie și al Masterului în Artă Coregrafică din cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” București, în prezent, student în cadrul Școlii Doctorale a U.N.A.G.E. Iași, Daniel și-a construit treptat un univers propriu în dansul contemporan. Este un univers în care introspecția, vulnerabilitatea și forța corporală se întâlnesc într-un dialog continuu și sincer.

Ca fondator, manager și coregraf al companiei Contemporary Creative Dreamers, a semnat spectacole precum When Darkness Becomes Light (2017), Nihil Sine Deo (2019 / 2024), The Last Raid of Humankind (2021) și Oaza Nebunilor (2023), fiecare explorând teme puternice despre umanitate, credință și transformare. În paralel, susține ateliere de mișcare și dans contemporan dedicate atât profesioniștilor, cât și celor care descoperă dansul ca formă de expresie personală.

Am stat de vorbă cu Daniel despre începuturile lui profesionale, despre curajul de a alege dansul și despre cum se construiește o voce autentică în dansul contemporan.

Cotidianul: Daniel, ești cunoscut ca unul dintre artiștii care se dedică dansului contemporan. Ai putea să ne prezinți, mie și cititorilor, cum arată o zi din viața ta?

Daniel Dragomir: Depinde foarte mult de perioada în care mă aflu și de proiectele pe care le am, pentru că activând în zona dansului contemporan nu înseamnă doar că dansez. Uneori mă ocup de coregrafie, de mișcarea scenică, alteori sunt performer, uneori scriu proiecte culturale și, de cele mai multe ori, sunt implicat în evenimente educaționale, atât ca profesor, cât și ca student. Cumva, asta mă interesează cel mai tare – latura educațională – pentru că simt că schimbul este „cel mai” real.

O zi din viața mea include această parte educațională: fie că sunt la un curs de dans ca student sau ca profesor, sunt undeva în mișcare, sau alerg, sau fac un antrenament de susținere pentru mine, sau, de cele mai multe ori, particip la cursurile de capoeira din cadrul academiei Alemar. De obicei, o zi include și cititul (citesc în general beletristică – mă interesează latura poveștii, pentru că simt că este mult mai ancorată în realitate, chiar dacă știu că este ficțiune) și muzică, pentru că încerc să ascult cât mai mult – îmi face bine. O zi mai înseamnă uneori și întâlniri cu prietenii, pur și simplu pentru discuții și pentru plăcere. Concluzionând: o zi înseamnă studiu, antrenament, citit, muzică și mers.

Cotidianul: Cum te-ai descrie ca pedagog? Cum este relația ta cu studenții sau cu viitorii performeri?

Pentru mine, un student nu e doar cel care studiază dansul pentru a deveni profesionist în domeniu. Consider student orice om către care împărtășesc informație în cadrul unui context educațional, fie că vorbim de o oră privată unu la unu, de un curs de grup pentru amatori sau de un curs destinat profesioniștilor. Este important să existe această idee – profesor, instructor, cel care emană, și student, cel care primește –, dar în interiorul atelierului schimbul are loc în ambele direcții. Și eu simt că mă încarc și învăț.

Ca pedagog, aș spune că sunt atent și viu, pentru că încerc să observ. Observ care sunt nevoile celor din fața mea, dar în același timp nu uit de planul de lucru și de principiile mele – ceea ce îmi doresc să ofer.

Cotidianul: Și să obții, nu?

Nu neapărat să obțin eu, ci să ofer. Pentru că ceea ce se obține, obțin ei, în primul rând. Nu caut un lucru care să-mi revină mie, caut să împărtășesc informații, atât teoretice cât și practice, care să-l ajute pe cel din fața mea. Chiar dacă este vorba de două ore sau de un curs de cinci zile, simt nevoia de a oferi și de a fi atent. Așa m-aș descrie cel mai bine: sunt viu și atent la ceea ce se întâmplă, mă las transformat de proces.

Cotidianul: Care mai sunt nevoile tinerilor din lumea dansului contemporan? Ce puncte comune au? Unde se întâlnesc și unde se distanțează?

Mi-e greu să despart dansul de viața de zi cu zi. Cred că ar trebui să ne uităm întâi la nevoile de bază care preced meseria noastră. Avem nevoie de certitudine – care este și nu este. Avem nevoie de bunătate și de un dialog cât mai deschis. Avem nevoie de mai multă încredere în munca noastră, dar și de responsabilitate.

Avem nevoie să alocăm timp studiului – fie individual, fie de grup. Dar pentru asta este nevoie uneori și de resurse financiare, care afectează toate lucrurile de mai sus. E nevoie de mai multe programe prin care să putem aplica pentru finanțări: rezidențe de creație, ateliere de mișcare, poate chiar pentru a vedea anumite spectacole.

Mai avem nevoie de spații în care să facem toate aceste lucruri. Spațiile ce au toate dotările lipsesc, și de cele mai multe ori suntem nevoiți să ne antrenăm în spații nu tocmai potrivite – afară sau în locuri improprii.

Cred că avem nevoie de mai mult curaj în a crea comunități – și mai ales în a fi parte dintr-o comunitate. Mulți suntem individualiști. Este nevoie de micro-comunități, nu de una generală care să-i includă pe toți – aceea ar fi utopică. Dacă aceste micro-comunități își fac treaba bine, efectul se simte la nivel larg. Dacă una nu își face treaba, impactul se transmite și la „stânga și dreapta”.

Cotidianul: Să ne întoarcem puțin către interiorul tău. Spune-ne ce visai când erai mic. Planurile tale de atunci reprezintă realitatea de acum?

(zâmbește) Când eram mic, spuneam că îmi doresc să fiu doctor, ca să o fac bine pe mamaie, să trăiască cât mai mult. Ăsta îmi era visul. Așa gândeam – să-mi protejez persoana cea mai importantă din viața mea. Ăsta era scopul.

Între timp, am ajuns să fac ceea ce fac, dar simt că este un parcurs natural, că am ajuns într-un punct în care totul se simte firesc. Nu am îndoieli legate de „de ce sunt aici?”. Se simte firesc, se simte natural, se simte „acasă”.

Cotidianul: Cine este Daniel Dragomir dincolo de meserie? Dacă eliminăm titulaturile, cine ești tu la bază?

Un om care iubește oamenii.

Cotidianul: Cu ce te-a ajutat faptul că ai urmat un liceu cu profilul de Matematică – Informatică?

În primul rând, să fiu mai lucid, mai calculat și mai responsabil, și să pot, uneori, să văd viața și lucrurile pe care le am de făcut în pași, fără să mă grăbesc către țelul final.

La 16 ani, eram încă în liceu, făceam matematică-informatică, dar atunci m-am apucat prima dată de street dance. Căutam o formă care să se simtă diferit față de ce făceam în mod obișnuit. Nu am niciun regret că am făcut profilul de Mate-Info. Cred că a fost decizia potrivită.

Eu am vrut în clasa a VIII-a să mă îndrept spre Liceul de Coregrafie, dar mama a insistat să urmez un liceu „serios”, care să-mi aducă bani, siguranță și liniște. In viziunea ei, a avea bani însemna „să fii bine”. Pentru mine, nu a fost niciodată așa, pentru că nu am fost niciodată agățat de bani, indiferent de context. Banii au fost un instrument, nu un țel, și nu mi-au adus mai multă fericire doar prin faptul că există un număr mai mare în cont. Contează ce fac cu ei, cum îmi obțin bunăstarea. Asta am înțeles de mic: nu mă atrag hârtiile în sine, ci posibilitățile.

Cotidianul: Cât de provocator este să fii coregraf în România? Cu ce te-ai confruntat până acum?

Problema vine mai mult din exterior: presiunea de a crea constant. Dacă nu creezi constant, pentru exterior pare că ți-au dispărut abilitățile, că nu mai ești coregraf. Nu este ceva cu care mă confrunt direct, dar este o situație pe care o observ în jurul meu.

Eu cred că poți face trei spectacole, cinci, poate unul pe an, poate niciunul într-o perioadă – important este să vină din interior și să ai ceva de spus.

O altă problemă este rolul coregrafului în teatru. Acesta este diferit față de momentele în care îți creezi propriile spectacole de dans sau performance. Când te ocupi de mișcarea scenică într-un spectacol de teatru, lucrurile sunt diferite și depind mult de întâlnirea cu actorii, cu regizorul și cu condițiile diferite de lucru.

În trecut, am primit un sfat pe care nu îl consider util: ideea de a le câștiga încrederea actorilor și celor din echipă încă de la primele întâlniri, să îi „vrăjești” astfel încât să te considere capabil și să te urmeze (asculte). Eu cred că respectul trebuie să fie mutual, din start, o bază a colaborării. Îl putem pierde pe parcurs, dar este necesar ca mai întâi să acordăm încredere omului de lângă noi că își poate îndeplini rolul. Dacă avem un lucru de făcut, trebuie să îl respectăm. Dacă sunt acolo să ghidez, voi face asta. Dacă ești acolo să pui în aplicare sau să pui întrebări, asta trebuie să faci.

Este o lipsă de respect prin faptul că nu ne respectăm rolurile. Pe cât cred în modelul comunitar, pe atât cred în ierarhie și în roluri clare, cu atribuții și responsabilități.

Uneori, în lucrul cu actorii apar îndoieli încă de la primele sugestii fără să apucăm să aprofundăm temele și mișcarea. Acest lucru m-a făcut să mă întreb dacă pot lucra în teatru sau nu. M-a făcut să mă întreb dacă sunt potrivit pentru acest lucru – pentru că e total diferit față de oamenii cu care lucrez în mod obișnuit, context în care cuvântul care ne conduce este: „Facem”.

Cotidianul: Ai primit răspunsul între timp?

Nu. Contează foarte mult mediul în care ești, iar mediul este creat de toți oamenii de acolo și mai ales de cel care conduce procesul. Un lider bun poate crea un mediu favorabil pentru a construi ceva bun până la capăt.

Mi-am răspuns mai degrabă că am nevoie de oameni înainte de dansatori, actori, regizori sau scenografi. Am nevoie de oameni înaintea meseriilor.

Cotidianul: Cauți partea umană.

Da. Pe care nu o întâlnesc des. Iar cel mai bun mediu de lucru pe care l-am întâlnit vreodată este cel pe care l-am generat eu. Mi-am pus întrebări despre cum sunt percepute acțiunile mele, cum pot lucra cu ceilalți, și am încercat să creez o companie cu valori: respect, corectitudine, comunicare deschisă, responsabilitate.

În companie nu există jigniri, indiferent de viziunile și dorințele mele creative. Aproape în toate contextele și mediile în care am fost implicat au existat jigniri – uneori aruncate „în glumă” –, dar nu este un mod sănătos de lucru. Cel mai bun model este cel bazat pe respect.

Cotidianul: Acum patru ani, declarai într-un interviu că ai nevoie de „corpuri prezente, sincere, pline, care oferă totul”. Ce mai simte corpul tău că are nevoie să exprime prin dans?

Ele sunt în continuare valabile și le includ pe toate. Cred că și atunci, și acum, este vorba despre prezență, vitalitate, capacitatea de a simți – de a fi ancorat de la primul proces de lucru până la reprezentație, de a fi acolo pentru proces.

Cotidianul: De a fi implicat?

Implicarea vine atunci când îți respecți atribuțiile și ai grijă să emiți. În procesul de creație îmi plac oamenii care nu marchează, care nu îmi arată mișcarea „pe jumătate”. Ca să vezi dacă o situație funcționează, trebuie făcută „100%” – chiar dacă acest „100%” diferă de la o zi la alta. Poate azi sunt la jumătate din energie, poate nu am dormit, poate am ceva care mă apasă – dar sunt acolo, cu tot ce am azi.

Cotidianul: „Dacă fiecare dintre noi își face treaba bine și arătăm că dansul este important, putem atrage finanțări”, spuneai într-un alt interviu. Cum mai stă dansul din România la capitolul finanțări? Unde crezi că mai are de lucrat?

Nu știu dacă această condiție este valabilă în totalitate, pentru că am învățat că oportunitățile reale sunt puține și nu apar doar pentru că îți faci treaba bine. Este vorba de conexiuni, de mult mai multe lucruri.

Nu cred că oportunitățile reale „există”, cred că le construiești – în primul rând prin responsabilitate. Nu este vorba doar de actul artistic, ci și de comunicarea cu întreaga echipă.

Totuși, personal, cred mai mult în efectul uman al faptului că îți faci bine treaba. Asta influențează oamenii care te observă. Am observat acest lucru atât în zona performativă, cât și în momentele în care eu și colegii mei am susținut ateliere cu dragoste pentru ceea ce facem și am observat că am ajuns la oameni.

Legat de finanțări: ele sunt și nu sunt. Majoritatea celor activi aplică la AFCN, iar alții aplică la Europa Creativă sau la Fondurile Norvegiene. Sunt puține aceste fonduri pentru domeniul cultural. Este o nevoie clară care ține și de politic.

Cotidianul:  Cum crezi că ar fi arătat parcursul tău dacă nu erai coregraf? Te-ai fi făcut medic?

Nu am niciun răspuns. După ce am terminat liceul, am făcut un an la Drept, dar de-a lungul timpului am plecat din locurile în care nu mi-a fost bine.

Cotidianul:  Care a fost factorul declanșator pentru renunțarea la Drept?

Când am decis să dau la Facultatea de Drept doar am urmat dorințele familiei către o meserie „serioasă”. A venit un moment în care am simțit că nu mai pot tânji atât de mult după ceva ce nu era acolo. A trebuit să acționez brusc, fără să mă uit înapoi.

Am mințit-o pe mama că doar am înghețat anul, că voi relua studiile, apoi  am început să mă pregătesc pentru admiterea la coregrafie.

Cotidianul: Pe lângă practica artistică, ești fondator, manager și coregraf al companiei Contemporary Creative Dreamers. Ce tip de direcții are compania?

Compania are două direcții: latura performativă și latura educațională. Avem două spectacole active în acest moment, în trecut au fost cinci producții, și le jucăm în funcție de colaborările pe care le avem. Este o companie de proiect: ne întâlnim cu cinci zile înainte de reprezentații, dar fiecare dansator continuă să se antreneze separat.

Toți suntem pregătiți oricând să performăm. Există respect față de munca noastră: studiul și antrenamentul sunt constante, chiar dacă uneori e vorba doar de 10 genuflexiuni.

Compania are o platformă educațională. Există un calendar clar al cursurilor pe care îl publicăm din timp. Predictibilitatea îi ajută pe cei ce doresc să studieze mișcarea să își poată aranja programul din timp și, astfel, să participe la cursurile noastre. Platforma conține mai multe ateliere de mișcare – suntem cinci profesori: patru din companie și mentorul meu, Contra Mestre Minhoca. Oamenii pot avea acces la perspective diferite asupra mișcării și pot alege. Organizăm și ateliere internaționale dedicate profesioniștilor, susținute de profesori cu experiență.

Când mă gândesc la CCD – aș spune „compania noastră”. Acest loc a devenit un spațiu pentru mai mulți oameni și există aportul tuturor. Nu doar echipa artistică, ci și oamenii care vin să studieze alături de noi. Îmi notez tot și până acum, în jur de 130 de persoane au venit la cursurile noastre.

Cotidianul: Cum se fac înscrierile?

Cursurile se fac pe bază de bilet. Informațiile sunt disponibile online, totul este accesibil și transparent.

Cotidianul: Și acum, un exercițiu de imaginație: cum ai vedea o lume locuită doar de dansatori, în care fiecare gest se transformă în mișcare coregrafică?

E o lume utopică pe care nu mi-aș dori-o, pentru că este nevoie de fiecare meserie, însă m-aș bucura ca oamenii să se bucure mai mult de mișcare, să își ofere libertatea de a se mișca. Să fie ca o eliberare. Asta ne-ar învăța să fim mai vulnerabili, mai conectați.

Cotidianul: Am observat că, la festivaluri sau la concerte, modul în care dansează oamenii parcă spune povestea lor. Tu cum percepi dansul oamenilor într-un cadru neprofesionist?

Cred că modul în care ne mișcăm dezvăluie cum suntem de fapt. Mișcarea și dansul aduc în față povești personale, intenții și dorințe. Uneori încercăm să mințim prin cuvinte, dar mereu există o fărâmă de adevăr ce este relevată prin limbajul non verbal.

Dansul fiecărui om este necesar. Este un mod de a fi, de a comunica, de a interacționa cu viața și cu ceilalți. Dacă oamenii s-ar bucura mai mult de dans, cred că am avea o societate mai sănătoasă, atât fizic, cât și mental.

Cotidianul: La început se spune că a fost Cuvântul. A fost Cuvântul sau a fost mișcarea?

Cred că mișcarea, pentru că până la urmă și sunetul ce precede cuvântul, ca să fie emis, trebuie generat prin mișcări ale corpului. Este un rezultat al mișcării.

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.

Cititi si alte stiri despre CULTURA: INTERVIU. “Dansul începe acolo unde cuvintele se termină” – Daniel Dragomir, coregraf